Călătorii „geodezice”
Gl. bg. (r.) prof. univ. dr. ing. Constantin Nitu
“Ținta ultimă a călătoriilor este întodeauna amintirea lor ”.
Lucian Blaga
Bucureşti, 2016
Bournemouth 1991 (partea a II-a)
Motto: „Al doilea servitor: Nu putem nici noi să fim peste tot! Hai, daţi-i zor, copii! Fiţi harnici, cine trăieşte mai mult, mănâncă toată coliva! Replică celebră din piesa de teatru Romeo şi Julieta, Actul 1, Scena V"
Wiliam Shakespeare
Învăţământul
Ca om ce lucrează în învăţământul universitar, dar angajat doar până i-au permis „Traian” Boc şi Funeriu (cel cu pixelul albastru), din 2010 până în 2014 doar în „plata cu ora”, precum știm noi cine, nu pot să nu amintesc de situaţia învăţământului în Marea Britanie. Învăţământul este de înalt nivel, demonstrând că dezvoltarea foarte înaltă a unei naţiuni depinde de acesta (şi asta fără comisii prezidenţiale, pardon, regeşti, că mă încurc cu udrista „republicană norvegiană”).
Cifra de alfabetizare este de circa 99%, una din cele mai mari din lume. Învăţământul obligatoriu se face pănă la vârsta de 16 ani. Dar puţini tineri urmează studii medii şi superioare, mai larg fiind învăţământul profesional (de care lumea fuge la noi).
Printre cele mai faimoase şcoli particulare din Marea Britanie sunt colegiul Etton (unde studiază şi membrii familiei regale britanice), şcolile Harrow, Rugby şi Winchester, deschise teoretic oricui, dar practic urmate numai de cei ce-şi pot achita taxele.
Cu toate că există multe şcoli particulare în învăţământul general, doar 7% din elevi frecventează aceste şcoli. În Irlanda de Nord şcolile sunt segregate după afilierea religioasă (lasă, că şi la noi o etnie şi-a rezervat anumite şcoli, îşi “separă copiii şi vrea din ce în ce mai mult şi facultăţi şi oniversităţi „separate”).
Cam o treime din elevi îşi iau adio de la şcoală la vârsta de 16 ani, intrând în câmpul muncii, în unele servicii uşoare. Studiile medii sunt urmate până la 18 ani şi sunt vocaţionale.
Marea Britanie are peste 90 de universtăţi (probabil noi i-am depășit ca număr), împărţite în mai multe categorii, cele mai cunoscute fiind din Oxford şi Cambridge, fondate încă din evul mediu. Şi învăţământul politehnic este destul de dezvoltat. O studentă de excepţie a grupei de Mediu GIS, din Facultatea de Geografie a Universităţii din Bucureşti, Andreea A., avea să fie recomandată de mine să urmeze cursurile de master în specializarea GIS la Kingston începând din 2007. Și cred că am mai dat vreo 20 de recomandări, primind feedback de apreciere de la universități! Între primele 100 de universități din lume în 2014, după clasamentul Shanghai, erau Cambridge (locul 5, fondată în 1209), Oxford (10), University College London (20, cu 29 absolvenți cu premiul Nobel), Imperial College London (22), University of Manchester (38, 25 absolvenți cu premiul Nobel), University of Edinburgh (45, fondată în1583) etc. (http://www.thebestschools.org/features/100-best-universities-in-world-today/). Patru universități românești sunt după locul 700. Dar stduenții lor nu sunt toți excelenți! Iată o mărturisire sinceră!
Și ca să nu creadă unii că școala românească e proastă, că studenții români sunt mai slabi la carte decât cei britanici, iată ce scrie o studentă britanică despre colegii ei români! Alexa Nash, colegă de curs cu şapte studente românce, afirmă răspicat că „românii sunt nişte zei” în comparaţie cu britanicii (regatulunit.ro).
„De ce studiaţi atât de tare?! Pe bune acum, tuturor studenţilor români le place, adoră să înveţe, ceea ce ne face pe noi, britanicii, să nu cădem într-o lumină tocmai bună. Engleza lor este mai bună decât a mea. Şi nu glumesc. Sunt incredibil de buni la gramatică, deşi eu sunt britanică şi studiez engleza dintotdeauna! Serios, sunt nişte adevăraţi zei care vorbesc cu atâta uşurinţă mai multe limbi străine.
Orice român pe care l-am cunoscut este surprinzător de bun şi de drăguţ. Sunt nişte oameni puternici şi ambiţioşi, care rămân la fel de drăguţi chiar şi atunci când dau de persoane ignorante şi pline de prejudecăţi. Îmi place să am colegi români la facultate, chiar îmi oferă o experienţă specială în această perioada a studenţiei”, este mesajul studentei britanice care a uimit lumea.
Apărarea Marii Britanii
Şi fiindcă eram militar şi deplasarea în Marea Britanie s-a făcut şi cu sprijinul colegilor militari britanici, mă opresc puţin şi asupra politicii de apărare a ţării. Marea Britanie este de peste un secol şi o mare putere militară, chiar nucleară, nu numai industrială. Forţele sale armate apără nu doar Marea Britanie, ci şi unele teritorii de peste mări. De politica de apărare răspunde primul ministru, prin secretarul de stat al apărării şi Comitetul pentru apărare şi politică în teritoriile de peste mări.
