Iubesc, trăiesc și simt prin poezie, miracol doar de Cer înfăptuit,

Mai scriu din când în când și-o erezie, în ochii celor fără de zenit –

Sunt mulți chemați să reprezinte ginta, puțin aleși de timpul nemilos,

E mai ușor ca să vorbești cu flinta, decât cu versul să fii de folos.

Iubesc, trăiesc și simt prin poezie, prinosul ce i-l dau iubitei mele

E sincer, nu-i o nerozie, în versuri ce se vor prin colb de stele,

Și dacă inima-i vibrează, la versul meu stângaci dar debordant,

Condeiul meu azi jubilează și scrie parcă-un pic mai elegant,

Despre lumină, despre viață, despre iubirea veșnic răbdătoare –

Iubito, dac-ai fi de față, ți-aș pune lumea-ntreagă la picioare

Și-n versuri calde, dulci, te-aș dezmierda, dar ești departe, e-o fatalitate,

Așa că versul meu îți va recomanda, să dai în viață o finalitate

La despărțirea noastră fortuită, aproape ca să-mi vii  și să te am –

De mine tu vei fi mereu iubită precum Luceafărul ce-mi bate-n geam,

Precum lumina ochilor în ceas de veghe, când te aștept cu dor să vii,

Fiindcă tu ești fără pereche - ți-aș umple casa-ntreagă de copii,

Dar e târziu, sunt singur – depărtarea mă face ca să-ți scriu acum cu dor,

Fată ca tine nu e cât e zarea, iar eu la scriitură  nu am spor –

Mă-mbăt cu gândul că vei fi cu mine, cât mai curând am să te țin la sân,

Și sper iubito că voi fi cu tine și însoțit cu tine-am să rămân.

Dar până-atunci, am versul, poezia, prin care eu iubesc, trăiesc și simt,

Abia aștept să simt euforia-ntâlnirii – n-am să mă dezmint,

Va fi o primăvară a iubirii, cu trilul de privighetori în noapte,

Cu gingășie cum e-n legea firii și murmur de extaz în mii de șoapte.

Poezia e sublimă, mulți o scriu și o trăiesc, 

Sufletele le animă, simplu, franc și omenesc,

Alții au făcut din ea, scop în sine, mod de viață –

Nu că ar fi o belea, însă au lansat pe piață

Cărticele cât caietul pe care le vor volume,

Reclamă cu berechetul, și-au umplut cu ele-o lume.

Alții, firoscoși din fire, au făcut un scop în viață,

Să despice în neștire tot ce-a apărut pe piață,

Nescriind în viața lor nici măcar o poezie,

Critică cu-atâta spor oamenii cu fantezie

Și putința de a scrie, poate bine, poate rău,

Orișicum o poezie e precum copilul tău;

Poate fi și imbecil, pentru tine e erou –

Poți să critici mai subtil, nu să dai cu maiu-n ou –

Numai mintea strălucită are și subtilitate:

Critică, punând pe-orbită idei de utilitate,

Construiesc, nu doar dărâmă zidurile de cetate,

Iar cuvântul lor animă, fără ubicuitate.

Dar desigur, sunt în lume mulți chemați, puțini aleși,

Cei ce critică cu glume sunt mai bine înțeleși.

Poezia va rămâne o regină între arte,

Priceput e orișicine n-are sufletul pe moarte,

Să o scrie, s-o citească și să tragă-nvățăminte,

Critica s-o folosească pricepuții, că-i cuminte!

Da, te iubesc cu plinătate, da, te iubesc – e-ncântător

Iubirea mea nu se mai poate schimba, căci nu-i întâmplător

Tot sentimentul de lumină ce m-a cuprins, căci te ador,

Cu tine ziua e senină chiar dacă ceru-i plin de nor.

Da, te iubesc cu disperare, precum mi-e dat a te iubi,

Chiar dacă sunt în depărtare precum un val mă voi izbi

De țărmul insulei iubirii și mă voi răspândi pe mal,

Frizând secretul nemuririi, fiindcă tu ești fără egal.

Da, te iubesc din toată ființa – e-un lucru dulce-nnălțător,

Cu tine-alături am conștiința că orice lucru e ușor

De-nfăptuit doar pentru tine, pentru miracolul iubirii –

Minunea ce o simt va ține cât dăinuiește legea firii.

Da, te iubesc - ești o minune pe țărmul dragostei curat,

M-ai scos pe mine din genune, mă simt al lumii împărat –

 Fiindcă, vezi tu, iubirea-i mare – n-are egal prin sentimente,

Chiar dacă uneori mai doare, sunt simțămintele ardente

Și orice-aș face, unde-aș merge, te port mereu la mine-n gând,

Dorința mare nu se șterge – mi-e dor să te revăd curând –

Chiar dacă viața ne desparte, tu ești al inimii alean,

Ne vom iubi ca și nebunii, zi după zi, an după an!

Nori grei se strâng pe cerul lumii, rapacitatea stă la pândă,

Prostia e asemeni ciumii, iar noi plătim la ea dobândă.

Se strâng puhoi toți parveniții în ritualuri complicate –

Dând jerfă tot amarul vieții și fremătând constant, din coate.

Venalitatea e virtute, se-nfațoșează-n zeci de titluri,

Vezi tristele figuri ce-s slute, prinse-n colane și în rituri.

Ca un păienjeniș se țese complotul mut și criminal –

Mânat de multe interese, este flagelul mondial.

Iar capii lumii puși în fruntea a suverane națiuni,

Sunt slugi la ei – firavă-i puntea între eroi sau slabi tăuni.

