Aveți idee dacă s-au aprins

Pleiadele de stele în mormânt

Și dacă universul necuprins

A reușit să intre în cuvânt?

Aveți idee ce lumini se sting

La marginea poemului tăcut

Și câte vise,-n treacăt, mai ating

În dorul meu etern necunoscut?

Aveți idee câte amintiri

La soclul poeziei am depus

Și, fără să mă pierd în străluciri,

M-au învățat să le arunc în sus?

Aveți idee unde a rămas

Amprenta dulce-a sufletului meu

Și dacă respirarea fără glas

Mai poate afirma vreun apogeu?

Acum, mă oglindesc în propriul vad...

Pe margini de abis mă reculeg.

De aș putea măcar puțin să cad

Și simfonia morții să-nțeleg...!

Dar ce alean de viață m-a răpit

În volbura dorinței de a scrie!

Aveți idee dacă am murit

Sau încă respirăm în poezie?

14 octombrie 2020

Când am scris despre iubire, 

De speranță, nemurire,

Mi-a șoptit un glas frenetic:

„Domʼ Poet, ești cam patetic!“

Când am scris de națiune

Și de rădăcini străbune,

S-a răstit un grai străin:

„Domʼ Poet, ești cam șovin!“

Când am scris despre hoție,

Incultură și prostie,

Zis-a un patriotard:

„Domʼ Poet, o dai de gard!“

Când am scris despre politici,

Democrați și paralitici,

Zis-a un mondialist:

„Domʼ Poet, ești anarhist!“

Au venit copiii străzii,

Plevele și toți nerozii

Să mă-ntrebe într-o zi:

— Domʼ Poet, de ce nu scrii?

Dintre ei mi se arată

Un craidon cu chip de fată,

Bâiguind și el, săracuʼ:

„Domʼ Poet, mai taci la dracuʼ!“

iulie 2013

Ne revine datoria să amintim cititorilor un mic detaliu din primul capitol al scrierilor de față, respectiv cel al despărțirii adultescentului de iubita lui, când el a încercat să versifice reproșuri infidelei. Deloc întâmplător, îndrăgostiții de atunci se alintau cu numele Orfeu și Selena, a căror regăsire în poezie întregise o iubire arhetipală, desființând goluri atavice. În loc să-și mărturisească regretele din pricina nedreptei despărțiri, autorul scria despre o sărbătoare a iubirii, cu prilejul căreia Orfeu și Selena se invitau la o promenadă pe curcubeu ca și cum conjuncturile nu le-ar fi fost niciodată potrivnice. După ce a așternut ultimul vers pe hârtie, părând a ieși din transa unei fericiri neverosimile, autorul a sfâșiat coala de hârtie într-un gest isteric, dând drumul bucăților minuscule de la fereastră. Apoi a revenit în camera sa insipidă, frustrantă prin coloritul ei în contrast cu imaginea unui curcubeu ale cărui chemări continuau să ajungă la el. Când iubita a revenit, câteva ore mai târziu, el a avut sentimentul că retrezirea interesului ei față de acea iubire adolescentină a fost cauzată de transa lui poetică, însă, neputând să își explice fenomenul, a abandonat curând ideea.
În timp, au mai avut loc întâmplări provocate de asemenea transe, nu toate în virtutea poeziei, dar atât de nesemnificative, încât scăpau atenției lui. Alteori, el își spunea că a avut o premoniție, însă lucrurile erau lipsite de continuitate și, astfel, cu greu putea să probeze caracterul versatil al înzestrării pe care încă nu și-o descoperise. Din pricina acestor neputințe care îi risipeau fascinația că ar avea capacități extrasenzoriale, ajungea deseori să se urască. Toate până într-o zi, când s-a gândit la posibilitatea ca transele să nu prevadă întâmplări, ci să le provoace, revelație pe care și mama lui o avusese în urmă cu douăzeci de ani, înaintea visului care i-a schimbat viața. Prima dată când adultescentul a luat în calcul această posibilitate a fost cu ocazia scandalosului amantlâc dintre acel profesor de literatură și eleva lui, pe marginea căruia un ziar local făcuse atâta vâlvă. În foarte scurt timp, furiile sale, stârnite de ironiile agresive ale fetei de la cenaclu, s-au mai estompat și, odată cu ele, verva unor ziariști amatori care au abordat subiectul au alunecat în derizoriu. Dacă, în vremea aceea, profesorul Carp ar fi revenit în viața lui, poate i-ar fi spus că furia amestecată cu o profundă suferință declanșează forțe distructive care cu greu mai pot fi controlate – lucru parțial adevărat, căci altfel s-au manifestat acele forțe în cazul iubitei lui sau, mai devreme, la întâlnirea lui Augustin și dansul în ploaie. Cert este că profesorul a intuit înzestrarea neobișnuită a tânărului înainte ca acesta să-și dea seama că ceva era în neregulă cu sine. Premisa lui Carp era fundamentată pe antecedentele Emiliei, care, câtă vreme și-a trăit zbuciumul în inima satului, a văzut cum mureau, pe rând, oamenii pe care îi acuza de tragedia ei.

Iată-ne, așadar, la Biblioteca Municipală, unde Emilia ajunsese cu un dosar fabricat, dar fără să-și ignore pregătirea profesională. Dorința ei de a studia rămăsese aceeași din vremea în care linia școlară i-a fost întreruptă de ambițiile inexplicabile ale mamei sale.
Din oficiul său capsulat în Bârlogul Argessis, unicul necunoscut pe lângă numeroasele oficii pe care le avea la suprafață, Carp trăgea sfori și manevra oameni care, fără să știe, contribuiau la stabilitatea lumii aparente în care trăia Emilia. Astfel, când copilul a împlinit un an, Emilia intra în ultima etapă a pregătirii profesionale, competențele ei reușind să uimească profesori exigenți. Aceștia își spuneau unii altora cu o nedisimulată contrarietate:
—Este trist faptul că nu se investesc mai multe resurse intelectuale în mediul rural! Acolo, am putea descoperi numeroși copii excepționali al căror viitor este compromis de viața precară a satului.
—Straniu mod de a așeza lucrurile mai are Providența: pune în mizerie minți luminate care se pierd și oferă celor potentați numai loaze care acced la treptele înalte prin influență!
Tot astfel își manifestase regretul învățătoarea din sat, care nu înțelegea decizia unei mame de a-și retrage de la școală fiica eminentă pentru a o reda unei vieți gregare, înăbușindu-i personalitatea. Cum, însă, persoanele abilitate să ia măsuri exacte împotriva abandonului școlar se mobilizau greoi, frizând indiferența până la a-și demonstra incompetențele crase, acele vremuri nu doar au provocat stagnarea mentalului social, ci – mai grav! – l-au împins înapoi cu câteva decenii. Iată încă o cauză a faptului că mulți dintre cei care astăzi au ajuns la maturitate nu dovedesc să fi învățat câtuși de puțin din cotidianul acelor ani de tristă amintire.
De aceea Emilia prețuia, mai mult decât toți oamenii pe care i-a întâlnit, emanciparea socială prin studiu și acces la informații obiective, nepervertite de niciun fel de doctrină sau ideologie. Simțise pe propria piele de ce sunt capabili oamenii captivi în gândirea lor retrogradă, autosuficientă în lipsa de perspective, care descurajează diversitatea și ridică în slăvi liniaritatea educației cu vătraiul. Produs al gândirii de tip stalinist care s-a impus din toate direcțiile în România socialistă, această formă de educație a prejudiciat mentalități din toate mediile atât la sat, cât și la oraș, generând o masă de orbi mecanizați. Nu degeaba a fost atât de mare deruta turmelor umane la răsturnarea acestui sistem, astfel încât efectele ei se resimt până în zilele noastre, îngreunând dezvoltarea masei critice cu specificul ei geo-cultural.
În perioada aceea se transferase la Bibliotecă o femeie impunătoare; venea de prin zona Aninei, tot cu un dosar fabricat, prin grija unuia care, dacă ar fi auzit de Carp, s-ar fi pus cu botul pe labe. Această doamnă Brenner, Sofia Brenner, căsătorită cu un fost soldat din armata germană care, după încheierea războiului, și-a spus că nimic nu îl mai leagă de patrie, avea un trecut dubios pe care îl ținea sub tăcere. Încercând să-și compună o mină sobră cu care ne-au obișnuit actrițele de cinema când întruchipau nemțoaice aspre și bine armurate în uniformele de ofițer, Sofia Brenner nu izbutea decât să-și consacre sluțenia sălbatică, o severitate de dimensiuni neanderthaliene pe care nu făcea efortul să o îndulcească măcar cu un zâmbet formal. Ai fi putut să juri că sluțenia ei se trăgea din faptul că nu avusese un motiv să zâmbească. Privirea ei înveninată, mereu la vânătoare de hibe și taine compromițătoare, îi trăda trecutul de provincială răutăcioasă și îndărătnică, ceea ce nu se potrivea deloc cu slujba de bibliotecară cu care se pricopsise. Ba mai avea și meteahna de a-și ovaționa competențele fictive în acel limbaj brut, aspru și stâncos, deversând dezacorduri între subiect și predicat, încât tenta pe toată lumea să se întrebe dacă nu cumva abia învăța limba română. Unde mai pui că, în vorbirea ei curentă, nu se distingea nimic din graiul bănățean cu care pretindea că se născuse, amestecând, fără sens, regionalisme într-un hibrid rezultat din specificul muntean cu vagi impresiuni oltenești și cu mărunte împrumuturi vrâncene. La cei șaizeci de ani ai ei, era un munte de forță, de o viclenie nativă cu care sclipea uneori în observarea comportamentelor, primul ei artificiu în dialog fiind intimidarea, cu acea prețiozitate a sinelui pe care o dă viața naivă între oameni slabi. Colegele se străduiau să o evite mai tot timpul, nu atât pentru misterul care o înconjura cât pentru vulgaritatea ei largă, cu o diversitate de nuanțe dintre care, în semn de grijă pentru cititorii noștri, o vom reproduce pe cea mai puțin ofensivă:
—Făi, coțohârle pișorcioase! Nu mai stați cu fofoloancele în mâini și hai la inventar!
Atât știa să facă în materie de bibliotecă: să numere până la o mie, număr la care o asaltau migrene subite. Se retrăgea la baie și, revenind, număra de la capăt pe raftul următor. Parcă o obsesie morbidă punea barieră la mie și toate derivatele care îi construiesc familia lexicală, drept pentru care izbucnea – ori se abținea cu mari eforturi – când auzea vorbindu-se în preajma ei de milenii, miare, înmiiri. Și mai știa ceva: să urască pruncii, pe care îi numea „mormolocii băloși ai unei spețe inutile”. Dacă era nevoită să petreacă un sfert de oră în preajma unui bebeluș care mai și plângea, ochii ei se aprindeau de o scânteie ucigașă, lăsând impresia că nu îi trebuia mult ca să treacă la fapte. Se vorbea că, odată, fiind la aprozar, apucase de guler un țânc de vreo șase ani care făcea nazuri că nu se găseau banane și puțin ar fi rămas ca să dea de pământ cu el dacă nu ar fi oprit-o mama pe care, apoi, Sofia o luă la ture:
—Na! Te-ai crăcit? Ia și suportă lighioana smiorcăită! Pațachino!
Sofia nu avea copii, așa cum nu avusese nici părinți, fiind crescută din mila unei asistente medicale până la vârsta de zece ani, când a fugit de acasă pe un drum fără întoarcere. În tinerețe, practicase box și ajunsese chiar să exceleze în cadrul unui club în care și-a întâlnit viitorul soț, pe Hans Brenner, un soldățel manierat și cam firav pentru portretul arianului nazist.
Odată, participând la un campionat local, tânăra pugilistă făcu o impresie bună pe parcurs, dar fu cât pe ce să rateze finala. Cu o zi înaintea marelui meci, provocase în sala de antrenament un adevărat carnagiu, culcând la pământ câțiva colegi și, apoi, descărcându-se cu o furie oarbă pe sacii de nisip și pernele capitonate de pe pereți. Antrenorul a luat-o la ture:
—Ce dracuʼ te-a apucat tocmai acum?!
—Îs pe ciclu! șuieră Sofia continuând să spargă saci cu pumnii.
Antrenorul nu a avut indecența să coboare ochii spre locul care se făcea cauza acelei furii, însă, dacă ar fi făcut-o, ar fi remarcat între bucile musculoase și tari ca pietrele câteva semne ale igienei neglijate. În copilărie, Sofia s-a crezut un băiat căruia puța întârzia să-i crească, drept pentru care, la prima menstruație, făcuse o criză de epilepsie. Antrenorul avea în propriul sertar un flacon de pilule cu o singură utilitate, primit recent de la un manager prevăzător care apreciase evoluția în ring a pugilistei.
—Trei pe zi, la ore exacte – spuse el.
Sofia înghiți pe loc trei pastile, continuând, apoi, să-și consume energia. De atunci, își administra inhibitorii chimici cu o regularitate militărească, ceea ce i-a provocat o dereglare hormonală, anulând definitiv funcția reproducătoare – lucru deloc regretabil pentru ea, care nutrea o ură viscerală față de femei și alta morbidă pentru copii. În gala care urmase, ar fi făcut un meci frumos dacă nu s-ar fi năpustit cu avalanșa ei de ciocane asupra bietei adversare. Numai că cineva din arenă a constatat că agresivitatea nativă a Sofiei compensa carențe tehnice față de care sportul devenise mai mult decât îngăduitor începând cu războaiele care îl generaseră.
La începutul carierei sportive, Sofia putea fi considerată, în cel mai fericit caz, un bărbat frumușel. Ceva mai târziu, abuzul de inhibitori – pe care îi luase chiar și când nu avea rost, crezând că îi sporesc aportul de energie – a transformat-o în acea malacă tăiată dintr-un singur buștean. Ducându-i-se renumele de pugilistă cu cele mai rapide knock-out-uri, fu racolată de comuniștii abia ieșiți din clandestinitate și pusă deseori în dreapta Annei Pauker, din rațiuni de securitate, în aparițiile publice ale politicessei.
—Sunteți ghermancă, tovarășă? o întrebase Pauker.
Neștiind ce vorbe să scoată, Sofia zâmbi ca la receptarea unei plăcute și interesante recomandări, lucru căruia viitorul ministru îi răspunse cu o stranie reciprocitate.