Trupele sunt dispuse atât pe teritoriul ţării, cât şi în garnizoane din Germania, Brunei, Gibraltar, Cipru şi Insulele Falkland. Din 1969 au fost dislocate trupe şi în Irlanda de Nord, pentru menţinerea legii şi ordinii. La cursul de ca Darmstadt din 1980, maiorul Johnson, coleg de curs, îmi spunea că fiecare pușcaș britanic, când pornea la o acțiune, avea un fragment de hartă lipit pe patul armei.
Trupele britanice au fost angajate în conflictul din 1982 din Insulele Falkland, iar în anul vizitei participaseră la războiul din Golful Persic. În 2001 aveau să participe împreună cu armata S.U.A. la războiul, zic ei, antiterorist. Forţele armate se compun din marina militară sau forţele navale, forţele aeriene şi trupele terestre sau trupele de uscat.
Marina militară (Royal Navy) a jucat un mare rol în istoria Marii Britanii. Aceasta, sub conducerea amiralităţii şi conţinând forţele navale, infanteria marină (Royal Marines), rezerva forţelor navale şi rezerva infanteriei marine, e prezentă tot timpul în apele teritoriale britanice, pentru a proteja navele marinei civile (ceea ce nu e cazul la noi, după înstrăinarea navelor marinei comerciale ale celei de a şasea flote comerciale, ca tonaj, din lume).
Navele, inclusiv submarinele nucleare, îşi fac simţită prezenţa în Oceanul Atlantic, Marea Mediterană, Canalul Mânecii, Golful Persic, iar uneori şi în Oceanul Indian. Şi două nave, deja casate apoi „revigorate” parţial, aveau să fie vândute la mâna a doua marinei militare române în anii 2004 şi 2005.
Insulele Falkland în Oceanul Atlantic
Trupele terestre britanice sau trupele de uscat sunt formate din armele cunoscute ale fiecărei armate moderne – infanterie, blindate, artilerie (Royal Artillery), geniu (Royal Engineers), transmisiuni (Royal Signals), cercetare (Royal Intelligence Corps) etc. Trupele teritoriale, cunoscute şi ca trupe de voluntari (militia, ca să vedeţi că e un cuvânt internaţional), sunt rezerva trupelor de uscat. Trupele de uscat constituie componenta principală a forţelor de reacţie rapidă ale NATO. Trupele terestre sunt conduse de Army Board, ce are în frunte un civil şi un militar.
Forţele aeriene (Royal Air Force sau RAF) şi-au câştigat un mare prestigiu în timpul bătăliei Marii Britanii, în vara anului 1940, constituind apoi o parte importantă a forţelor aliate în cel de al doilea război mondial. În timpul acestui război, piloţii britanici aveau întotdeauna asupra lor un pachet de cărţi de joc. Cărţile puteau fi muiate în apă şi apoi depliate. În acest fel, ele deveneau hărţi geografice, care îi puteau ajuta să evadeze dacă erau capturaţi de trupele germane (că e vai şi.amar de soartă dacă n-ai cu tine hartă!). Această idee poate fi folosită de către cei din beciul domnesc!
Tot în timpul celui de-al doilea război mondial, hrana piloţilor britanici cuprindea şi o anumită cantitate de dulceaţă de afine. Piloţii susţineau că vederea pe timp de noapte era mult îmbunătăţită dacă mîncau astfel de dulceaţă înainte de zbor. Faptul a fost demonstrat însă şi ştiinţific: într-adevăr, afinele conţin o substanţă cu influenţe benefice asupra ochilor. Eu prefer afinata! Traian preferă gheaţa, patru bucăţi, plutind în lichidul scoţian! (Știați că vedeţi mai bine cu dulceaţă de afine?)
Prima bombă lansată de avioanele aliaţilor asupra Berlinului, în
timpul celui de-al doilea război mondial, a căzut în grădina zoologică a oraşului, unică prin suprafaţa ei, și a ucis singurul elefant din incintă. Calul de sticlă al marinarului Traian nu este în pericol! (S-o fi gândit oare, Kant, la ce-i bun un elefant?)
Forţele aeriene conţineau în 1991 peste 40 de escadrile, contribuind cu 100 de avioane şi 40 de elicoptere la forţa rapidă a NATO. Am amintit toate acestea, deoarece după 2 aprilie 2004 suntem colegi în NATO. Şi dotarea noastră cu avioane cam „suferă”… Recent au sosit în România primele 6 avioane F-116, cumpărate la mâna a doua de la armata portugheză! Și mai urmează să vină încă șase! Că bătrânele Mig 21 și-au cam epuizat rezerva de zbor!
Literatura britanică
Românii citesc sau mai bine zis citeau (nu mă refer decât la cei apropiaţi de vârsta mea) multă literatură beletristică. În aproape toate şcolile se studiază limba engleză. Multe ecranizări au la bază romane sau piese de teatru englezeşti.
A aminti câteva din realizările de excepţie ale literaturii engleze este o datorie de onoare a oricărui intelectual, fie el şi inginer sau chiar general. Să mă ierte academicienii şi criticii Nicolae Manolescu şi Eugen Simion de îndrăzneală. Pe Lucian Boia nu-l rog nimic. Nu are rost!