Tentaculele mondiale întinse de acești mișei

Ating și zonele natale – ochi buni n-am pentru ei!

Păcat că toată lumea doarme un somn profund, inconștient,

Cu mațul plin, fără de arme  și-abandonat cazarmament –

E mulțumită cu manele și meciuri multe, multă bere

Obez să fii e binele, puternic fii, căci nu se cere.

Nici minte multă, nici dorința de a trăi mai elevat,

Puțini mai au astăzi conștiința locului ce li-i rezervat –

Achiesează la câștiguri și funcții mari nemeritate

Vorbe de duh nu scot pe guri, dar toate le merg ca pe roate –

Sunt protejați și protejează prostia, vanitatea, mitul

Ca dacă îi creează-o bază lui Azazel prea parazitul,

Va fi pământul ca o oază, va fi ca-n sânul lui Avram –

Părerea mea e că-i o loază și cel mai de temut tiran!

Românul are-nțelepciunea ce spune frate să te faci,

Cu dracul până-ai trece puntea și-ncarci căruța cea cu saci,

Dar indivizii ca și aceștia, în funcții mari, cu titluri mii,

Cu mintea vraiște, ca și praștia, provoacă numai nerozii

Și dirijează Omenirea către prăpăstii fără fund,

Doar Dumnezeu, cum îi e firea are să-i judece profund;

Noi frați creștini, români de-un sânge, să-i izolăm pe conjurați

Și vom vedea cine va plânge: doar ceata asta de ingrați!

De va veni la tine vântul, purtând miros de lăcrămioară,

Să-ți amintești atunci cuvântul ce ți l-am spus:”să nu te doară

Iubirea dulce amăruie ce-ți dă fiori atât de des,

Căci ne vedem pe cărăruie și-ți spun al miilea eres

Scris pentru tine și iubirea ce-ți port în suflet, nestemată,

Căci el ascunde nemurirea, numelui tău, iubită fată!”

Iar tu ferice și ardentă, de dragoste învăpăiată,

Vei asculta la vânt atentă, la boarea lui înmiresmată

Vei auzi foșnirea blândă a frunzelor din ram de soc,

Iar nasul îți va sta la pândă după miros de busuioc –

Mirosul meu și al cămășii ce tocmai ieri tu mi-ai cusut,

Iar funigei de plop – scămoșii,  m-or potopi ca un făcut.

Atunci căpița din dumbravă ne va fi loc de întâlnire,

Tu ai să vii fără zăbavă să-ți stâmperi focul de iubire –

Ne-om săruta în fapt de seară sub stelele lucind făclii,

Va fi sărut ca-ntâia oară, așa cum tu să dărui știi!

În noaptea lungă, răcoroasă, ne vom iubi pân’ la extaz,

Precum e marea furtunoasă și-aruncă val și-apoi talaz –

Cu gingășie, dar și forță ne vom îmbrățișa în noapte,

Voi arde-n tine ca o torță, iar tu vei murmura la șoapte

De dragoste nețărmurită ce-o ai o simt și o doresc –

Va fi o noapte zăpăcită – Doamne, atâta te iubesc,

Ești visul nopților de taină ce astăzi blând s-a izbândit,

Ești cea mai mândră și mai faină, iar eu mă simt ca un bandit

Ce-ți fură fraga gurii dulci – dar e un păcat neînsemnat,

Fiindcă nu vrei ca să te culci și e normal, e minunat

Tot sentimentul și trăirea ce le simțim în miez de noapte –

Aș da de-ar fi și nemurirea, s-aud mereu a tale șoapte.

Târziu, în zori de dimineață, Moș Ene ne-a furat ușor –

Se lasă roua pe fâneață – nu te trezesc, căci mi-este dor

Deja de tine, prea iubită, te-aș vrea mereu în viața mea,

Te țin în brațe dezgolită și te asemăn cu o stea!

E soare și mi-atât de bine, te-aș vrea aproape ca să fii,

Mi-e dor și gândul către tine stârnește-n minte-alegorii

De versuri destinate ție, iubirii ce ți-o port mereu –

Efluviu simt de poezie, ești muza cugetului meu.

Iar soarele pe bolta-albastră, străluce-ntruna buclucaș,

El știe de iubirea noastră și ne va fi mereu părtaș

La tot ce-nseamnă împlinire, la tot ce e menit să fie

Întru o veșnică idilă, țesută-n vers și poezie.

E soare-n suflet, iar distanța ce ne separă-i un nimic,

Mă-mbată azi exuberanța și-s hotărât să nu abdic –

Vom fi un cuget și-o simțire, cât vom umbri acest pământ,

Și îți dedic spre nemurire aceste versuri – legământ,

Un legământ pentru iubire și dăruire-n absolut,

A cărui sinceră rostire, va face munții să îi mut –

Tu știi iubirea ce ne leagă, iar sufletul ți-e minunat,

Aș vrea s-o afle lumea-ntreagă, sub soarele imaculat!

Lumea asta-i răsturnată, toate sunt cu susu-n jos,

Iar valoarea-adevărată nu e de nici un folos –

Semidocți ce plagiază astăzi sunt doctori docenți,

Iară cei ce-i promovează, sunt la fel de ”eminenți”!