După 1965, când comuniștii din România își reconsiderau viziunile prosovietice și afirmau, în sensul acesta, drastice reforme la nivel de partid, țara se lăsa ademenită de o nouă ideologie, de acel hibrid al limbii de lemn rezultat din alăturarea paradoxală și oximoronică a comunismului cu democrația. Era nouă anunțată de proletcultismul de modă veche își manifesta ultimele zbateri pentru a revela în vorbe luminoase ceea ce omenirea întreagă nu mai dorea ori se temea să audă încă o dată: sclavagismul consimțit prin idei care atrag adepți! La o asemenea carieră sperase tovarășa Sofia Brenner să acceadă, vis risipit ca un fum înainte să i se deschidă prima din multele porți de pe acest itinerariu presărat cu toate condimentele.
Astfel, ea intrase în rândul nostalgicilor după guvernul Groza, care îi acuzau pe neocomuniștii de la putere că i-au jucat un renghi lui Pătrășcanu și l-au asasinat prin iradiere pe Dej. Adeptă a totalitarismului ultramilitar – conduită inspirată din jocul inept al dialectismului materialist în concursul evenimentelor sociale care au generat crezuri de tip extremist –, Sofia Brenner nu înțelegea subtilitățile populiste din poziția declarată a lui Ceaușescu împotriva intrării trupelor sovietice în Cehoslovacia și nici din naționalismul simulat al Noului Secretar General privind reforma fiscală și culturală.
Protectorul ei din umbră i-a sugerat prudență în declarații cordiale, mai degrabă grijuliu față de propria piele decât de siguranța acestui mercenar în haine de femeie. Discursurile antifasciste care se strecurau la Radio și Televiziune i-au dat de gândit tovarășei Brenner să-și reconsidere apartenența la elementul german, consecința acestei reflecții fiind dispariția subită a lui herr Hans – fără urme, fără miros, fără pete de sânge pe dosar, astfel încât, prin concursul omului din umbră, lieben frau Brenner ajunsese o neutră între statutul de văduvă și cel de nefericită soție a unui dizident. Păstrase numele german din repulsie față de cel de domnișoară, Șuncă fiind total lipsit de distincție față de Brenner.
Radio Șanțul opina că motivația păstrării acestui nume era, de fapt, declararea nerostită a propriei disidențe dintr-un sistem din care nu făcuse parte niciodată – contradicție de termeni prin lipsa proprietății sensurilor, lucru comun în mediile al căror flagel principal era analfabetismul funcțional și unde Sofia Brenner se simțea ca peștele în apă.
Dacă ura Sofiei față de noua orânduire se explica prin ratarea carierei la care visase și pe care însăși tovarășa Pauker întârzia în mod nejustificat să i-o acorde, ca și succesorii acesteia, nu la fel de ușor putea fi gestionată ura ei față de femei în general și față de copii în special. Singura evidență care reieșea din felul ei de a fi era că Sofia Brenner ura pur și simplu, că asta îi alimenta o pornire criminală pe care, dacă a reușit să o oculteze prin spălarea dosarului personal, nimic nu o împiedica să și-o revendice la prima chemare a cauzei.
Când viața ei părea să intre într-o stare de apatie, Sofia Brenner a primit vestea care îi anima vechile idealuri: Cernica și Plumbuita puneau bazele unei schimbări de paradigmă în punctul cel mai sensibil al sistemului actual, lăsând să se întrevadă posibilitatea revenirii la ceva preexistent regretabilei orânduiri de atunci. Sofia visa cu ochii deschiși la succesul de altădată, pe când se numea Șuncă – Uf! Ce nume nesuferit! –, la vremuri care nu apucaseră să-și dovedească potențialul, dar care aveau să revină pentru a-și descoperi carențele și punctele vulnerabile, coruptibile și corupătoare în toată larghețea, cu vârf și îndesat. Era vorba despre burghezia contemporană cu monarhia liberală, victimă a sacrilegiului socialist, despre capitalismul prost înțeles de populația care a strigat moartea comunismului fără să știe ce are de făcut mai departe. Paradigma care îi interesa pe motoriștii ascunși ai acelui mecanism monstruos era corporatismul atât de asemănător cu gândirea liniară, de masă, a societății comuniste. Pe Sofia Brenner nu o interesau aceste particularități – de altfel, era incapabilă să priceapă chiar și chestiuni de suprafață; ea voia o schimbare cu orice preț, numai ca să pice acele putregaiuri de la conducere.
La început, aflând că va trebui să funcționeze într-o bibliotecă, Sofia s-a dezumflat, dar și-a recăpătat elanul când i s-a spus că noua ei poziție era cea mai apropiată de misiunea care avea să i se încredințeze. Omul ei de legătură nu era nimeni altul decât celebrul Tatu, care îi pusese informații la dispoziție cu prilejul unei spovedanii simulate, una dintre cele multe la care duhovnicul se dedase în scopuri asemănătoare. Așadar, era doar o chestiune de timp până când Sofiei Brenner, fostă Șuncă, aveau să îi fie livrate numele țintei și momentul de trecere în acțiune, timp pe care îl petrecea cu o stranie desfătare în contrast cu acea rutină covârșitoare de a număra cărți, mereu până la o mie și de la capăt cu raftul următor. Știa prea bine că nu era înghițită, iar asta îi alimenta credința în statutul providențial care luase naștere în reciprocitatea zâmbetului tovarășei Pauker. Și se recomanda pretutindeni doamnă, nu tovarășă, din aceleași considerente în virtutea cărora nu renunțase la numele de Brenner.
În biroul de contabilitate al Bibliotecii Municipale se discuta, într-o manieră timidă, chestiunea acestei noi angajate care, la vârsta de șaizeci de ani și ținând cont de vechimea în activitate, ar fi trebuit să se pensioneze demult, nicidecum să-și schimbe locul de muncă. Inițial, se crezuse despre ea că a fost adusă acolo cu scopul de a sonda în acest colectiv după informații compromițătoare, dar bănuiala se spulberă când contabilul-șef, un vulpoi bătrân antrenat în cercetarea acestui tip de cârtițe, nu remarcase altceva decât o agresivitate reținută pusă pe seama sportivilor care nu pot accepta sfârșitul propriilor cariere. Discuția lor fusese un joc de-a șoarecele și pisica; mai precis, ei se purtau ca doi lupi adulmecând aceeași pradă, fiecare din haite diferite, pândind, în același timp, coada slabă a celuilalt ca să o înhațe. Se cercetau și se dezagreeau reciproc, necatacsind să-și facă antipatiile cunoscute, dar, totuși, simulând demnitatea pe care o impune instituția în cadrul căreia se regăseau, din nefericire și între aceiași pereți, de fiecare dată.
Pentru că mirosise ceva în curiozitatea contabilului-șef, Sofia Brenner merse la confesionar spre a-și mărturisi îngrijorarea. Duhovnicul fu înlocuit, doar pentru acele câteva minute, de protectorul din umbră, care îi strecură Sofiei un bilet, spunând:
—După ce îl citești, îl înghiți și faci pe dracu-n patru să-l caci într-un WC public! Nu acasă, nici în vizită! Neapărat, un WC public! Răspunzi cu curul de treaba asta, ne-am înțeles?!
—Da, tovarășe! șopti Sofia Brenner, emoționată până la lacrimi de importanța ce i se dădea. Unde livrez raportul?
—Nu faci niciun raport! Îmi comunici personal, dacă va fi cazul! Vira!
Acest ultim imperativ era o transmisie codificată a identității omului din partea căruia venea noul ordin. „Vira” dispunea misiuni urgente, iar „Maina” trasa altele de ordin secundar. Sofia Brenner așteptase cu atâta încordare acest moment, încât, la una dintre întrevederile cu contabilul-șef, luă ca pe o săgeată înveninată cuvântul „virament” și fu pătrunsă de un fior care, imediat, se dovedi o extenuantă dezamăgire. Acum, că luase legătura directă cu omul căruia îi datora rațiunea ei de a fi, avu senzația că adevărata Epocă de Aur era pe cale să înceapă. Nimic mai potrivit cu vorba camaraderească de pe vremuri: „Dacă soarele întârzie să răsară pe strada ta, schimbă-ți domiciliul!” Era, evident, o aluzie la traseismul politic în funcție de conjuncturi, compromis pe care ea nu părea că îl va face vreodată. Însă, de data asta, punându-și problema noilor perspective, Sofia Brenner acceptă posibilitatea ca și recomandarea să-și fi adaptat conotațiile la vremurile actuale. Așa că citi numele țintei și, ușor nedumerită, rumegă biletul până se făcu pastă și îl înghiți, continuând apoi să își calculeze timpii exacți: cinci zile și o anumită oră; nu mai devreme și nu mai târziu. Laxativul atașat biletului își făcea efectul imediat după ce Sofia Brenner rumega mesajul.