Sonetul, preferatul meu, a fost perfecţionat cu măiestrie de Sir Philip Sidney şi William Shakespeare. Cele patru volume ale celui din urmă, cunoscute şi cu numele „Cele patru fascicole", conţin comediile, istoriile şi tragediile, cea mai preţioasă fiind prima fascicolă, tipărită în anul 1623, la doar şapte ani de la moartea autorului. Şi se spune că cu excepţia lui William, toţi membrii familiei Shakespeare au fost analfabeţi! Şi el a inventat peste 1.700 de cuvinte, pe când în limbajul obişnuit al unei persoane medii există 5.000-6.000 de cuvinte! Sunt mândru, aşadar, că ai mei părinţi ştiau carte, având absolvite cinci clase (10 împreună)! Şi William s-a căsătorit la 18 ani cu Anne Hathaway, care avea 26 de ani şi era însărcinată în trei luni! Eu la 24, cu Viorica, de doar 22.
Și fiindcă vorbeam de căsătorie, nu-l putem uita pe Edgar Allan Poe, cel care s-a căsătorit cu o verișoară de-a sa, care avea doar 13 ani. Edgar Allan Poe a intrat la Universitatea din Virginia la vârsta de 17 ani. În primul an, însă, si-a pierdut toată bursa la pariuri și a fost dat afară. A dus o viață de boem și a sfârșit tragic în mizerie, opium și alcoolism („Cărăbușul de aur",The Gold Bug, „Pisica neagră", The Black Cat). Lui Poe îi era frică de întuneric. Posibil, una din cauzele care a dus la această fobie a fost faptul că în copilărie viitorul scriitor a învatat… în cimitir!
Cea mai scumpă carte vândută vreodată a fost un exemplar din "Canterbury Tales" de Chauser din 1477. Aceasta a fost scoasă la licitaţie în 1998, cu trei ani înainte de sosirea mea în UK, şi vândută cu peste 4,6 milioane de lire sterline. Și scriitorii englezi scriau pentru bani. Exemplu? . Arthur Conan Doyle, autorul celebrelor povestiri cu Sherlock Holmes, era de profesie oftalmolog. S-a apucat de scris pentru ca nu-i ajungeau banii.
John Donne este renumit nu doar prin scrierile religioase, ci şi prin poezia de dragoste, cu un stil complex şi dramatic. John Milton, cu un stil clasic, este cunoscut şi ca prozator şi ca poet. Ultimele sale poeme, Paradisul pierdut şi Paradisul regăsit, sunt scrise cu versuri albe. În Paradisul pierdut, Milton foloseşte peste 8.000 de cuvinte diferite!
Romanul modern cuprinde povestiri asupra relaţiilor oamenilor în cadrul societăţii. Cine nu a citit oare, în copilărie, romanul Robinson Crusoe (Daniel Defoe, 1719; si-a schimbat în 1703 numele din Foe în Defoe, iar în 1896 J.M. Coetzee a scris un roman intitulat Foe în care continua acţiunea din Robinson Crusoe), sau alte romane de aventuri, precum Călătoriile lui Gulliver (Jonathan Swift, 1726). Îmi amintesc că am citit aceste cărţi în liceul militar, cu peste o jumătate de secol în urmă, îndemnat de profesorul Paul Leu, ulterior „scriitor pe două continente”!
Nici problemele de limbă nu au fost neglijate de potenţialul turist inginer. În secolul al XVIII-lea, scriitorul şi criticul literar Samuel Johnson a scris, în 1755, Dicţionarul limbii engleze, pentru 1.500 de guinee (1.575 lire sterline), echivalentul a 210.000 de lire sterline în 2015. Lexicografului american Noah Webster, i-au trebuit 36 de ani ca să termine în 1828, peste 73 de ani, varianta anericană a unui dicţionar! Nu trebuie să-i uităm pe romanticii sfârşitului acelui secol – poetul William Wordsworth inspirat de natură, Samuel Taylor Coleridge, Lord Byron, Percy Bysshe Shelley şi pe John Keats, dar nici pe William Blake, cel inspirat de misticism.
Scriitorii proveneau din toate păturile sociale, dar prin puterile lor ajungeau mari. De exemplu, John Ronald Reuel Tolkien CBE (1892, astăzi Africa de Sud - 1973, Bournemouth) a fost un scriitor, poet, filolog și profesor universitar englez, cunoscut cel mai bine pentru cărți fantastice clasice, Hobbitul și Stăpânul Inelelor. Tolkien era un șofer foarte nepriceput, sforăia într-atât de tare încât era nevoit să înnopteze în baie pentru a nu o deranja pe soție. Era un francofob înverșunat - ura francezii începând de la Wilhelm Cuceritorul.