A fura, este un merit în această lume strâmbă,

Cine le acordă credit, cine falsul îl incumbă

Ăstor minți fără cultură, fără șapte ani de-acasă –

Te-ngrozești ce scot din gură, însă dânșii nu se lasă,

Se-nghesoaie-n capul mesei, funcții colecționează,

Dau la interviuri presei, mult se mai infatuează

Cu ”șiragul de mărgele”, multe, false, lucitoare,

Denumiri care și ele nu s-au mai văzut sub soare,

Ce încununează falsul fără leac, fără măsură,

 Al acelora ce glasul îl au astăzi în cultură;

N-a mai existat în lume un asemenea flagel

Ca aceste triste glume să producă azi măcel

Instalând politichia și în Școală și-n Cultură,

Chelului îi dau tichia, iară el fără măsură

Cu mărgăritarul ei, pe loc se-mpopoțonează,

Și-nsoțit de-alți derbedei, lumea toată-o epatează,

Însă, va sosi și ceasul, aducând mai mult ca anul,

Când întreaga făcătură, demontată cu toptanul

Va ajunge-n lada tristă a istoriei rușinii,

Iar valoarea, pacifistă, se va arăta luminii!

Mă uit pe bolta înstelată, sunt mii de stele clipitoare,

La tine mă gândesc de-odată iar inima intens mă doare –

Tu ești departe și iubirea ne cheamă ca să fim aproape,

Dar va veni și fericirea de a te săruta pe pleoape,

De a te stânge-n brațe gingaș și a te dezmierda cu drag,

Căci sentimentul uriaș mă face să-ți pășesc în prag –

Tu știi prea bine cât te-ador și cât de mult te prețuiesc,

Cu tine-alături am să mor și ne-ncetat am să iubesc

Privirea ta mângâietoare, surâsul tău ce-mi e balsam,

Sărutul tău care mă doare și fericirea ce o am.

Cu tine-alături sunt puternic, orice efort este infim,

Iar sentimentul nu-i vremelnic – deci împreună hai să fim!

Pe bolta înstelată-n noapte, trec multe stele căzătoare,

Se sting ușor și nu au șoapte, doar cântec de privighetoare

Aud, și mă gândesc la tine, doar luna știe visul meu

De a ne fi alături bine, aproape de a fi mereu,

Și chiar de suntem azi departe, distanța nu-i impediment,

Căci spațiul nu ne desparte, e doar un simplu element

Al vieții noastre trecătoare, căci toate trecătoare sunt,

Doar ea, iubirea nu ne moare, chiar dincolo de-acest pământ,

Și dincolo de moartea crudă ne vom iubi nemărginit,

Fiindcă dragostea zăludă de tot pe noi ne-a cucerit –

Ne stăpânește astăzi viața și e așa de minunat,

Spre tine doar ”mă trage ața” – e prea frumos și n-am visat

În suflet clocotul năvalnic, ce pune-acuma stăpânire

Pe corpul meu, chiar de e falnic, e un depozit de iubire!

Și-acest efluviu de simțire, mă face-acum să îți dedic

Acest eres, spre nemurire și mă oblig să nu abdic

Să nu te părăsesc vreodată, indiferent de ce context,

Fiindcă tu ești minunată, precum arată-ntregul text –

Fii muza mea ce minunată, inspiră-mă și mă iubește,

Căci dragostea adevărată la noi în suflet locuiește!

De m-ai iubi, de-aș fi alesul inimii tale iubitoare,

Tu ai cunoaște înțelesul unei iubiri clocotitoare

Și tot ce-ar fi în lumea mare de tine năzuit un pic,

Efortul meu va fi în stare, căci tot ce fac ție-ți dedic!

De m-ai iubi, aș fi ferice, cel mai ferice pământean,

E imposibil?...Nu s-ar zice, răbdarea mea de peste an

A dat un rod – a ta iubire, mai gingașă decât o floare,

Sunt fericit, mult peste fire, e-adevărat aceasta oare?

E-adevărat, te văd prea bine cum mă privești cu-atâta drag,

Când pasul-mi vine către tine tu mă aștepți zâmbind în prag

Și pieptu-ți saltă sub cămașa împrumutată de la mine,

Ce-mi poartă-amprenta – nărăvașa, iar tu te simți așa de bine.

Iubirea noastră-i vis de vară, e fructul copt și pârguit,

E visul meu și-ntâia oară regret că nu te-am întâlnit

Mai repede, cu ani în urmă – atâta timp am risipit,

Am stat pierdut așa, în ”turmă” - sunt bucuros că te-am găsit.

Ești un balsam, ești alinarea în sufletu-mi clocotitor –

Cu tine, aș goli chiar marea și mi-ar părea așa ușor.

Cu tine timpul trece iute, mi-ar trebui vreo zece vieți

Ca gura mea să se înfrupte din buzele-ți în dimineți,

Cu tine totu-i mai ușor, ca un zefir ne trece viața,

Iar trupul tău – un fulgușor îmi pare când eu dimineața

Te port în brațe în pridvor și-ți fur săruturi pătimașe,

Ne despărțim grabnic cu dor și-apoi ne trimitem răvașe –

Desigur S.M.S.-uri care ne țin aproape, chiar departe

Precum e sarea în mâncare ne par acestea, chiar deșarte.

Iubirea noastră înflorește pe zi ce trece tot mai mult –

Iubitul tău mult te dorește căci dragostea îi e tumult,

El îți promite-o veșnicie alăturea să-ți stea mereu,

Iar tu iubește-l pe vecie, chiar și în Rai la Dumnezeu.

Pecetluiește azi iubirea, ca dar de la Divinitate

Și fii aproape, căci menirea ce-o ai e spre eternitate!

Din bezna cea adâncă, ies duhurile rele,

Să pună stăpânire pe-ai noștri politruci –

Ne asupresc cu biruri din ce în ce mai grele

Iar țara-ncet și sigur au pus-o ”pe butuci”!