Medicul de gardă fu chemat de către o asistentă care ținea în mână o coală de hârtie. Geta se strădui să distingă din mișcarea buzelor acesteia despre ce era vorba, dar femeia avea un fel ciudat de a frământa cuvintele, făcând dificilă perceperea lor. După aproape două minute de conversație, medicul luă hârtia și reveni în separeu, spunând:

—Se pare că adultescentul nostru vrea să ne atragă într-un joc al misterelor.

Geta întinse mâna să apuce hârtia, dar fu oprită de Carp, care îi zise:

—Cred că știu ce este. Cumva, mă așteptam la acest moment. Textul de pe hârtie a fost derulat pe monitor, apoi a fost tipărit de pacient.

—Cum puteți ști una ca asta?! sări Geta.

—S-a mai întâmplat o dată, când Emilia a plecat din stabilimentul meu.

Văzând că jurnalista fierbea de nerăbdare, medicul îi cedă hârtia. Geta o citi mai întâi în gând, dar, pentru că era atât de înfierbântată, pierdu firul ideilor și nu putu să se decidă dacă a înțeles ceva din acele înscrisuri. Textul era un fragment fugar, un capriciu ideatic asupra morții, o artistică trecere în revistă a unor frământări poetizate și mai fusese citit în urmă cu aproape nouăsprezece ani. Carp, fiind mai stăpân pe sine, luă hârtia și citi cu voce tare:

Candida mângâiere a Morții călăuzește fătul pe un drum sinuos, îl ademenește cu o chemare lascivă din degete să sară din uter către marele reper și îi spune:

—Aici este viață! Trăiește, omule și nu mi te supune! Eu, Moartea, voi avea grijă să te înțelepțești, să zburzi prin caleidoscopul de idei ca și cum m-ai cunoaște de la începutul tuturor timpurilor! Eu, Moartea, te voi hrăni cu sevele cele mai dulci și îți voi construi grădini siderale pentru ca tu, omule, să crești frumos și demn în leagănul acelei vieți de care îți vei aminti doar atunci când ne vom reîntâlni. Aici e viață! Sigur că este, altfel, pentru ce ne-am mai întâlni la această șuetă? Trăiește-ți anii, om frumos! Trăiește-i pe toți, dar nu muri înainte să îmi fie dor de tine! Altfel, s-ar putea să nu apuc a-ți construi un leagăn mai frumos. Îți spune Moartea: trăiește!

Ce anatemă! Ca o capcană ideologică pentru a supune Moartea unui interogatoriu liric! În demersul unui proces de viață și incertitudini, Moartea este acuzat și apărător, Moartea este judecător și, pe alocuri, inchizitor. Procesul este imaginat de eul liric în proximitatea tribulației și, implicit, a conștiinței că Moartea mângâie fără să ucidă, își întinde brațele spre odihnirea sufletelor hăituite de viață.

Ambivalența face din conflictul viață-moarte un joc al contrastelor orfice. Predestinarea comportă o stratificare a verbelor, o contopire de concepte în simfonia lirică. Cenușa se înfiorează, roua se cutremură și pașii surzi ai soarelui revin obsesiv în viața mortului viu ca pentru a desfide avatarul celor mai apăsătoare principii.

Mirajul de a se reda Morții ca într-un festival cere construcția unui decor larg, degajat, sărăcit prin cerința defunctului. Nevoia de a muri în singurătate sfidează invazia lumii în intimitate, aruncă un ultim scuipat în fruntea înțelepților care decid legile vieții fără a cunoaște legile Morții. Prins în mareele vieții, sufletul își caută relaș pe plaja iluziilor, în vreme ce trupul înoată printre valurile frământărilor. Cât timp trupul se avântă în fluxuri și refluxuri, sufletul numără fire de nisip cu o mână invizibilă. Dialogul se extinde în abisuri ultimative, în provocări de a fascina sinele prin mirajul căutării unui corespondent sideral pe care tot Moartea îl arată cu degetul. Disputa cu Moartea intră în etapa de aforisme pe care sinele le clădește ca pe un zid împotriva propriului întuneric.

Epopeea Morții cade brusc în accident, iar Moartea, pierzându-și coasa, evadează din povești și iese din culise pentru a fi cel mai bun prieten al omului. Viața dă zadarnice amnistii, căci numai Moartea știe viitorul!

Crupa vieții își strigă explozia pentru o unică primăvară. Omul, unic prin timpul său, este o infinitate pe lângă acea desfacere. Flori de gheață îi răsar pe frunte în anotimpuri efemere. Eposul omenesc se constituie din contraste și dezechilibre, iar ființa trece prin purgatoriul lumii pentru ca, întâlnindu-și Demiurgul, să facă un transfer de corespondențe de la patimă și efemer la extaz și nemurire.

Invitația la reflectare este perpetuă, un impuls lăuntric, vag, care respinge analiza lumii pentru a se preocupa de consistența sinelui, de puterea și destinul său. Demersul liric se constituie într-o veritabilă filosofie care scoate Moartea din sfera ideilor brute și o plasează în arealul pulsiunilor emoționale redându-i, astfel, valorile originare inexorabile.

Așadar, Moartea transcende certitudinea și, prin lirism, devine un al doilea cer în lumea intimă a sufletului. Regăsit în universul eteric, spiritul desființează anatemele, își descătușează aripile de convenții și surâde de împlinire la întâlnirea unui vechi prieten. Temerile atavice rămân în urmă, în obscuritate, întrebările obsedante își pierd rostul, iar eul liric accede la eternitate prin raza translucidă a trăirilor pure.

Crepuscule curg dinspre vară spre iarnă,

Se-ngână cu lumea lipsită de zei.

Licoare amară în suflet își toarnă,

Frenetici de fel, prosternați și atei.

Reptile ascunse-n ținuta deșartă

A vremii lipsite de vânturi și mori,

Din Eden revin cu perfecta lor artă

Să scrie... rescrie pierdute valori.

Un colaps văzut prin perdele de ceață

Frământă principii dospite-n idei.

Un spirit rebel se trezește la viață

Să spulbere lumea și vrăjile ei.

Orfeu își ornează oglinda cu stele,

Scântei în pleiade apuse demult –

Selena privește absentă la ele,

Inertă când cerul se zbate-n tumult.

Mormântul își țese aripi din cerneală

Și zboară din mine, din sufletul meu.

Poemul desprins din lumina banală

Își caută-n beznă un nou dumnezeu.

Doar Moartea privește cu ochii-i de mamă

La viața ce curge prin lirica mea.

Că este-o zeiță, acum bag de seamă,

Divină, eternă și unică, Ea.

—Există o diferență între conținutul de acum și cel de atunci, zise Carp, în sensul că aceste reflecții erau intitulate Premoniția erorilor. Dar aș ruga-o pe domnișoara jurnalistă să ne ofere o primă impresie la întâlnirea cu acest text.

—Nu că m-aș pricepe să expun critici elaborate asupra unui text literar, se fâstâci Geta. De altfel, nici nu mi-am cultivat înclinația către lirism...