Nu pot să nu amintesc faptul că, tot pe meleaguri străine, cu un profesor de la MIT, am studiat limbajul de programare ADA, folosit mai ales în armata americană, al cărui nume a fost dat de un matematician în onoarea fiicei lordului Byron (1788-1824, suferindul de „nebunie afectivă”, într-atât de îndrăgostit de civilizaţia elenă, încât s-a dus în Grecia să lupte împotriva turcilor în războiul grec pentru independenţă; acolo s-a procopsit cu o răceală care i-a fost fatală, grecii considerându-l un erou naţional), Ada de Lovelace. Vedeţi că ştiinţele exacte şi beletristica se întrepătrund? Mai ales că cu profesorul american Tom discutam târziu în noapte despre fantome, amintindu-ne noi că fantomele apar în patru piese de teatru shakespeariene - Iulius Cezar, Hamlet, Richard al III-lea si Macbeth. Tot de la el am aflat că se zvoneste că Byron, în timpul șederii în Veneția, ar fi avut în jur de 250 de amante într-un an. L-a luat pe Ilie Năstase!
Sir Walter Scott, scriitor scoţian, a scris Ivanhoe (1819) şi peste 20 de romane istorice. Un iubitor de Ivanhoe era colegul meu de liceu militar, şi tot muscelean, culegătorul de rime Ilie, un bun versificator pe atunci şi membru al cercului literar al liceului.
Şi să nu dezavantajăm sexul frumos („un pisc de munte scorburos/pe care-l urci de sus în jos/ când faci pe alpinistul caraghios” – cred că recunoaşteţi autorul), amintim de Mary Wollstonecraft Shelley cu romanul Frankenstein (1818, monstrul nu are nume, deşi scriitoarea obişnuia să-i spună Adam) şi antiromantica (dacă mi-e permis termenul) Jane Austen cu Sens şi sensibiliate (1811) şi Mândrie şi prejudecată (1813, numit iniţial Primele impresii). Sexul frumos descrie uneori şi „orori”?
În secolul al XIX-lea, în era victoriană, s-au remarcat prozatorii Charles Dickens (care avea ca hobby… hipnoza şi nu de puţine ori a încercat s-o adoarmă astfel pe soţia sa, cel care dormea și scria întotdeauna cu fața spre nord.), cel care a descris munca grea a clasei muncitoare criticând clasa mijlocie (noi nu mai avem clasă muncitore, clasă mijlocie nici atât), George Eliot, critic al creştinismului, William Makepeace Thackeray, cu scrieri umoristice despre clasa mijlocie şi înalta societate, surorile Brontë – Charlotte, Emily şi Anne, cu romane ce se doreau autobiografice, Anthony Trollope, observator politic fin al societăţii, Robert Louis Stevenson, cu scrieri pentru copii, precum şi poeţi ca Matthew Arnold, Robert Browning, soţia sa Elizabeth Barrett Browning şi Christina Rossetti. Legătura acesteia din urmă cu familia Roseti ar trebui s-o studiez în viitor (cu cât afli mai multe, îţi dai seama că nu ştii mare lucru).
La trecerea dintre secole s-au remarcat Thomas Hardy, H. G. Wells şi Joseph Conrad, care descriu pesimismul şi incertitudinea vieţii. La începutul secolului al XX-lea se fac cunoscuţi D. H. Lawrence, cu romanul pornografic Amantul lui Lady Chatterley (1928), unde descrie sexualitatea şi instinctele, dezumanizarea ca rezultat al modernizării şi industrializării, poetul T. S. Eliot, cu Pământul nemărginit (1922), Aldous Huxley, Rudyard Kipling (Cartea junglei, 1894, https://www.youtube.com/watch?v=DwHHMquqEFo, autorul fiind cel mai tânăr laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, la 42 de ani), E. M. Forster, Virginia Woolf sau James Joyce (scriitor irlandez, cel care a suferit de cinofobie, keraunofobie și hidrofobie, adică îi era frică de câini, fulgere si apă, pe când domnul Lucian Boia suferă doar de eminescofobie; şi-a petrecut șapte ani din viaţă scriind romanul „Ulisse"). James Joyce era interesat de actul sexual extrem de mult, până la obsesie. Şi-a început viața sexuală foarte devreme, alături de o prostituată. Până după căsătoria cu Nora, a continuat să se culce cu prostituate, dezgustat de act, dar convins că experienţele îi vor folosi!
Și fiindcă am amintit de cel mai tânăr premiat, reținem și că cel mai bătrân laureat al premiului Nobel pentru literatură a fost Doris Lessing, la 88 de ani (în 2007; cea care publica și sub pseudonimul Jane Somers).
Între poeţii proeminenţi ai secolului al XX-lea este şi Dylan Thomas, cel mai mare poet al Ţării Galilor din acest secol. Evelyn Waugh şi P. G. Wodehouse au scris romane satirice despre înalta societate britanică.
Iar căderea comunismului din anii de mai târziu, inclusiv la noi, este datorată şi lui George Orwell, cel care în romane precum Ferma animalelor (1945) şi 1984 (Nineteen Eighty-four, scris în 1989, anul „revoluţiunii” de pe la noi, vorba conului Leonida) a descris în mod excelent relaţiile sociale. „Ferma Animalelor" de George Orwell a fost cenzurată şi în U.R.S.S. şi refuzată iniţial în Marea Britanie la sfatul unui ofiţer, care s-a dovedit mai târziu a fi spion sovietic.
Caseta cu filmul de desene animate Ferma animalelor avea să fie trecută din mână în mână în România înainte de revoluţia din 1989, inclusiv de ofiţerii superiori neavansaţi în august 1989 de Ceauşescu, ca să nu le dea 100 de lei în plus la “soldă”.