N-au nici o meserie – de-o au n-o stăpânesc,

Robi ai politichiii, prin care ”rod ciolanul”,

Trădând cu nonșalanță, tot ce e românesc,

Salar au într-o lună, cât luăm noi în tot anul!

Câtă nerușinare și-atâta nesimțire,

Mă-ntreb cum pot să-ncapă în cugetul de om,

Numai să ”vândă” țara a fost a lor menire –

Prostia-ar fi o scuză – nu-s proști, însă le dorm

Cu-atâta nonșalanță când fac legile țării,

Și-așa în voia sorții născut-au un hățiș -

Mori cu dreptatea-n mână și vezi judecătorii

Arest la domiciliu cum le dau pe furiș!

Furat-au miliarde și fură pe-apucate,

Titlu de glorii iată-i să fii azi trădător

Iar căile virtuții sunt astăzi ferecate –

În fiecare zi, apare-alt impostor.

Iar țara asta mândră, cu hoții ”la butoane”,

Rămâne fără fiii ce pleacă-n lumea mare

Să-și caute norocul,  și Doamne-s milioane –

Lăsând soții și pruncii cu inimile-amare.

Tu brav român ce-n secol te-ai dovedit viteaz,

Alungă paraziții din fruntea țării tale –

Ai suportat destul iar cugetul ți-e treaz...

Dreptatea să se facă în zăngănit de zale!

Țara mea, sublimă mamă, casa bunilor strămoși

Ce-au luptat fără de teamă-n anii buni și luminoși –

Sau în anii de restriște când de furi ai fost călcată,

Tu i-ai gonit pe miriște, n-ai putut fi devastată!...

Țara mea cu dulce limbă, precum apa de izvor,

Românașii toți se plimbă, munții tăi sunt un pridvor

Și pe dealuri, pe câmpii, Marea Neagră-o savurează,

Dar nu doar ai tăi copii – toți străinii-o vizitează!...

Căci ai codri seculari, brazi pe munții strămoșești,

Jnepeni, mici dar sunt și mari cu izvoare ca-n povești!...

Ai cabane-n vârf de munte, temerari cabanieri,

Iar turiști stau s-asculte la povești ”născute” ieri!...

Delta mândră ne desfată,  clipocit de pești în larg,

Și egrete ce se-arată chiar și-n zbor făcând arțag!...

Sturioni cum alți-n lume nici că poți a mai găsi,

Pelicani, pescari cu glume, de nu-ți vine-a părăsi

Arealul de fantasme -  minunată-i Dunărea,

Chiar de am atâtea toamne, sunt îndrăgostit de ea,

Fiindcă-i fluviu de poveste, tocmai din ”der Schwarzwald”

Izvorăște și ea este o minune, care-n Deltă-ajunge ”cald”!...

Oameni gospodari se-arată peste tot în țara mea,

Chiar de nu-i urbanizată precum e  America –

Omenii sfințesc tot locul, ce păcat că n-au mulți bani,

Fiindcă-au încăput cu totul pe mâna la mulți mârlani!...

Ce azi ne exploatează – mama lor de mafioți –

Ne guvernează o loază – pe lângă ea mulți netoți,

Ce-ar dori această țară, paradisul pentru hoți

Mintea lor este precară – nu-s măcar fanarioți!...

Fost-au hoți fanarioții, dar ”au mai hrănit și vaca”,

Ăștia-o mulg ca idioții, pân’ va sucomba săraca!...

Mândră-i țara, bun norodul, dacă n-ar fi guvernată,

Cred c-ar fi o abundență, fără-a lor prostie toată!...

Sfânta Biblie-ntr-o doară, începui s-o studiez,

La un Institut de-ăl Biblic ce păstrează viu un crez –

Biblia e Legea Sfântă pentru orișice creștin,

Chiar dacă fiind stufoasă pentru mulți este un chin!...

Legile scrise pe piatră zece-n număr cum le știți,

Sunt cu toate tălmăcite – nici măcar nu vă gândiți,

Că-n traducerea directă, nu a Patriarhiei B.O.R.,

Lucrurile-s diferite – asta vede și un chior –

Legea a doua tălmăcită de ilustul John Wicliffe,

Aramaica fiind sursa, demonstrează că sunt fufe,

Toți cei din ortodocsie ce-au tradus-o defectuos,

Doar Satan având din asta o mulțime de folos!...

Dragii de prooroci scriseră ”Să nu îți faci chip cioplit,

Nici vreo înfățișare a celor ce-au viețuit,

 Ori în ceruri, ori pe țărnă, ori în ape sub pământ,

Nu le fă înfățișare la care te-nchini ”mormânt”,

Fiindcă Dumnezeu, Gelosul pe cei care îl urăsc,

Trei sau patru generații din păcate pătimesc –

Iar pe-acei ce îi iubește, Dumnezeu îi ocrotește,

Pân’la mia cea de ”neamuri” fiindcă-aceasta o dorește!...

Cercetând Ortodocsia și când apăru icoana,

 Dogma ce-i zic GĂUNOASĂ, revela ea năzdrăvana

Că-n Sinodul zis și Șapte, Ecumenic negreșit,

Blasfemia-a luat amploare, legile s-au împuțit;

Nici mai mult, nici mai puțin, deștepți-au instaurat,

Cultul ”Preasfintei icoane”- poate cel mai grav păcat!...

Se vrea a fi venerată ca un Fiu de Dumnezeu  -

O bucată de lemn, iată, vrea pupată ca un zeu!...

O prostie fără seamăn -  de n-ar fi IDOLATRIE,

N-aș fi amintit de dânsa în această poezie!...

Toate astea-n mod ”blajin” – căci AFURISIȚI veți fi,

De nu vă executați și obedienți n-o-ți fi!...