—Pe scurt, insistă Carp. O primă impresie, făcând abstracție de cazul autorului așa cum îl cunoaștem.

—Pff!... Mi-ar fi mai ușor să analizez o declarație scrisă, dar lirica...

—Nu vă cere nimeni să citiți printre rânduri.

—Ei bine, pornind de la tema centrală, Moartea, cred că suntem în fața unui manifest liric cu caracter existențialist. Iar abundența de cataclisme în contrast cu lumina vagă a eului interior mă duce cu gândul la indecizie și nesiguranță. Selena este întruchiparea lunii, corpul ceresc pe care romanticii și l-au ales drept simbol, dar și deschizătoarea mormintelor, însoțitoarea pe tărâmul morții, așa cum apare în arta gotică. Oglinda lui Orfeu, dacă ne-am raporta la filmul lui Jean Cocteau, este pragul dintre viață și moarte, de aceea mă intrigă faptul că un poet identifică acest prag în propria creație. Orfeu deposedat de propria oglindă este un ideal straniu al creatorilor lirici: aproape toți și-au privit talentul ca pe un blestem de care nu pot scăpa. Și mai este acea dorință mistuitoare de contopire cu originea cosmică, pe care iar nu o înțeleg la artiști. Parcă ar fi obsedați să moară pur și simplu, dar într-un fel care să îi lase definitiv în matca liniștii, fără să renască. Știu că vorbesc în linii generale, iar corespondențele mă fac susceptibilă de superficialitate. Dar v-am prevenit!

—Nu este nici o problemă. Și mie mi-ar veni greu să mă pronunț asupra arhitecturii: nu trebuie să îi știu tainele pentru a spune dacă o clădire îmi place sau nu. Privind lucrurile în lumina istoricului pe care îl cunosc, totul îmi este limpede în legătură cu acest poem, dar nu la fel de simplu mi-ar fi să vă ofer o traducere a acestuia în linii convenționale. De altfel, artiștii au tendința de a-și crea un argou propriu, uneori greu descifrabil, indiferent de ariile în care ei se manifestă. Și, bineînțeles, așa cum ai remarcat, domnișoară, creația este, pentru ei, un vifor aducător de gânduri pe care ei le alungă, dar care revin la fel de brutale, hărțuindu-le sufletele.

—Tot așa ați gândit la prima întâlnire cu textul? se insinuă medicul de gardă, ale cărui intenții de a pistona subiectul ateismului nu ne mai sunt străine. Iată, de pildă, eu intuiesc că acest poem este construit pe un oximoron ascuns, cam îndrăzneț: dumnezeul ateu. Să fie, oare, în sufletele creatorilor, același zbucium milenar care îi distinge?

—Este interesant că nu îi numești creatori doar pe artiști și ai dreptate să o faci, încercă profesorul o eschivă.

—Pentru că nu toți artiștii pot fi creatori. Cei mai mulți dintre ei, în opinia mea, sunt simpli speculanți cabotini, adică imitatori. De aceea ar fi și mai interesant de știut dacă poemul s-a născut în aceeași vreme cu autorul lui sau i-a fost indus autorului prin metode necunoscute.

—Iar ridici niște chestiuni a căror lămurire cere enorm de mult timp. Pentru început, nu pot spune decât că poemul a apărut din senin pe un monitor în ziua în care Emilia și copilul ei au părăsit Bârlogul Argessis. Am asigurarea ei că nu s-a jucat pe tastatură și nimeni din personalul subordonat mie nu a făcut-o, după cum arată înregistrările video din acea perioadă. Ce pot să spun cu tărie este faptul că am păstrat secret poemul în toți acești ani, crezând că el este o altă conexiune cu colaboratorii mei de peste hotare.

La aceste cuvinte, medicul de gardă se dezumflă, căci el nu înghițea teoriile conspirației și poveștile cu societăți secrete, ceea ce lui Carp îi convenea de minune. De aceea, profesorul păru a se lăsa ademenit de îndepărtările inițiate de medic, pe care conținutul poemului îl inflama în mod agresiv și nejustificat. Prin raportarea oarbă la ceilalți, pe care Carp o acuzase mai înainte, medicul căuta să probeze caracterul verosimil al propriilor concepții. Ba mai mult, era de părere că similitudinea a două gânduri ce originează în minți diferite nu este o coincidență, ci o consecință a rezonanței armonice ubicue în univers, lucru cu care Carp era de acord doar a posteriori. Însă a pune în contradicție un solitar ca profesorul și un blazat până la repulsie, cum era medicul, ar fi făcut tot atât de inutilă discutarea chestiunii.

De această prevenție se ocupă Geta, care îl avertiză pe medic că, mergând în continuare pe calea prejudecății, scorul îi va fi tot mai favorabil ei și numai ei.

Așa cum se dovedise până atunci, profesorul se păstra rezervat în exprimarea propriilor convingeri ateiste și descuraja sistematic efuziunile gratuite, în libertinajul lor stângaci, distructiv. Fiind un celibatar de vreo patruzeci și unu de ani, medicul de gardă scăpa din vedere faptul că și aceste exultări spontane prelungeau statutul social deplâns cu atâta amărăciune în viața lui intimă.

Prinși în dialogul lor asupra a ceea ce autorul poemului numea drept o premoniție a erorilor, Geta băgă de seamă că mama lui Sirius nu se mai afla pe băncuța de lemn din hol. Femeia profitase de neatenția cu care asistenta dădu fuga spre superiorul ei pentru a-i prezenta misterioasa hârtie, lăsând deschisă ușa salonului de monitorizare și merse la fiul ei. De data asta, aparatele nu au mai luat-o razna ca în seara precedentă, dar nici nu mai indicau vreun parametru, oricât de vag. Adeptă a vânătorii de senzațional, jurnalista țâșni către salon fără să spună o vorbă, urmată apoi de cele două noi cunoștințe. Ajunși acolo, găsiră o mamă prinsă într-un dialog șoptit și liniștit cu fiul ei, drept pentru care profesorul Carp sugeră ca cei doi să nu fie tulburați. De altfel, Emilia fu inspirată să încuie ușa în urma ei, iar medicul de gardă, respectuos până la adulație față de legăturile dintre mame și fiii lor, el însuși legat ombilical de femeia supremă care îi influența celibatul, nu folosi cardul electronic de acces. În acest timp, Geta înregistra cu camera minusculă ascunsă în pandantiv, ea însăși sperând cu o nefirească fantezie că între Sirius și mama lui se va aprinde un nod de lumină.

Medicul de gardă, profitând de acest unic răgaz, se adresă, cu un ton mai temperat, profesorului:

—Spuneați că nu vă tentează să vă insuflați opiniile ateiste nimănui, lăsând oamenii să facă propriile descoperiri în sensul ăsta.

—Dacă aș avea asemenea opinii!

—Totuși, cu ocazia primei vizite a Emiliei în biblioteca dumneavoastră, ați atras-o într-un dialog pe seama unor conținuturi din Vechiul Testament care stârnesc confuzie.

—Cu toate astea, dialogul nostru nu a urmărit nicio clipă și nici nu a reușit să-i stimuleze Emiliei ateismul. A rămas o credincioasă ferventă, așa cum a fost dintotdeauna. Însă, pentru că ea nu s-a dedat la o credință oarbă, nu a putut trece peste contradicțiile și paradoxurile inhibitoare prezente în conținutul biblic. Ce am făcut eu nu a fost doar să-i încurajez gândirea critică asupra textelor din scripturi, ci să-i arăt că nu este singură și că, la fel ca ea, milioane de oameni din lumea întreagă își pun aceleași întrebări în mod firesc, indiferent de orientarea lor confesională.

—Mai pe înțelesul profanilor, divinitatea trebuie desprinsă de contextul social în care a fost invocată prima oară pentru a o înțelege mai bine? Chiar și așa, credința și adorația sunt adresate unui dumnezeu care, bun sau rău, a fost imaginat de un singur om și apoi încetățenit. Acesta este motivul pentru care unii creștini născuți și formați într-o anumită confesiune, citind cu atenție textele biblice, s-au îndepărtat de dumnezeul lor.

—Iar alții, pierzând dumnezeul dogmatic care le-a fost înaintat prin educație, și-au reinventat unul propriu prin meditație. Biblia este plină de nonsensuri și absurdități pentru că a fost scrisă de oameni ai unor vremuri care astăzi ar fi imposibile. Dar asta nu are nimic a face cu percepția personală asupra divinității. Încearcă să crești un copil departe de societatea îndoctrinată, fără a-i insufla nimic din preceptele religioase care, de cele mai multe ori, derivă din fantezii. Crescând, acel copil va percepe fenomenele naturii ca pe ceva specific unei forțe extrapământești doar pentru că el nu le poate controla.

—Păi cam așa au apărut primele culte religioase.

—...ca și prin puterea de convingere a unor schizofrenici care și-au privit rătăcirile mentale ca pe niște prețioase revelații! Dar azi trăim vremuri în care religia își dovedește limitele, ceea ce poate afecta mai mult sau mai puțin credința. Mă îndoiesc că lucrul ăsta se va petrece cu ușurință, pentru că religiile moderne caută să se transforme, păstrând, totuși, un caracter conservator imuabil.

—Asta gândesc și eu. O fi de bine?

—Depinde ce alegi să faci cu ceea ce gândești. Dacă tot ce crezi te face un om mai bun, ești minunat.

—Sună încurajator.

—À propos! Ai avut vreodată senzația gândului geamăn?

—Nu cred că pricep la ce vă referiți.