Teatrul și filmul
Fără îndoială că dezvoltarea artei dramatice este strâns legată de Shakespeare. Îmi amintesc de anii când locotenent fiind prin garnizoana crezută atunci nemuritoare, Ineu, şi un cititor asiduu al presei în limba franceză (nu ştiam prea bine atunci limba engleză; e drept că acum o ştiu ca un inginer, nu ca un literat), am citit enunţul unui subiect dat la examenul de bacalaureat în Franţa - „Moliere susţine că teatrul se adresează inimii, iar Shakespeare că se adresează spiritului. Care este părerea dumneavoastră? Justificaţi!” De multe ori am tratat în gând tema şi îmi închipui ce ravagii ar face un asemenea subiect la noi, chiar dacă numele de mai sus ar fi înlocuite cu nume de scriitori români (de exemplu Caragiale, Victor Ioan Popa şi Muşatescu). Şi mă gândesc la acest lucru acum, la peste o jumătate de secol de la absolvirea liceului militar, eveniment pe care l-am celebrat cum se cuvine în Câmpulung Moldovenesc.
Chiar în anul 2004, în martie, la testele examenelor de capacitate şi de bacalaureat, doi tineri români cu pretenţii aveau să obţină nota 5 (fiul primului ministru) şi nota 3,65 (fiul ministrului învăţământului). Aveau să se corecteze în vară, la examenul propriu-zis.
Aşadar, în România „învăţământul încotro” (quo vadis)? Cum dracu’ să evolueze, când un fost ministru al educaţiei, A., tatăl unuia din cei doi elevi troglodiţi amintiţi mai sus cu testarea, le povestea elevilor cum sărea el pe geam în liceul Lazăr, iar altul de după el că a încercat şi „droguri (M., cel ce avea să devină şeful unei comisii băsesciene, era să scriu marinăreşti, de modernizare a educaţiei)”! Ce asocieri de nume, când te gândeşti că după M. a venit Hârdău!, ambii clujeni universitari de la UBB, ca şi fostul activist UASCRisto-utecist Traian (!) Boc?
Mă bucur să revin. William Shakespeare (trec de la Hârdău şi Boc la un titan) este considerat a fi cel mai mare scriitor al literaturii engleze. Ca dramaturg, a scris 37 de piese de teatru. A scris şi 154 de sonete, de unele amintind mai sus. Dintre acestea, unele sunt considerate drept cele mai strălucitoare opere scrise vreodata in literatură, datorită priceperii marelui Will de a depăşi naraţiunea si de a descrie cele mai intime si profunde aspecte ale naturii umane. Se crede că o mare parte a operelor le-a scris intre 1585 si 1613, deşi datele exacte li cronologia pieselor de teatru atribuite lui nu se cunosc cu precizie.
Influenţa exercitată de Shakespeare asupra vorbitorilor de limbă engleză din intreaga lume se reflectă prin recunoaşterea imediată a unor citate din piesele lui, titlurile operelor bazate pe fraze din Shakespeare si numeroasele adaptări ale pieselor sale.
Alt semn al influenţei sale contemporane este includerea in primele 10 poziţii într-un top al „Celor mai importanţi 100 de britanici". Sunt şi la ei contestări.
In 1592 era deja suficient de cunoscut pentru a atrage atenţia lui Robert Greene, care îl acuza de plagiat (unde am mai citit eu despre asta la noi?): „o cioară parvenită, împodobită cu penele noastre". Şi amatorilor le vând un pont. Puteţi citi online opera dramatică a lui Shakespeare, cu un simplu clic pe adresa bibliotecii de excepţie a unei universităţi americane, unde veţi descoperii şi alte surprize benefice (prietenul meu Bill, amiral american, e de vină) (http://onlinebooks.library.upenn.edu/webbin/book/search?author=shakespeare&amode=words).
Nu pot să nu remarc legăturile actorilor români, mă gândesc în primul rând la „prietenul” Caramitru, cu actorii englezi după 1989, la multele succese (ptiu, drace, că era să scriu “succesuri”) obţinute de trupe româneşti chiar pe pământ britanic.
Teatrele englezeşti au fost construite mai ales în perioada renaşterii. La cele peste 300 de teatre profesioniste precum Globe din Londra sau Royal Shakespeare Company au fost şi sunt puse în scenă piesele lui Shakespeare, Christopher Marlowe, Jonson, Oliver Goldsmith, Richard Brinsley Sheridan ş.a.
Oare la noi nu ar trebui să primeze capodoperele dramaturgilor români? Că parcă aşa lăsase prin „testament” un important scriitor (“V-am dat teatru, vi-l păziţi!/ Cu el năravuri îndreptaţi,/ Daţi ascuţiri la minte,/ Podoabă limbii noastre daţi/ Cu româneşti cuvinte”).
În secolul al XX - lea continuă dezvoltarea artei interpretative. Sunt cunoscuţi în toată lumea actori precum (Sir) Laurence Olivier, Glenda Jackson, (Sir) Michael Redgrave, Vanessa Redgrave, (Sir) John Gielgud, (măi să fie, tot Sir şi ăsta) Alec Guinness, (Sir) Rex Harrison, Richard Burton (emigrat mai apoi în S.U.A. şi căsătorit de două ori cu actriţa cu ochi violeţi), Emma Thompson sau Kenneth Branagh. Sunt puse în scenă sau ecranizate atât piese ale înaintaşilor secolelor trecute, cât şi cele ale lui John Galsworthy, Noel Coward, Samuel Beckett, Harold Pinter sau John Osborne.