Iată dar, de generați dragul creștin ortodocs,

Face instituțional păcate – ăsta nu-i un paradox?!...

Nu vreau să fac pe deșteptul, ”Credeți și nu cercetați!”

E-o deviză pentru fraieri – sper că n-o utilizați,

Luați degrabă și citiți Biblia adevărată,

Iar la cea oficială, să se pună o ERATĂ!...

Dacă nu îi bag în mă-sa, că și-așa sunt paraziți,

Precum dânșii pun pariu, printre creștini nu găsiți!...

- De unde ai venit la mine, tu dragoste atât de mare,

Nu ai simțit că nu mi-e bine, că sufletul atât mă doare?...

Da, știu că tu ești minunată și vreau să fii în viața mea

Însă făptura prea curată ce o iubesc, oare mă vrea?...

Și de mă vrea, a câta oară să îi mai spun că o iubesc,

Și că iubirea o să doară, dacă n-o am, și pătimesc?...

- Tu ai răbdare fii cuminte, căci toate au pe lume-un rost –

Îmi spuse dragostea-nainte de-a termina s-o iau la rost...

Ea te iubește în tăcere,  tu nici nu știi cât te adoră,

Îi este teamă de iubire, fiindcă ea este-o auroră,

Dintre acelea boreale în mii de colorate franjuri,

Așteaptă dar semnele sale și nu îi provoca deranjuri...

 - Da, ai dreptate cred, mărită, tu dragoste prea minunată,

O port în gând ca preaiubită, căci merită-a fi adorată –

În visul meu de noapte scurtă, eu am visat-o fericit,

Și-a regretat că nu-i mai mare, iar visul nu s-a împlinit...

 - Nu fi copil, ești alb la tâmple, iar dragostea nu e un joc,

Fii blând și răbdător în toate și sigur vei avea noroc –

Iubirea ta e-mpărtășită, mi-a spus iubita ta azi-noapte,

Când îngâna cam adormită, numele tău în mii de șoapte...

Ea te dorește-n viața-i blândă, ca pe-o minune ce îi ești,

La dragoste-ți va da dobândă, ai grijă să nu o rănești!...

- Cum aș putea dragoste oarbă, să-i fac vreun rău mult-prea iubitei,

Când sufletul poate să-mi soarbă, din cupa dulce a ursitei?...

Un rău eu nu i-aș face dânsei - e blândă, caldă și isteață,

I-aș acorda doar girul șansei de-mi fi tovarășă în viață –

Iubirea mea nemăsurată, i-ar fi o binecuvântare,

Hai, dă-mi-o dragoste, odată, c-altfel mă usc stând în picioare!...

 - Știu sufletu-ți în întregime, l-am cercetat și e curat,

Imploră tu Sfânta Treime, să îți dea har nemăsurat...

Fii iubitor întru dreptate și dragostea va izbândi –

Și sigur pe a ta iubită cu dragoste-o vei dobândi!...

 - Îți mulțumesc tu, zeitate, a dragostei ocrotitoare –

Am sufletul cu plinătate și inima nu mă mai doare...

Aștept cu nerăbdare ceasul, când ea va fi numai a mea,

Și cu nesaț îi ascult glasul de nimfă, ce s-o întrupa

În mine, în eternitate, cu mult alean și bucurie

Vom fi un trup, spre plinătate, stârni-vom o alegorie

De sentimente minunate, ne vom simți ca-n Paradis,

Iar ție dragoste, se poate, să-ți dau obolul meu de vis?!...

Îți mulțumesc că vii la mine, când sunt prea trist și visător,

Tu dragoste, ce bine-ți vine atunci când vii în ajutor,

Îți dau obol cu bucurie, din sufletu-mi efervescent,

E tot ce poate să mai scrie,  mult prea umilul meu talent!...

M-am sculat de dimineață, copleșit de chef de viață,

Și vă spun cu cumpătare, despre-un lucru de mirare!...

Am citit cu interes, un document -  un eres,

Despre-o conspirație, nu doar peste nație,

Ci privind tot mapamondul – mare mi-a mai fost afrontul,

O gașcă de criminali, sioniști din cei penali,

Și-au propus ca o sfidare să aibă Pământul,

Care, hrănește de generații, libere, atâtea nații!...

Nu vor dânșii ai puțin, decât sufletul creștin

Economic subjugat, de Mefisto guvernat,

Vor un Guvern Mondial, cum prevede în Cabal!...

Și-astfel au elaborat, La Basel într-un palat,

Un plan ce m-a-nfiorat, azi de dânșii aplicat;

Prin războiul economic, psihologic și psihotronic,

Să ne devină stăpâni, la toți ce-i numesc goimi!...

Am citit, m-am îngrozit, toată noaptea n-am dormit,

Și apoi m-am dumirit, că nu este de glumit!...

De-asta scriu acest eres, poate găsesc interes,

La iubitul cititor, curios, iscoditor, căruia-i rămân dator,

Să îi fiu îndrumător, să găsească,

Să citească și apoi să se uimească,

Câtă maleficitate și câtă rapacitate,

Manifestă dumnealor, în demersul sfidător!...

Vă îndemn ca să citiți, pe Google o să găsiti,

Scrisul înfiorător, zis al Înțelepților,

Proveniți de la Sion, vă asigur, nu-i un zvon...

Vor să devină stăpâni, peste oamenii cei buni,

Specula să înflorească, luxul deșănțat să crească,

Punând doar conducători, devotați, ascultători.

Pe copii i-ar educa folosind imaginea,

Scrisul fiind periculos, dezvoltând armonios,

Și gândirea creatoare, și-asta tare mult îi doare.

