Primele tale necuvinte-au fost:
″Luați, mâncați, acesta este trupul meu...″
iar eu, fără să-ți spun ceva,
ți-am supt hârtiile de sânge
ca fătul însetat de viață
rupându-mi prematur placenta
ca să mă joc de-a întâmplarea
indicativului prezent al verbului a fi.
Și azi, în Joia Mare, mă întreb:
care din ucenicii tăi am fost
picioarele când mi-ai spălat
cu poezia-ți apă vie?
Și cum de am putut rosti:
″Bucură-te Învățătorule!″ ?
Când te-am predat doar c-un sărut
prizonier al cetelor de îngeri
încât, acum, ai Raiului pereți sunt plini
numai cu ale tale necuvinte...
și-n timp ce tu ″cu moartea pre moarte″ pășești
noi recităm cuminți
Ce bine că ești....
-->