Şi industria de film are o istorie interesantă. Dezvoltarea ei are loc după 1930. Înainte şi în timpul celui de al doilea război mondial mulţi scriitori, scenarişti, regizori sau actori germani au emigrat în Marea Britanie sau S.U.A. şi mulţi britanici în S.U.A., printre care şi regizorul Alfred Hitchcock (în 1939).
Multe filme sunt ecranizări ale operelor lui William Shakespeare, Charles Dickens sau ale altor autori. Îmi amintesc filme ca Genevieve. Singurătatea alergătorului de cursă lungă, Lawrence al Arabiei, Podul de pe râul Kwai, Tom Jones, Odiseea spaţială, Gandhi, Chaplin şi altele. Eee, astea sunt acum la cinematecă!
Ştiinţa şi tehnologia – dezvoltarea măsurătorilor terestre
Rolul de lider în ştiinţă şi tehnologie al Marii Britanii este recunoscut de toată lumea, plecând şi de la pionieratul în revoluţia industrială. Peste 70 de cetăţeni britanici au fost distinşi cu premiul Nobel pentru ştiinţă, ocupând al doilea loc în lume după S.U.A. Oricărui intelectual îi sunt cunoscute nume ca Issac Newton, Charles Darwin (negat acum în ănvăţământul românesc), Francis Bacon, Michael Faraday, Alexander Fleming (descoperitorul penicilinei), Ernest Rutherford, James Watt ş.a.
Şi în domeniul măsurătorilor terestre şi al geodeziei, cartografiei, topografiei, fotogrammetriei şi teledetecţiei Marea Britanie deţine multe priorităţi. Domeniul este strâns legat în ultimele două secole şi câţiva ani de apariţia şi dezvoltarea instituţiei Ordnance Survey, cunoscută la noi ca Serviciul de ridicări artileristice al Marii Britanii.
Ordnance Survey a fost creat în 1791 (aşadar se serbau două secole de existenţă!), pentru realizarea de hărţi pentru armata britanică, necesare atunci pentru apărarea sudului Angliei şi pentru pacificarea Scoţiei. Numele iniţial a fost luat de la Board of Ordnance, care răspundea de fortificaţii, artilerie, geniu şi asigurare tehnică şi avea sediul în Turnul Londrei. Acesta a fost şi sediul noii instituţii.
Hărţile erau necesare atât pentru scopuri militare, cât şi pentru nevoile altor domenii de activitate. Chiar înaintea apariţiei instituţiei, britanicii au propus noi metode de determinare a formei şi dimensiunilor Pământului şi au dezvoltat o reţea de puncte de triangulaţie pentru orientarea reciprocă a observatoarelor astronomice din Londra şi Paris, măsurarea unghiurilor triunghiurilor făcându-se cu instrumentul numit teodolit.
După formarea instituţiei s-a pus problema realizării reţelei de puncte pentru tot teritoriul Marii Britanii (cunoscute popular ca `puncte trigonometrice”). Primele hărţi ale sudului Angliei şi apoi pentru întreaga ţară au avut scara de 1:62.880 (la un inch pe hartă îi corespunde o milă terestră; şi să ştiţi că mai există mila marină şi chiar mila romană, cu toate că mulţi apelează mai bine la mila Domnului).
Au fost realizate apoi 1.820 hărţi la scară mai mare (1:10.560), necesare şi cadastrului, după o redeterminare a coordonatelor punctelor reţelei de triangulaţie. Scara lungimilor din reţea a fost determinată prin măsurarea unei „baze" de 8 mile, ce avea să fie remăsurată în anul 1960 cu aparate de înaltă precizie.
După 1820, impozitele pe proprietăţile funciare erau stabilite în urma determinărilor cadastrale. Toate organizaţiile, instituţiile, fabricile, drumurile, porturile, spitalele etc., legate de dezvoltare şi mai ales de revoluţia industrială, au fost proiectate folosind mai întâi hărţile de diferite scări realizate de Ordnance Survey.
Au fost realizate şi hărţi la scări mari şi foarte mari. Chiar din 1863 s-a hotărât zonarea ţării în trei clase şi stabilirea scării necesare fiecărei clase de teren: muntos, scara 1:10.560 (acum 1:10.000); zone rurale, scara 1:2.500; zone urbane, scara 1:250. Valoarea din urmă s-a dovedit a fi foarte costisitoare şi s-a înlocuit ulterior cu valoarea scării de 1:1.500. În acea perioadă s-a hotărât şi „ţinerea la zi" sau actualizarea hărţilor.
Nu putem să nu amintim de matematicianul Alexander Ross Clarke, cel care a determinat şi dimensiunile unui elipsoid ce aproxima Pământul. Acceptat în 1847 în Royal Engineers, colonelul Clarke a lucrat în British Ordnance Survey la Southampton din 1850 până în 1881 şi a răspuns în principal de triangulaţia Marii Britanii in 1861. Însărcinat cu determinarea unui arc international de triangulaţie dintre Irlanda şi Rusia în 1866, a publicat rezultatele în lucrarea Geodezia (Geodesy, 1880).