Vor să îndobitocească, toată stirpea omenească,

Și ușor să o conducă, sclavagism modern s-aducă!...

Eu mă rog la Dumnezeu, să-i orbească cum vreau eu,

Să le-nfrângă uneltirea, să-nflorească Omenirea;

Pe mișei să-i amuțească și-n Shambala să-i gonească,

Fiindcă aici pe Pământ, au făcut un jurământ,

Omenirea să-o robească, și Satanul să domnească,

Peste stirpea omenească!...

Mă întreb acuma eu, cum îi rabdă Dumnezeu?!...

P.S. – Vă îndemn dragi cititori să căutați și să citiți ”Protocoalele Înțelepților sionului”!...

Despre dragoste, pot spune că-i un lucru minunat,

Fără ea nu prea se poate, totu-i de necontestat –

Mi-aș hrăni acum cu dânsa, sufletul cel pârjolit

Inima și ea ca plânsa vrea să știe că-s iubit!...

Dragostea îmi iese-n cale – Doamne cât am mai dorit;

Să am dorurile sale, s-o trăiesc, să fiu iubit,

Din genunea-ntunecată sufletul să mi-l extragă,

Să am parte de iubire, de la fata mea cea dragă!...

Dorurile manifeste în iubire-am să le sting,

Iubita mi-e minunată, viitorul nu mi-l plâng –

Cred că și în altă viață tot cu ea mi-am depănat

Chiar în zori de dimineață simțământul minunat.

Nu aș vrea din lume alta fiindcă ea-i desăvârșită,

Urma ei în colbul străzii de mine va fi iubită,

Fericit este pământul fiindcă ea calcă pe el,

Doamne, eu mi-aș da cuvântul să nu fiu cumva mișel,

Să uit dorurile sale ce în taină le-a simțit,

Fiindcă dragostea-i e mare ca acum n-a mai iubit –

Mi-a mărturisit în taină, sufletul mi-a bucurat,

O iubire-așa de faină nicăieri n-am mai aflat!...

Pentru toți aceia care azi iubesc și sunt iubiți,

Fac urarea-n oricare zi să fie fericiți,

Dragostea s-o ocrotească fiindcă este lucru sfânt,

E atâta de firească și ne-animă pe pământ!...

De când e Lumea-a fost salvare, prostia pentru-acela care,

Poartă o pălărie mult prea mare și de aceasta, habar n-are!

Și tot prostia-i vinovată de răutatea arătată, chiar dacă este elevată –

Și cu diverse e ornată, prostia manifest se-arată!...

Și tot prostia, bat-o vina, mărturisesc, a fost pricina

Atunci când m-am îndrăgostit și numai șuturi am primit,

Însă sper că m-am lecuit și-n viitor am să evit

Relații toxice subit, ce m-au făcut nefericit!...

Înțelepciunea chinezească, ne spune că ”să te ferească,

De-acela ce nimic nu știe, dar e convins că-i ”meserie”

La gând și trup deopotrivă, dar dânsul este dimpotrivă!”,

Spuneam, deci Domnul te ferească de nepriceperea firească

A celui ce încearcă doar, să epateze în zadar;

Prostia este-o plagă mare  și cred c-abundă-n fiecare,

E important s-o ții în frâu, și să nu ”bagi căruța-n râu”

Mai mult decât îți e obada, dar mintea greșește năroada,

Și sâmburele de prostie ce îl avem în noi, se știe,

Își face-a sa scamatorie și ne conduce spre pustie!...

Și tot prostia-i vinovată, dacă-ntre un băiat și-o fată

E dragoste adevărată, dar o trăiesc doar separată –

E un mister – mi se arată, chiar dacă-i clipa minunată,

De-i prost, ratează a lui soartă, iar fata stă nemăritată!...

În viață și-n politichie e plin de proști și-asta se știe –

Iar dacă-ar fi și-ar fi să doară, ce urlete ar fi prin țară,

Dar mai ales prin Parlament, ce a ajuns stabiliment,

Prostia, urlă, e plenară, a dat deștepți-afar’ din țară,

Și au rămas toți idioții, pungașii dar și toți netoții,

Să guverneze România – imensă le este prostia –

S-o stăpânească sănătoși, dar sunt parșivi și puturoși,

Ne vând într-una la gogoși, ca niște vajnici ticăloși!...

Prostia dac-o dăm afară, probabil ar rămâne țara goală,

Căci cei ce-au fost la locul lor, lucrează-n Occident cu spor,

Și-au mai rămas aici bețivii, și proștii, dar și invalizii,

Bătrâni, copiii și nepoții, ceva din curve și toți hoții

Ce fac naveta-n Occident și vin acasă mai frecvent.

Vă spun cu inima în mână, prostia nu e nici o glumă,

Ea îi unește manifest pe proști în grupuri – eu detest

Această solidaritate, a proștilor, în libertate;

Ar trebui dată o lege pentru acel ce nu-nțelege

În ce constă democrația ce pârjolește România –

Sunt dobitoci care votează la legi și mai și guvernează,

În viață au numai noroc, se promovează reciproc,

De ești mai breaz și intri-n ei, te mușcă fiindcă sunt mișei,

Au spiritul de turmă treaz și nu suportă să fii breaz!...

Dar ca să concluzionez, prostia să îmi etalez –

Că ”unde-i minte-i și prostie”, proverbu-i românesc, se știe...

Dacă mai am câte-o durere, ea nu provine de la fiere,

Mă doare sufletul să văd, că nemul meu este nărod,

Și rabdă jugul tiraniei, clădită-n numele PROSTIEI!!!