—Gândul geamăn este asemenea glasului stelelor. De câte ori umblăm la aparatul de radio, între două posturi se aude un zgomot specific, pe care unii îl numesc sunet rezidual. Ei bine, acel sunet este produs de frecvența undelor stelare trimise către noi. Cu cât astrul este mai aproape, cum e soarele nostru, cu atât frecvența este mai joasă. Impresionant este faptul că noi percepem mai ușor frecvențele înalte. Tot astfel, gândurile gemene circulă în derivă prin spațiu odată ce au fost concepute. Ca să înțelegi mai bine, să presupunem că ai la dispoziție câteva date pe care le supui analizei și, printr-un proces de sinteză, ajungi la o teorie. Este munca ta intelectuală, produsul original al unei meditații laborioase. Deodată descoperi că aceeași teorie, prea puțin diferită prin conținut, există într-o carte care a fost scrisă cu multe decenii în urmă. Ai comis un plagiat? Nicidecum! La fel ar sta lucrurile și dacă teoria gândită de tine ar fi concepută și publicată, peste un deceniu sau două, de către cineva pe care nu l-ai întâlnit niciodată și care trăiește în celălalt capăt al lumii. Lucrul ăsta ni s-a întâmplat aproape tuturor oamenilor, ceea ce înseamnă că aceste gânduri gemene circulă în mediul rezonant cosmic.

—Un gând geamăn ar putea fi revelația? Mai precis, epifania?

—Ar putea fi. Prin corespondență, deși suntem ocazional conștienți de glasul stelelor, el ne bombardează permanent. Dar să venim mai aproape de pământ. Probabil, te mândrești cu telefonul tău mobil dotat cu o cameră video. În memoria telefonului, păstrezi imagini prețioase ție sau surprinzi momente care te impresionează. Deși le vezi, ele nu există sub formă materială, palpabilă, ele fiind doar coduri unice de algoritmi care traduc imaginea într-o formulă logică.

—Dacă, în felul ăsta, vreți să-l scoateți pe dumnezeu din abstract pentru a-i da coerență, mulțumesc, nu simt nevoia!

—Chiar nu încerc treaba asta. Dar sunt oameni pentru care atâta lucru este mai mult decât suficient.

—Încep să vă suspectez de toleranță religioasă.

—Și ce ar fi rău în asta? „Nu este necesar să crezi în dumnezei ca să fii un om bun. Într-un fel, conceptul tradițional de dumnezeu este depășit. O persoană poate fi spirituală fără, însă, a fi religioasă. Nu este necesar să mergi le biserică pentru a-ți căuta divinitatea – pentru mulți oameni, Natura poate fi biserică! Unii dintre cei mai buni oameni din istorie nu au crezut în dumnezeu, în vreme ce unele dintre cele mai mari atrocități au fost săvârșite în numele divinității. Cu sau fără religie, oamenii buni se pot comporta frumos și cei răi pot face rău”. Cu sau fără dumnezeu, lumea este la fel de bună... și de rea! Cu înverșunarea ta împotriva religiei, ce ai vrea să faci? Tulburi ape care oricum se limpezesc de la sine, chiar dacă printr-un proces lent. Judeci religia din perspectiva unui trecut consumat, riscând să întorci împotriva ta răul pe care îl acuzi, căci ai tendința de a persifla boala înainte de a o vindeca?

Aceste cuvinte din urmă atinseră orgoliul medicului, de al cărui profesionalism nu se îndoia nimeni. Dar, așa cum inimile fierbinți pot surprinde uneori prin răceala lor, la fel și oamenii impulsivi se dedau la un calm nespecific în momente potrivite. Carp știa că stă de vorbă cu un erudit care scapă frâiele răbdării din pricina unei educații antisociale primite acasă. Astfel de oameni trebuie să-și gestioneze comportamentul înainte de a-și exporta adevărurile pe care le posedă.

—Îmi permiteți să păstrez poemul? întrebă Geta, care începea să se simtă ignorată.

—Cum să nu?! zise Carp. Am încredere că, nu peste foarte mult timp, îl vei recepta cu totul altfel. Și, da, stimate coleg – reveni către medic –, textul îi aparține cu siguranță pacientului dumitale.

—Dar cum este posibil să-l fi tipărit acum, de vreme ce nici nu s-a mișcat din locul lui? Unde mai punem că nu există imprimantă în salon?

—Sigur nu ați uitat evocarea lui Augustin în legătură cu dansul din ploaie.

Geta ar fi vrut să spună că și Augustin știa de existența lui Carp, dar fu mai dornică să afle încotro ducea povestea acestuia.

—Se știe, continuă Carp, că femeile, în timpul sarcinii, își transferă emoțiile către făt. Să nu vă imaginați că citirea de către mamă a unui text literar, chiar și cu voce tare, influențează în vreun fel starea generală a fătului, care oricum nu pricepe nimic din ce aude. Însă, la fel ca la ascultarea muzicii, la mirosirea unei flori, la impresia trăită citind o poezie, toți fiorii plăcuți care inundă ființa mamei ajung și la copilul nenăscut. Nu vă voi ascunde faptul că, în perioada dorinței de a muri a Emiliei, care a culminat cu acel vis, fătul era suficient de dezvoltat pentru a recepta stările afective ale mamei. Între momentul în care eu am preluat-o și cel al nașterii, nu au trecut nici trei luni. Impresiile ei au fost atât de puternice, încât s-au transferat la copil și au devenit amintiri ereditare. Cu alte cuvinte, gânduri gemene! Desigur, subconștientul modelează gândurile simulând amintiri care nu ne aparțin, dar care revin la suprafață în clipe de intensitate extremă cum a fost vizita voastră la orfelinat, unde, pe fundalul casei scării, s-au proiectat detaliile galeriei în care Bădia Gil și-a găsit sfârșitul. Poate că vă întrebați de unde a știut Emilia de acea carieră pe care nu o văzuse niciodată. Ei bine, voi nu ați uitat că Bădia Gil a murit cu gândul la ea, că spaima și regretul ultimelor clipe au devenit un nod de gânduri gemene care a plutit în derivă până și-a găsit ținta. Procesul acesta este numit, generic, telepatie și oamenii îl experimentează deseori sub o formă ușoară. Foarte rar, însă, se întâmplă ca telepatia să fie mai mult de atât, când puterea gândului unuia poate determina gesturile altuia. Iar momentul în care acest lucru se petrece nu este unul de manifestare a dorinței puternice, ci a conștiinței nelămurite că lucrul respectiv s-a petrecut într-un trecut foarte apropiat.

I’m slipping like the water in the sewers

Towards the cradle of a muddy sea.

No gathering of some compliant viewers,

But only hopes and only misery.

My goddess always swears a candid loving –

Sometimes I know she cheats, sometimes I don’t.

I thirstly kiss her hair in the morning –

She doesn’t feel! I know she always won’t…

Perhaps I am indifferent to her passion,

Perhaps I never understand her lust.

Oh, tell me Lord, how should I pass this session

Or how, at least, I’d clean my eyes of dust.

She only cheats the manhood with her beauty,

The mistress in a land of criminals.

My poem is the feeling of a naughty

Who sucks the blood of pacifying gulls.

Forgive me, Sun, for these unchained illusions;

Forgive me, Moon, for my dispair in night.

I’ll never have the strenght to fight confusions,

I shan’t be able to defeat the right.

That’s what I am: a slave into the doubtness,

The ultimate of demons to defeat.

My misery is keeping me in darkness

As rivers bring their garbage just to eat.

She’s just a dream who promisses the heaven

To all she kills! I know she always does.

No blood, no soul, no worries – they just happen

To die before the world would give its fuzz!

I know, because we live the same old story,

With cheated humans, guilty for their love.

Tomorrow tells me not to have a worry,

As haven never lies in skies above.

I shan’t be laughing! That means no deliver

Of what could be just a satanic joke.

Oh, Buddha, let me sink into the river

And just revive through my consuming fog.

I would forget the misery of hoping

If only I had less of poetry.

I would defy eternal sins of loving

If only I’d never tasted misery!

Forgive me, Love! I can’t be fool pretending

Of never hearing shewolves cry their lust.

By God! By Satan! I shall be defending

My only treasure: poems in the dust!

So please, my darling goddess, don’t remember

A drop of tear flowing from my eyes!

I hope you would be safe until november,

Unless you change the number Satan dials!

You might be safer without all my poems,

You might be happier after I die.

My grave will swallow every reminiscence

To keep you strong in hope you’ll learn to fly.

Beloving memories would fade in sewers

As rats let poison to revive their blood.

Don’t be afraid, my goddess, only rumours

Are prophecies of the eternal flood!

Keep loving everything that nature offers,

Keep breathing all the air for your heart.

Before you realize that Satan covers

Your immortality, I’ll be apart!

So don’t pretend that you regret this moment

Of sudden leaving Eden in the sky.

Your mouth of Sun will breath the air of covenant

Until consuming wishes that I die.

And free, forgeting all my once existence

You would be happy lying other fool.

By getting older, you will make the difference

Between a cheaper world and other doom.

At least you’re just a shewolf, precious goddess;

You’ll be remembered as iconic star

And all the misery I felt in darkness

Will flow into the poem that you are!

Eu n-am să uit iluzia ce trece
Atât de vehement prin fața mea!
Eu n-am crezut nicicând în toamna rece,
În frunza ce devine catifea!

Eu voi privi cu-aceeași nepăsare
Cortegii apărute din idei!
Străpuns adânc de raze selenare,
Mai am puțin să mă arăt ca ei!

Eu nu cicatrizez povestea vieții
În sufletul de vină împietrit
Și nu mă regăsesc în toți pereții
De care, câteodată, m-am lovit!

Eu nu îmi caut morile de vânturi,
Carisme-n catacombe și-n asfalt!
Eu te privesc departe, peste gânduri,
Deși ești, poate, Gândul cel Înalt!

Eu nu declar că liniștea mă doare,
Că stâlpii ei sunt putrezi și absconși!
În schimb, tu te prefaci în întâmplare
Și fugi în cuib asemeni unor sconcși.

Eu nu prefer fățarnice cuvinte
În teoria fără semiton
Și, îngrozit de omul ce mă minte,
Să le ridic la rang de etalon!

Eu nu suport nici curve, nici hiene
Și nici moflii cu ton de găinari!
Eu nu înghit mirositori de pene
Sau loaze care se visează mari!

Eu nu mă-ntorc la albia de apă
Așa cum beți și cum vă place vouă!
Sunteți obscuri și asta vă adapă
Ideea că ați fi în lumea nouă!

Eu nu discern prostia de cultură
Și nici prostia de naivitate.
Dar, când aud în fiecare gură
Că „Asta-i viața!“, mă frământă toate!