În secolul al XX-lea nevoia de hărţi a crescut. În primii 50 de ani ai secolului trecut, cantitatea sporită de hărţi a fost cerută de cele două conflagraţii mondiale, nu numai pentru teritoriul propriu, ci şi pentru teritorii străine.
În timpul primului război mondial au fost realizate şi distribuite peste 30.000.000 de exemplare de foi de hartă. Între cele două războaie mondiale a apărut şi s-a dezvoltat piaţa de hărţi, aceste hărţi fiind diversificate şi cerute de tot mai mulţi utilizatori. Se remarcă faptul că în timp de pace instituţia realiza tot felul de hărţi necesare economiei naţionale şi vieţii sociale.
În timpul celui de al doilea război mondial, începând din 1939, accentul a fost pus din nou pe producţia de hărţi necesare acţiunilor militare pe toate teatrele de operaţiuni, mai ales că acest război a fost unul în mişcare, spre deosebire de primul, care a fost unul „pe poziţii". Cererea de hărţi a fost deosebit de mare mai ales după debarcarea din Normandia. Trupele aliate au fost aprovizionate cu peste 300.000.000 exemplare de foi de hartă.
O mare lovitură a primit Ordnance Survey în 1940, când sediul său din Southampton a fost distrus de bombardamentele aviaţiei germane. Au fost distruse foarte multe originale ale hărţilor şi chiar aparate scumpe, inclusiv primul teodolit cu care Wiliam Roy a măsurat unghiurile în reţeaua Londra - Paris. De aici rezultă necesitatea ca şi la noi aceste originale să se păstreze în viitor în mai multe locuri, deoarece reprezintă un adevărat tezaur naţional, pe care unii îl doresc şi chiar îl obţin uneori aproape gratis. O, tempora! Se ştie că şi serverele în care se păstrează datele geografice digitale trebuie păstrate în mai multe locuri (mirror sites)!
În ultimii 20 de ani, particularităţile dezvoltării sunt legate de trecerea la realizarea de hărţi cu folosirea calculatorului electronic (cartografia digitală) şi transformarea instituţiei într-un organism civil, subordonat direct guvernului (atenţie, români!).
Experimentările în cartografia digitală au început după 1970, cam cu cinci ani înainte de preocupările din D.T.M. S-a început cu digitizarea hărţilor, respectiv obţinerea de date numerice sau digitale, ce urmau a fi folosite pentru desenarea automată a aceloraşi hărţi sau la derivarea de noi hărţi.
Datele numerice erau organizate în baze de date cartografice, care puteau fi interogate tot de specialistul cartograf. Aceste baze de date aveau să constituie şi partea fundamentală a sistemelor informatice geografice.
În martie 1.991 era terminată digitizarea foilor de hartă la scara 1:1.250 din zonele urbane. Urma ca apoi, în 10 ani, să fie digitizate şi hărţile la toate celelalte scări. Acest program era legat strâns de cerinţele utilizatorilor care începuseră să proiecteze şi să realizeze sisteme informatice geografice.
Cartografierea asistată de calculator reduce timpul de realizare a unei noi hărţi chiar la câteva minute, potrivit specificaţiilor utilizatorului, fără a respecta un anumit format standard al foii de hartă sau o scară fixă. În acest domeniu, Marea Britanie era atunci şi este şi acun lider mondial.
Şi din punct de vedere al locului în societate al lui Ordnance Survey amintim câteva lucruri, mai ales că în acel timp se depuneau primele eforturi de către specialiştii instituţiilor geodezice şi cartografice din România pentru crearea unui organism naţional care să răspundă de lucrările geodezice, cartografice şi de cadastru.
Ordnance Survey a ieşit din subordinea ministerului apărării şi a fost transformată în instituţie civilă subordonată guvernului. Cu toate alocaţiile bugetare, s-a urmărit să se realizeze progresiv şi venituri care să diminueze cheltuielile. Aceste venituri ar trebui să fie la fel crescute şi în noul organism creat la noi (ONCGC, ulterior ANCPI), că şi aşa s-a lungit mult perioada de incertitudine şi de „război gedezic" între instituţiile subordonate ONCGC şi cele subordonate Ministerului Agriculturii. În 2004 se modifică iar legislaţia printr-o ordonanţă de urgenţă! În 2005 se repetă acţiunea, conform dictonului „putere nouă, reorganizare nouă”.
Iar mai apoi avea să urmeze legea formării Ordinului Geodezilor din România, lege declarată ca neconstituţională de către Curtea Constituţională, deoarece nu cuprinde toţi specialiştii din universităţile din România sau din Europa (cartografi, analişti de sisteme informatice geografice ş.a.). Dar apoi, în martie 2009, se pregăteşte o nouă ordonanţă de urgenţă, de formare a Ordinului Geodezilor, o altă Mărie, cu aceeaşi pălărie! Interese!
Dar să revenim la geodezii britanici sau „revenons a nos moutons!”, adică la oile noastre! Motivul de creştere a veniturilor proprii a făcut ca instituţia Ordnance Survey să fie tot mai sensibilă la cerinţele utilizatorilor.