Copii ai țării, deșteptați, prostia n-o mai tolerați,

Cu bâta-n mână să intrați, în Parlament, să-l asanați,

Apoi cu multă frenezie să scuturăm tot ce-i prostie,

Și să dăm educația salvând degrabă nația!...

De-ar fi să mă mai nasc o dată, eu tot pe tine te-aș iubi,

Te-aș căuta în lumea toată și te-aș afla și m-aș albi,

 Mi-ar deveni fața lividă, când te-aș găsi, de bucurie,

 Căci niciodată prin firidă nu am aflat ca tine-o mie

De feciorelnice codane, în lumea toată nu există,

Fiindcă tu ești de milioane, ești unică ești pacifistă,

Mlădie și fermecătoare, cum alta nici că voi găsi,

Chiar dacă-n viața viitoare, eu lumea o voi scotoci!...

M-ai fermecat din prima clipă, frumoasă și deșteaptă ești,

Și pe a vântului aripă, tu ai să vii să mă iubești –

Ce clipe minunate, Doamne, mi-ai hărăzit ca să trăiesc,

S-au petrecut atâtea toamne, dar tot mai mult eu o iubesc!...

Că-i minunată, talentată, și muza mea-ntru poezie,

Și nu-mi ajunge ziua toată să o iubesc – asta se știe,

Sunt foarte binecuvântat ca să o am în viața mea,

Degeaba-am stat, m-am frământat, e niciodată nu e rea,

Iubirea mea o înțelege și o acceptă-n mod tacit,

Și niciodată n-ar alege ca să mă ia la tălmăcit –

Ea înțelege-a mea iubire și eu o știu că-i minunată,

Când poate, ea îmi dă de știre că îngerii i se arată,

Și a mai scris un vers cu teama că nu va fi desăvârșit,

Dar e naivă, nu-și dă seama că niciodată n-a greșit,

Iar versul ei e curgător precum e apa de izvor,

De-aceea mi se face dor să o sărut și-apoi să mor!...

Dar viața este minunată, declam deschis și răspicat.

Că fata asta preacurată definitiva m-a fermecat –

Aș da orice s-o am acasă stăpâna mea s-o las să fie,

Și-n orice zi ce e frumoasă, am să îi scriu o poezie,

Iar fericirea va fi mare cum n-a mai fost pe-acest pământ,

Căci ea îmi e împlinitoare, o port în suflet și-n mormânt –

E unică iubirea noastră cu poezie, dor și har,

Ca două flori ce stau în glastră, și nu-nfloresc așa-n zadar;

De-ar fi să mă mai nasc o dată, o alta nu mi-ar trebui,

Iubirea mea nemăsurată tot către tine ar ținti –

Ești tot ce am mai scump pe lume, ești o minune-n viața mea,

Te rog  șoptește al meu nume, să faci miracolul să stea,

Invocă îngerii din ceruri și sfinții toți din calendar –

Iubito, ai atâtea daruri și nu le știi câte-s măcar;

De-aceea spun – ești minunată sunt norocos, te știu, te am,

Cu tine pot ca lumea toată să o înfrunt – mă prind în ”ham”!...

Zi de zi, de dimineață, mă trezesc cu chef de viață,

Mă gândesc cu drag la tine iar asta îmi face bine –

Merg, mă plimb, fumez, mănânc, este timpul pentru piață,

Dar de asta nu mă plâng, îmi imaginez de tine;

Știu, la tine este noapte, visele te-au răsfățat,

Și eu te-am visat pe tine, bucuria a fost mare –

Cred că despărțirea asta pe-amândoi ne-a învățat,

Demonstrând că doar iubirea poate fi așa de mare!...

Sentimente minunate îmi trezești și te ador,

Visele sunt înglobate în trăirea mea complexă,

Dacă-aș ști că niciodată n-am să te mai văd, eu mor,

Hărăzește-mi Doamne astăzi o trăire mai intensă,

Ca să prețuiesc iubirea ce mă face face să renasc,

Am atâta bucurie, am atâta dor de viață,

Inima de dor e stoarsă totuși, parcă-ar fi în teasc

Dacă-ntârzii mult prea mult, risc să devin o paiață!...

De aceea, prea-iubită, fă-ți de-acum un plan isteț,

Pentru revedera noastră, ce va fi cândva în vară –

Altfel dacă faci, consider că mă crezi  un nătăfleț,

Și te rog ca să consideri ca n-ar fi întâia oară,

Tu iubește-mă într-una, fără teamă, fără margini,

Și curând nedespărțirea va prima în viața noastră,

Vom fi doi precum e unul, ne vom suplini la sarcini,

Și vom sta în continuare precum două flori în glastră!...

Va veni cândva și timpul să ne împlinim menirea,

De a fi eu soț, tu soață, cât trăim pe-acest pământ,

Să ne-mbete deodată fericirea și iubirea,

Împreună sta-vom astfel și dincolo de mormânt!...

M-am trezit cu o mirare, de cu zori de dimineață,

Tot privind eu către soare, gândeam – asta este viață?!...

Care Dumnezeii lui se mai leagă și-azi de mine,

Să-și mai pună pofta-n cui,  socotesc că nu e bine,

Să răspund azi provocării unei tipe cu sindromul

Nefertiti, și al urii ce o macină, căci omul

De când e pe lumea asta, de ești prost te-ncalecă,

Dar aceasta e năpasta, și-a  băgat pe mânecă

(Zice ea), toți așii care îi asigură succesul,

A făcut o încercare , c-ăsta-i este interesul

Însă nu i-a mers cu mine, c-a lovit-o târnafesul,

La riposta mea, vezi bine, ea afirmând că eresul

Ce îl fac e o-ntâmplare și vezi doamne el nu are

Absolut nici o valoare, în mintea ei sclipitoare,

Că nu aș avea cultură și-mi explic din D.EX. mirarea,

”Anacronic”, ea cu ură, afirmând că-ar fi splendoarea,

 Iar a-l folosi în versu-mi ce-i vetust, și pașoptist,

(Ăsta  este înteresu-mi, ce credeați, nu mai insist!)