Voi vă priviți în ochi și vi se pare
Că lumea rea pe care o-mpărțiți
O să vă facă încă o favoare
Doar pentru că pozați îndrăgostiți?

Puteți să reveniți oricând în lumea
Pe care ați creat-o pentru voi!
Cu toate astea, unde este lumea
În care vă visați o viață-n doi?!

Vă rumegați pe unul și pe altul,
Suspicioși, geloși și plictisiți.
Vă păcăliți că unul face saltul
În bezna-n care tot voi vă uniți.

Apoi, când sorții vi se par potrivnici,
Cu disperare vă gândiți la voi
Și, mai curați decât acerbii schimnici,
Filosofați că viața e în doi!

Vă păcăliți cu drame nerostite,
Vă suspectați din vorbe fără rost
Și inventați destine ipocrite,
Nimicuri care nici măcar n-au fost.

Vă cultivați ideea că se poate
Să mergeți mai departe și așa,
Că cel puternic dă mereu din coate
Și rumegă pământ, deși-i în șa!

Voi vă priviți pe unul și pe altul
Cu-aceeași simulată bănuială.
Aveți tendința de a face saltul
În cel mai nostim joc de îndoială.

Vă potriviți! Iar asta nu încape
Decât în pacostea lui Dumnezeu
Și, de aceea, nu mă pierd în ape
Care despart păgânii de ateu!

Aveți aceleași chinuri ce v-apasă,
Deși le dominați cu aparențe:
Ori el o vede pe-alta mai frumoasă,
Ori ea disjungă grave desinențe!

Dar, pentru că acolo nu se lasă
Nimicuri ce se vor așa, uitate!
Salvează-te de viața ta relaxă
Și fii independent! Fii liber, frate!

Nu-ți domina destinul cu reproșuri
Pe care alții cred că nu le-nvingi!
Nu te depune în banale coșuri
Doar să te strângi în compromise chingi!

Fii tu și ieși din tine! Fii o fiară!
Fii omul care a umblat în munți!
Lupoaica aia care te-nfioară
O să te scoată-n fața celor mulți!

Fii mult mai mult decât ți se permite!
Fii tu și mama ta, și tatăl tău!
În lumea asta plină de termite,
Doar tu te aperi, singur, contra rău.

Fii legea ta și inimă de stâncă!
Fii drept oricând și drept la sacrificiu.
Când ea solicită același „încă“,
Citește-i culmea și devii un viciu.

Eu nu despart aceste suferințe
De viața mea și mai ales de voi.
Voi regăsi săratele ființe
În golurile vieții de apoi!

Și, tot atunci, când vom aprinde farul
Satanicului joc de apogeu,
Vom înteți cu poezie jarul,
Ca să ne bată însuși Dumnezeu!

Voi, cuminței în urbea voastră mică,
Dar intimă în viață ei prolixă,
Aveți o catedrală și o frică,
Un bulevard și o idee fixă!

Linia cerului se întretaie, 

Soarele tremură neputincios.

Curge în lume o neagră văpaie,

Fulgere zburdă plecate de jos.

Fumegă urbea scăpată din lanțuri,

Cețuri se-acordă în dans îndrăcit;

Șubrede zvonuri aleargă prin șanțuri –

Umbre de vise ce s-au rătăcit.

Vin din apus asfințituri incerte,

Vagi constelații întoarse pe dos.

Șuieră vântul prin ierburi inerte,

Ploi se amestecă-n vals neguros.

Sufletul și-a descuiat clavecinul!

Glasu-i metalic răzbate, prin văi,

Dur, cavernos și amar ca veninul –

Imn pentru patimi și pentru călăi!

Tunetul însuși deschide morminte,

Vatra le-ntoarce cu susul în jos.

Moartea din morți își croiește veșminte –

Azi cimitirul e mult mai frumos!

Inima toarce o arie gravă,

Sensuri, mistere se întrepătrund.

Pot să-i șoptesc o baladă firavă

Lumii în care, străin, mă afund!

Nu! O prefer când furtuna o spală,

Rupe din ea tot ce-i putred și gol!

Prea îmbâcsită de crunta-i răceală,

Scurmă haină în propriul nămol!

Nu vreau o lume de soare pătrunsă,

Urbea ornată de falși licurici!

Dacă te mișcă dorința-mi ascunsă,

Vino, furtună, din nou pe aici!

Vino, furtună, din nou pe aici!

Vino, furtună...

3 septembrie 2020

Noi trecem prin spectrul luminii bolnave,

Umili, temători, consumați, inutili,

Visând că vom face din șoapte jilave

Aceleași pasteluri morbide, dar goale,

În ritm monoton, în pași infantili...

Noi trecem, c-așa crapă pietrele toate

Cu legile lor, cu sămânță, cu fapte,

Cu file în care dovezi azvârlim...

Zadarnic privesc prin hercinice oale

Spirale pe care etern odihnim!

Noi trecem ca vântul prin suflete goale,

Prin cranii secate de dulci amintiri,

Spre liniștea mută-a speranței banale,

Spre-altarul ce leagă eterne iubiri...

Noi trecem! Așa ne învață de veacuri

Aceleași criterii-ngropate-n trecut,

Ca Phoenix ce suflă din reînceput

Cenușa în propriu-i gâtlej, răgușind

De strigătu-i van, de poveste murind.

Noi trecem, căci ritmul ne-ndeamnă-nainte:

Călcăm pe povești, adevăr, poezii;

Gonim guvernați de o sceptică minte

Spre raiul în care comoara-i un dinte

Scăpat poate-n ciudă de niște copii...

Vom trece cu toate, de ni-i cu putință.

Vom trece milenii... și trup, și ființă,

Spre noaptea în care noi nu am știut

Că viața ne cheamă spre-același trecut...

11 noiembrie 2012

AROMÂNII ÎN MODERNITATEA ROMÂNEASCĂ (partea a 2-a)

În monumentala sa operă „Dacia preistorică”, autorul Ion Densușianu acordă un deosebit interes civilizațiilor protoeuropene și formării acestora, obiect studiat cu scrupuloasă critică de Vasile Pârvan, Nicolae Iorga și P.P. Panaitescu în vederea identificării unei ginți-mamă din care se trag cele mai vechi popoare europene. Astfel, savanții ajung, independent unul de altul, la spusele areopagului atenian potrivit căruia vatra popoarelor Europei se regăsește în arealul dintre ținutul hiperboreenilor și cel al atlanților de la nord la sud, precum cel al druizilor și cel al arienilor de la vest la est. Acest teritoriu vast, numit în antichitate Pelasgia, își avea centrul în bazinul intracarpatin și constituia, potrivit lui Strabon, „sorgintea tuturor învățămintelor și culturilor cunoscute” în bătrânul continent.
Dacă atari culturi istorice stau la baza acestui deziderat conceptual, se cuvine să acordăm o atenție deosebită identității culturale a specificului limbajului comportat în graiul viu, direct, deci, oral, nu pentru a desființa granițe culturale, ci pentru a distinge și proba continuitatea etniilor în cadrul națiunilor. În sprijinul acestui demers, se pot identifica numeroase personalități aromâne care s-au remarcat în modernitatea românească atât prin specificul etno-cultural, cât și prin participarea activă, semnificativă, la mișcări cultural-istorice privitoare la țara noastră.
Iată numai câteva nume: Toma Caragiu – actor, Ion Caramitru – actor, Victor Eftimiu – dramaturg, eseist, povestitor, scriitor și traducător, Constantin Gane – prozator și memoralist, Gellu Naum – poet, prozator, dramaturg, traducător, eseist, Ion Heliade-Rădulescu, Gala Galaction – scriitor si traducător al Bibliei în limba română, Constantin Noica – filosof, poet, eseist, publicist și scriitor, Ioan Petru Culianu – eseist și istoric al religiilor, Neagu Djuvara – diplomat și istoric, Simona Amânar – gimnastă, Gheorghe Hagi – fotbalist, Simona Halep – jucătoare de tenis.