Dacă în 1977 veniturile reprezentau 40% din cheltuieli, în anul 1990 au reprezentat 70%. În mai 1990, Ordnance Survey a devenit agenţie guvernamentală, cheltuielile bugetare aprobându-i-se de către parlament.
La noi agenţia a apărut în 2004, dar după apariţia „muzeului hărţilor şi cărţii vechi” (dee, priorităţi adrieneşti, adică ale celui cu patru case şi lăudăros cu ouăle proprii!). Ce-o fi fost cu muzeul în epoca Băsescu – Tăriceanu şi ce este acum, în epoca Băsescu-Boc-Geoană-Ponta-Johannis-Cioloș?
Şi ca să se vadă că totul este în mişcare, arătăm stadiul realizării unei baze de date cartografice peste zece ani, respectiv în anul 2.001 (la ei). După un proiect care a durat şase ani, în care au fost digitizate, respectiv transformate în formă numerică peste 702.000 de hărţi tipărite pe hârtie, începând cu cele realizate la jumătatea epocii victoriene (1873). Aceste hărţi scot în evidenţă etapele industrializării (clădiri, reţele de transport, industrie, agricultură) şi ale modificării reliefului Marii Britanii. Arhiva poate fi consultată pe internet, fiind la un site ce se poate accesa de oricine (www.old-maps.co.uk). Pot fi şi copiate hărţile dorite sau la comandă pot fi furnizate pe o memorie externă.
Se ştie că hărţile istorice au fost întotdeauna consultate de către proiectanţi şi planificatori, inclusiv la noi în ţară.
La trecerea la proiectarea asistată de calculator trebuie consultate noile hărţi numerice sau digitale. Iată de ce şi la noi această operaţiune de digitizare a tuturor hărţilor se impune cu prisosinţă. Cu ajutorul hărţilor editate succesiv pot fi analizate tendinţele modificării reliefului, în special în zonele cu eroziune semnificativă. Iar teritoriul Marii Britaniei, chiar şi în zonele costiere, a fost şi este în continuare supus acestui fenomen.
Începând cu anul 2.001 se ştie că şi la noi în judeţul Vâlcea, la Ocnele Mari, „satele s-au dus la vale". În altă ordine de idei, ce repede s-ar fi reconstituit vechile proprietăţi dacă se foloseau fie şi aerofotograme realizate în anii 1950 - 1960! (A nu se citi „factorial"). Dar mai sunt ţinute încă „la secret”? Oare nu s-ar putea „scoate ceva bani” pe aceste aerofotograme?
În Marea Britanie, peste 200 de autorităţi locale primesc date din arhiva digitală creată de Ordnance Survey (OS), inclusiv oficii de cadastru, birouri financiare, bănci etc. „Şi asta nu doar din interes istoric, ci şi pentru luarea unor decizii corecte referitoare la dezvoltare" sunt cuvintele spuse chiar de către directorul general al OS, care la trecerea dintre milenii era pentru prima oară o femeie (Vanessa Lawrence), rupând tradiţia ca instituţia să fie condusă numai de bărbaţi.
Trebuie menţionate şi scările hărţilor - începând de la 1:250. Au fost digitizate foi de hartă de toate scările, proiecţiile şi formatele, unele mai vechi fiind într-o stare proastă. Hărţile au fost scanate şi procesate cu programe adecvate.
Necesitatea acestei mari arhive cartografice digitale rezultă şi din faptul că până în octombrie 2001, din arhivă au fost extrase circa 20.000 de rapoarte specifice diferiţilor utilizatori. Chiar la această dată se estimează într-un studiu guvernamental, folosind hărţile digitale ale arhivei ce corespunde unei perioade de 100 de ani, că de-a-lungul ţărmurilor Marii Britanii peste 70.000 de case sunt în pericol de a fi distruse din cauza alunecărilor şi eroziunii.
Şi ca totul să fie adus în prezent, până la sfârşitul anului 2001 OS a realizat harta digitală actuală a Marii Britanii, denumită „MasterMap". Această nouă hartă, ca şi arhiva hărţilor istorice, vor putea fi consultate pe situl web al organizaţiei, respectiv www.ordnancesurvey.co.uk.
Aşadar, la momentul conferinţei internaţionale, la 200 de ani de la crearea OS, se aprecia că Marea Britanie dispune de toate lucrările geodezice necesare, de hărţi actualizate la toate scările şi de toate tipurile. Existau hărţi digitale sau numerice, constituind baza pentru sistemele informatice geografice.
Şi fiindcă omul sfinţeşte locul, amintesc aici câţiva specialişti cartografi care au contribuit la situarea Marii Britanii pe un loc fruntaş în lume în dezvoltarea cartografiei - Michael Blakemore (Universitatea din Durham), Chris Board (London School of Economics), Lionel Eliot (Ordnance Survey), David Fairbairn (Universitatea din Newcastle), Michael Jackson (LaserScan Laboratories Ltd), David Rhind (Birkbeck College), William Salmon (Hydrographic Office), Michael Wood (Universitatea din Aberdeen) ş.a. Nu scriu aici numele specialiştilor militari.
Fereastra paginii de consultare a unor hărţi vechi
(continuare)
-->