Este o mirare mare, fiindcă eu sunt inginer

Și în mintea-i sclipitoare, am cultură de miner –

Vezi tu Doamne-ar fi cultura rezervată-n mintea ei,

Pentru gașca ei și ura ce îi face-a fi pigmei,

Nu pot să cobor ștacheta să le dau  ce se cuvine,

Meritau sictir, dar cheta de rușine ce-i parvine

Este tot ce-i face viața  ca să fie azi un chin.

Fiindcă a băut ca cloanța toată cupa cu venin

Când mi-am șters cu grijă contul și pe ei i-am părăsit;

Asta e manțocăria, niciodată n-am iubit

Critica ce va să fie și nu este constructivă,

Dărâmând cu dărnicie, tot, ca o locomotivă,

Să o țină pentru dânsa, s-o pună la poponeț,

Căci nu a primit dispensa, iar eu nu-s un nătăfleț!...

Înțeleg ce-i bătrânețea, poate că s-a troglodit,

Eu n-am să-i mai dau binețea – niciodată n-a iubit,

Sănătatea, tinerețea,  de-un perete m-am izbit,

Sofia Sincă, e feblețea, de care v-am povestit!...

Dacă mergeți pe Însemne Culturale, negreșit,

 Pregătiți-vă, pesemne, nu veți sta la tăbăcit!...

E o cloacă-acolo care macină fin poezia –

S-ar părea că li-s imense orgoliul și nerozia!...

N-au decât să se admire cu prea plinul între ei,

Pe mine ce să mă mire, că sunt doar niște mișei

Care-au confiscat cultura, cea poetică, se știe,

Fără nici o noimă ura, și-au transpus-o pe hârtie!...

Liviuț și Veorica, împreună nu știu frica,

Și mă-ntreb mereu, mereu, cum îi rabdă Dumnezeu!?!...

Ea-i proastă cum alta nu-i, el e hoț, al Dracului  -

Bișnițar până mai ieri, Liviuț, ce poți să-i ceri,

La șefia P.S.D., s-a instalat repede

Că e bun la sforării și la alte porcării!...

Cum spuneam, ca bișnițar, specula iară și iar,

Să scape de sărăcia ce bântuia România,

Și cum totu-aici se poate, el a dat constant din coate,

Și-a acces precum se știe, până la președenție,

C-a tăiat în carne vie comunismul să-l reînvie!...

Inginer de meserie ( de s-ar duce pe pustie!)

Și-a făcut moșie mare, în Teleormanu-n floare

Are bar, restaurant, și-un hotel d-ăl elegant –

De-unde banii pentru ele?...a făcut multe belele...

Căci bugetul l-a tocat când prefect s-a instalat,

Iar acuma cu TelDrum, a băgat asfalt pe drum,

An de an îl toarnă iar, cu firma lui de coșmar,

Fiind lucru de mântuială, doar să fie cheltuială!...

Și în orice-mprejurare, cu ceata de țiitoare

Ține-aprope, ține strâns, peste tot ele-au pătruns,

Peste tot le-a promovat, gașca lui e de rahat!...

Veorica, nătântolă, până mai ieri secretară,

Este mâna luI cea dreaptă – a urcat treaptă cu treaptă –

Azi conduce România, da-i prea mare pălăria

Pentru mintea ei năroadă, trei cuvinte nu înoadă

Făr’să spună vreo prostie ( mama ei de meserie!)

N-are har, n-are cultură, ”merge doar pe arătură”,

Iar pe-afară dac-o vezi, mai că nu-ți vine să crezi

Că așa o creatură, proastă, fără de cultură

Azi conduce națiunea – ne pierdurăm rațiunea?!...

Ea nu știe să vorbește nici măcar pe românește,

Face gafe peste tot, bagă mâna ”pân’ la cot”!...

Cu așa un specimen, pierdem tot mereu teren

În lume și-n Europa – să ne lase ”Penelopa”

Să mergă să-și ”torcă firul”, că m-apucă-acu’ sictirul

Și-mi vine să plec din țară ca să scap de Livioară

Și de tanti Veorica – ce i-aș vrea la ”mititica” –

Cu asemenea netoți, s-a umplut țara de hoți,

 Iar poporul geme, geme!...poate o veni o vreme

Să ne ”scuturăm” de ei, că-s mișei și derbedei!...

Doamne, vezi-i și-i trăznește, țara noastră o păzește,

C-a-ncăput pe mâna lor, hoților, bandiților,

Care ”mulg” azi România și nu știu ce-i omenia –

Proști , gângavi, venali, mojici, Domne tu să îi ridici

Până-n slavă și apoi, să-i cufunzi într-un noroi,

Că acolo le e locul, să stea în rahat ca porcul,

Să mănânce doar turtoi, că ne-au făcut mușuroi!...

Pușcăria le e locul, c-a dat peste ei norocul,

S-a înfăptuit minunea să conducă națiunea!

Și-au adus-o-n faliment, parca-ar fi stabiliment,

Ne conduc acum netoții, curvele și cu toți hoții,

Strâge-i Doamne  și-i trăznește, România izbăvește!...