Recunoscuți sub simbolul „Soarelui de la Vergina”, aromânii din România posedă o cultură vastă care s-a dezvoltat pe întregul parcurs al formării statului nostru național atât în particularitatea sa etnică, dar și prin influențele interculturale dintre ei și națiunea conlocuitoare. Pe tot arealul țării noastre, se pot identifica numeroase corespondențe remarcabile în portul popular românesc și cel aromân, între precepte morale și sociale, dar mai ales în manifestarea cultului estetic. Acest lucru arată că procesul de integrare în modernitate a fost unul natural, nestrăduit, consolidat și solidificat tocmai prin lunga durată ce îi stă mărturie.
Fără a teoretiza principiile generale care stau la baza etosului național și a celui etnic-minoritar, cu atât mai mult, fără a pătrunde adânc în exegeza acestor principii, este de remarcat bagajul de arhaisme românești din expresia orală aromână, fondul lexical care susține prezența și continuitatea aromânilor în România din vremurile medievale timpurii și chiar mai dinainte.
Tot pe fond cultural, tradițional, iată, popoarele din centrul și sud-estul Europei arată, în dans, o predilecție către horă. Încă din cele mai vechi timpuri, hora este privită ca un dans ritualic strâns legat de noțiunea de timp și curgerea sa; mai precis, de trecerea anotimpurilor în decursul unui an, mișcarea lor perpetuă în jurul unui soare ce renaște spre a-și revărsa lumina benefică asupra vieții noastre pe pământ. Indiferent asupra cărei culturi din arealul mai sus amintit vom privi, hora simbolizează același lucru, iar personificarea anotimpurilor în hore și dansuri constituie o alegorie religioasă străveche, când lumea europeană precreștină îmbina cultul astrobiologic cu cel teluric.
Dansurile populare care se țin cu ocazia feluritor sărbători comportă o cadență preponderent-alertă, cu o coregrafie îndrăzneață până la limita acrobației uneori, lucru specific sărbătorilor tracice, fie că amintim de agatârși, de geți, de iliri sau taurisci. Astfel, supunerea ritualică a timpului prin aceste obiceiuri denotă sfidarea morții și venerarea vieții prin proiectarea ei pe planul idealului, al astrelor ce înconjoară zeul suprem, Soarele. Istoricul și etnologul Neagu Djuvara identifică aceste similitudini pentru a susține teoria ginții-mamă protoeuropene așa cum a fost înaintată de predecesorul său Ion Densușianu. Cu alte cuvinte, reiese faptul că, deși pot părea diferite prin execuție, dansurile populare din zona balcanică și est-europeană au la bază același concept cultural-religios.
Dacă istorici recunoscuți avansează teoria latinității aromânilor, în vreme ce alții mai recenți le atribuie o sorginte exclusiv greacă, noi nu vom comite imprudența de a ne situa de o parte sau alta, întrucât, iată, chestiunea latinității Europei răsăritene se face rolul unor dispute tot mai vocale pentru care părțile au numeroase argumente și contraargumente. Este, totuși, de remarcat ceea ce, în cadrul unui interviu recent, un intelectual aromân declara autorului celor de față: „Noi, macedoromânii, nu cunoaștem alți eroi naționali decât cei ai Statului Român în care ființăm din vremuri incomensurabile, iar asta o susțin atât personalități de vază ale minorității noastre, cât și oameni dintre cei mai simpli cu care etnia noastră se mândrește tot atât cât o face România.”
Chestiunea continuității aromânilor în modernitatea românească nu mai face, demult, obiectul vreunei controverse geopolitice în interiorul țării noastre, iar pe asta o arată dialogul social și, mai ales, intercultural atât de fluent și deschis dintre etnic și național. Acest dialog este facilitat pe linie de manifestare a tradițiilor, ceea ce identifică cel mai elocvent punctele comune ale culturilor. Și, revenind la interviul impresionant, vom încheia cu spusele altui intelectual aromân: „Se prea poate ca Europa să nu considere România pregătită pentru modernitatea vremurilor actuale. Tot astfel, poate că Europa occidentală nu vede cu ochi încrezători pregătirea României pentru timpurile care vor veni. Însă unul dintre apanajele modernității îl constituie respectul față de tradițiile etnicilor și promovarea acestora, fără de care niciun popor nu se poate pretinde modern. Un om care ia în derâdere cultura unui popor, fie acel popor străin de el ori nu, în fine, acel om nu se poate moderniza. Tocmai de aceea, privind respectul față de tradițiile și cultura oricărei etnii, spun cu mâna pe inimă că România este un «colț de rai» și că viitorul ei este ultramodern înainte de a se petrece.”

Așa cum prevăzuse profesorul, Emilia credea că a încheiat orice socoteală cu viața din momentul în care i-a fost readus tatăl schilodit acasă. De aceea, el ceru permisiunea părinților lui Bădia Gil de a se instala temporar în locuința acestora și, astfel, așteptă dintr-o zi în alta ca gura satului să răspândească vestea morții bolnavului. Ordonă șoferului de pe ambulanță să doteze vehiculul cu logistica necesară reanimării și să rămână în apropiere, gata oricând pentru intervenție. Așteptarea nu fu deloc ușoară, Carp trăind clipe de intensitate maximă care îi surescitau fizicul și îi destabilizau precocitatea observației. Cafele și țigări în exces luaseră locul meselor obișnuite, iar el, ca să-și mențină luciditatea, rememora la nesfârșit fragmente dintr-un poem obscur care îi bântuise adolescența și îl modelase în criticul de acum.

Într-o dimineață, s-a trezit din somn ca la o chemare și, apropiindu-se de fereastră, văzu trei bătrâne îndoliate care se îndreptau spre partea de răsărit a satului. Ieși în urma lor și băgă de seamă că acestea s-au oprit la poarta curții care îl interesa. În clipa aceea, tâmplele au început să îi zvâcnească, fața i-a fost cuprinsă de fierbințeală, iar picioarele i-au devenit neputincioase, greoaie, fixate în mod straniu în noroiul uliței. Făcu semn șoferului de ambulanță să treacă la fapte, apoi luă urma văduvelor care, ajungând în casa cu pricina, începură un ritual cu incantații și eresuri rar auzite. Dintr-o curte se auzi o voce tânguindu-se pe după garduri:

—Maică, ce de oameni au mai pierit în ultima vreme! Zici că s-a abătut un blestem asupra satului!

—Taci, fă, stearpa dracuʼ și treci în casă! se răsti altă voce către prima. Auzi la ea: blesteme! Păi ce, ni se prăpădesc poarcele în hardal?!

Carp izbuti să ajungă în casa interesată, unde începuse a duhni a carne stricată și unde Emilia, palidă și subnutrită, era cuprinsă de friguri. Brancardierul se ocupă de transportarea bolnavei la mașină, în vreme ce Carp, potrivindu-și pe față o mască sterilă, cercetă locuința în căutarea unor urme de substanțe periculoase care ar fi putut otrăvi organismul acesteia. Respiră ușurat și, mergând la ambulanță, ordonă destinația: Bârlogul Argessis. Pe drum, bolnava fu intubată; Carp îi administrase glucoză și mici doze de clorură de sodiu, stimulanți de adrenalină și întăritori perfuzați. Branulele erau schimbate frecvent, șoferul remarcând grija sporită a superiorului său față de această pacientă căreia nu îi dădea multe șanse de supraviețuire. În urma lor, autoritățile locale începură demersurile de înfăptuire a unor sarcini trasate cu celeritatea specifică impusă de o instituție pe treptele căreia nici nu visau să calce.

Bârlogul Argessis își trăgea numele de la râul pe bancul căruia fusese construit, undeva în câmp. Intrarea se făcea printr-o ridicătură din beton de mici dimensiuni, cu aparența unui izolator pentru vanele instalației de irigare, identică altor zeci care se găseau pe câmpul respectiv. De aici, coborau câteva trepte până la ușa unui lift care continua traseul în subteran pe o distanță de încă treisprezece metri. Accesul în edificiul propriu-zis era marcat de o ușă masivă din fier și beton, asupra căreia se vedea imaginea stilizată a zeului dac precreștin Argessis, patronul spiritual al Argedavei, orașul în care s-a născut Burebista. Interiorul bârlogului era compus din încăperi cu destinații diferite, de la cabinete medicale și săli recuperatorii până la cantină și sală de divertisment, de la birouri și laboratoare până la săli de conferințe și depozite de bunuri universale, un colos de existența căruia știau foarte puțini.

În acest loc se desfășurase recuperarea Emiliei sub supravegherea neobosită a lui Carp. Dacă vigoarea fizică a putut fi lesne redată în virtutea tinereții și a unei sănătăți native precoce, nu la fel de simplă s-a dovedit terapia psihologică, medicul fiind pus în dificultate de lipsa motivației de a mai trăi a femeii. Uneori, este posibil ca moartea să survină în urma programării mentale, așa cum se întâmplă cu oamenii descurajați de o veste tristă privindu-le sănătatea. Alteori, numai perspectivele sumbre asupra viitorului sunt îndeajuns pentru ca un om să se izoleze în propria carceră pesimistă și, astfel, să-și consume energia vitală cu un ritm care sfidează putința noastră de înțelegere. După cum s-a văzut în cazul Emiliei, moartea nu era un scop în sine, ci un mijloc prin care ea intra în arena spiritelor pentru a se lua în piept cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, forța sa mentală era prea mare pentru a nu rezerva fizicului un minimum de energie. Momentul în care o găsise Carp, scuturată de frisoane, era punctul în care corpul ei își declanșase mecanismul de supraviețuire independent de voința spiritului, un concurs al forțelor atavice care îndeamnă omul să mai zăbovească pe pământ. La fel se întâmplase în adolescență, când zborul din vis în urma lebedei era însoțit de o calmă uitare, de senzația unei plăcute abandonări în eter, în timp ce trupul ei se zbătea să-și recapete stabilitatea concretă, primară. Iar Carp intuise cu succes faptul că numai un vis care ar putea reda sentimentul împăcării va modela, în subconștient, deciziile deja luate.

La început, Emilia rostea în somn cuvinte care trădau o încărcătură emoțională aparte:

—Ma-mmaa... Deli... Băncuța din grădină...

—Privește băncuța! spunea Carp. O vezi? Este acolo unde o știai. Apropie-te și admiră-i frumusețea. Acum te poți așeza. Te simți liniștită. Băncuța ta preferată nu a dispărut din locul ei.

—Ma-mmaa, de ce nu spui nimic?

—Acum nu îți amintești! spunea iar Carp. Regretele tale rămân în urmă. Mama ta nu are ce să-ți mai spună, iar tu o ierți acum.

—Deli! Frumoasa mea Deli...

—Și Deli este împăcată. Privește cum se joacă în grădină cu ceilalți copii. Privește florile în culori pline de viață! Ascultă muzica naturii și bucură-te pentru veselia copiilor!

—Uite un om rănit cum fuge! Și femeia asta oribilă, înconjurată de creaturi hidoase...

—Ei nu sunt acolo. Nu este nimeni. Mergi înapoi la casa ta, unde te așteaptă un copil frumos. Ia-l în brațe și protejează-l. Este copilașul tău. El știe cât îl iubești.

Acest exercițiu de terapie prin hipnoză onirică fu reluat în nenumărate rânduri, până când starea pacientei se calmă de tot, iar medicul Carp crezu că ea putea fi redată realității. Emilia deschise ochii clipind leneș de câteva ori, ca și cum ar fi vrut să mai doarmă, dar își impunea să se trezească pentru a îndeplini ceva important. Se auzi un sunet plăcut, ca al unui șirag de cristale abia atins de boarea vântului și, atunci, în salon intră o asistentă.

—În sfârșit, vă revenirăți! zise femeia.

—Doamne, ce vis am avut!

—Sper că v-ați odihnit bine – reluă asistenta făcând abstracție de cuvintele Emiliei. Știți că trebuie să vă recuperați complet, altfel, veți obosi copilașul.

Emilia își privi sarcina, întrebând:

—Cum, încă nu am născut?

—Mai este puțin până atunci. Medicul nostru are să vă dea câteva vești minunate privind analizele și starea fătului.

Zicând acestea, asistenta îi verifică pulsul, prelevă o mostră de salivă și înlocui punga perfuzorului.

—Interesantă clinică, zise Emilia privind pereții decorați cu simboluri în vopsea albă luminiscentă.

—Așa este, fu de acord asistenta. Medicul zice că acest capriciu i-a fost inspirat de romanul unui brazilian, în care se descrie un oraș astral.

—Este vorba de Francisco Candido Xavier – spuse Carp făcându-și apariția. Domnișoara asistent mă nedreptățește calificându-mi preferințele drept capricii, dar nici eu nu am avut ocazia să-i lămuresc rațiunile care stau în spatele acestor reprezentări grafice. Dumneaei pretinde că simbolurile creștine ar fi fost îndeajuns pentru decorarea stabilimentului, însă eu am considerat că nevoile pacienților depășesc granițele religiei.

—Xavier – zise asistenta. Voi reține acest nume pentru a-i descoperi viziunea.

—Cartea se numește „Casa noastră“ și stă la loc de cinste în bibliotecă.

Purtară acest dialog pe un ton destins, ca între egali, ceea ce făcu o impresie plăcută Emiliei.

—Noi doi ne-am mai întâlnit, nu-i așa? se adresă ea medicului.

—În circumstanțe diferite. Nu este nicio coincidență în faptul de a vă afla tocmai în grija mea.

—Ați ajuns pe mâini profesioniste, interveni asistenta.

—Colega mea nu ezită în a mă înconjura cu laude nemeritate.

—Eram subiectivă, totuși! Distinsul nostru medic uită, uneori, că noi, femeile, avem obiceiul inalienabil de a ne declama pozitivismul prin oglindirea aparentă în bărbații care ni se află în preajmă. Iar pentru mine este o desfătare să îi reamintesc acest lucru!

Auzind această manieră de definire a feminității, Emilia fu distrată și afișă zâmbetul enigmatic care avea să îi fie reprezentativ de acum înainte. Ceea ce nu înțelesese, încă, era faptul că medicul și asistenta jucaseră un rol, regizând acel dialog al cărui mecanism ascuns avea menirea să declanșeze în psihicul pacientei forțe care deschid porțile subconștientului. La fel ca în cazul hipnozei, Carp știa că există anumite cuvinte care, rostite în succesiuni ilogice, dar puse în șiruri bine determinate, pot influența comportamente și decizii. Iar experiența lui tocmai asta urmărea: să inducă pacientei o inerție subconștientă în virtutea căreia o pregătea pentru revenirea la societate. În același timp, succesiunile respective stimulau capacitățile intelectuale mărindu-le exponentul și, astfel, dând mentalului valențe care, în alte circumstanțe, sunt greu de identificat și pus în plan principal. Nu era o tehnică nouă, ci una pe care a practicat-o retorica unor clasici precum Cicero. Prin extensie, același efect de stimulare a deciziei și comportamentului se obține la recitarea unei poezii, unde muzicalitatea și rimele se întrepătrund cu intonația și tema. Dacă Cicero manipula, prin discursurile sale, deciziile Senatului, tot astfel procedau poeții cu spectatorii lor prin alegerea cuvintelor potrivite. Cunoscând efectul profund al acestei tehnici asupra mentalului, Carp se păstră la nivelul unei scrupulozități extreme, mai ales că sensibilitatea cazului de față era sporită de prezența sarcinii... dar și de menirea de care nu se mai crezuse demn până de curând. Așadar, întreg arsenalul său de expertiză fu dozat cu prudență și tact, urmărind ca, prin intermediul Emiliei, să îngrijească de situația delicată a copilului nenăscut.

De la revenirea ei, Emilia mai petrecu aproape două luni în Bârlog, cel mai adesea între rafturile bibliotecii imense, pline de cărți pentru care, zicea Carp, mulți și-ar irosi averile.

—Pe raionul acesta, spuse Carp indicând o arie anume, se găsesc ediții princeps ale unor volume din epoca medievală, pe care Biserica acelor vremuri le-a declarat interzise. Ai fi surprinsă să afli că unele dintre aceste volume sunt simple antologii de poezii și cântece care, prin conținutul lor, nu constituie vreo amenințare la dogma creștină. Cu toate astea, diverse capete înalte, cu ocazia unor concilii ecumenice, s-au pus de acord că imnurile și cântecele dedicate naturii contravin dreptului lui Dumnezeu de a fi unic beneficiar al manifestării adorației. Trupul fiind murdar prin păcatul originar și clădit din țărâna primordială, implicit natura înconjurătoare este murdară – stabiliseră fețele clericale de la acea vreme. Potrivit doctrinei, cerul cu astre constituia latura masculină a universului, iar Pământul reprezenta latura feminină. Ori adorarea naturii și, deci, a feminității era total descurajată și aspru pedepsită în Evul Mediu. Tu ce crezi despre asta?

—În materie de doctrine, cred că toate au un timp al lor de valabilitate, limită după care încep să își dovedească nulitatea. Sigur, măsura luată de zeloșii catolici împotriva sărmanilor menestreli este absurdă, ca multe altele care se practică și azi. Scopul acestui tip de îndoctrinare, cred eu, este îndepărtarea omului de adevărul că natura, sub toate aspectele ei, a dat naștere unor zeități imaginare din care, mai târziu, au derivat religiile moderne. Natura stă la baza primelor culte religioase prin specificul ei feminin în esență și prin caracterul protector așa cum îl vedeau societățile matriarhale timpurii. 

—Ceea ce spui acum este o sinteză exactă a tomurilor de pe acest raft, zise Carp indicând altă locație. Unele manuscrise sunt reproduceri din memorie ale câtorva supraviețuitori din urma incendiului Bibliotecii din Alexandria. Altele sunt traduceri ale multor pergamente care datează dinaintea erei creștine și ne arată că, în esența lui, creștinismul de azi are prea puține în comun cu simbolul său central, Christus. Mentalitățile mesianice practicate cu mult înainte de nașterea lui Iisus au prefigurat un creștinism în expectanțele de emancipare ale evreilor din acea vreme și nu concordă cu imaginea de ansamblu a creștinismului european.

—Vreți să spuneți că religia creștină este produsul unui plagiat în masă?

—Mai degrabă, un act epigonic destul de bine elaborat. Însăși povestea vieții lui Iisus din evanghelii este o reluare a vieții lui Iosif din Vechiul Testament.

—Mărturisesc că accesul meu la Biblie a fost considerabil restricționat acolo unde am crescut.

—Nici nu este de mirare în aceste vremuri. Dacă dorești, poți citi oricând ultimele capitole ale „Genezei“ și să le compari cu evangheliile canonice. Vei fi surprinsă să afli că Iosif a avut unsprezece frați, iar Iisus a avut doisprezece discipoli pe care îi numea frați. Iosif s-a născut dintr-un miracol, mama lui fiind considerată stearpă mulți ani, pe când Iisus s-a născut dintr-un miracol și mai mare, așa-zisa concepție imaculată. Iisus a fost trădat de Iuda pentru treizeci de arginți, în vreme ce Iosif a fost vândut ca sclav de către frații lui pentru douăzeci de arginți, la propunerea fratelui Iuda. Iisus a fost mort trei zile, tot atât cât a zăcut Iosif într-o groapă din pustie până să fie vândut. Iisus, dovedindu-se un caracter excepțional, își începe misiunea la treizeci de ani, vârstă la care Iosif, făcând impresie bună faraonului, este numit dregător în Egipt. Toți creștinii știu că Iisus este venerat ca un soare, că lumea se închină lui întocmai cum visase Iosif că vor face toate neamurile sale înaintea lui.

—Și care ar fi scopul acestor mistificări?

—Istoria și-a demascat scopul de nenumărate ori și continuă să o facă. Însă, pentru a înțelege cum au luat naștere aceste două cuceritoare povești, este suficient să urmărești evenimente care se petrec periodic pe bolta cerească. De pildă, steaua Sirius, în deplasarea ei spre apus, se aliniază cu cele trei stele din centura constelației Orion, astre care se numesc Cei Trei Regi, formând astfel o linie dreaptă care se intersectează cu constelația Virgo. Această constelație, în Zodiac se numește Fecioara, Casa Pâinii, Grânarul. Aceeași linie, prelungită spre pământ, indică locul în care răsare soarele din punctul său descendent extrem în ziua de 25 decembrie. În tradiție, locul se cheamă Bet-Lehem, nume care se traduce, literal, Casa Pâinii. Nu-i așa că Soarele-Iisus s-a născut din Fecioara Maria într-un staul din Bet-Lehem? Dar mai este ceva fascinant în această alegorie elaborată. În mișcarea sa descendentă, soarele ajunge, la solstițiul de iarnă, în cel mai sudic punct al său și rezidă preț de trei zile în proximitatea constelației Crucea Sudului. Apoi, în ziua de 25 decembrie, soarele se ridică spre nord cu un grad, prevestind renașterea sa și părăsind „crucea“ pe care „murise“. Dacă romanii vedeau crucea ca pe un instrument de tortură și executare la moarte, astrologii o priveau ca pe un simbol al renașterii și reprezentarea ei grafică era zvastica.

—Să înțeleg că creștinismul rescrie o legendă astrobiologică păgână?

—Așa procedează toate religiile când devin puternice: încep să contrafacă ori să desființeze principiile care le-au fundamentat, așa cum oamenii au tendința, uneori, de a șterge urmele unui trecut compromițător. Așa se explică vehemența prelaților creștini de a cenzura și restricționa accesul oamenilor la cunoașterea originilor acestei religii din perspectivă teogonică.

—Asta înseamnă că nici creștinismul, la începuturile sale, nu a avut parte de zile ușoare.

—Ba chiar i-au trebuit trei sute de ani pentru a deveni religia cea mai răspândită în Europa și cea oficială a Imperiului Roman. Înainte de asta, sectele creștine au trăit vremuri vitrege, cu prigoniri și masacre odioase în numele altui zeu la fel de bun, drept și iubitor ca cel al Inchiziției. Unul dintre aceia care au facilitat ieșirea creștinilor din clandestinitate, oferindu-le dreptul de liberă practică, a fost împăratul roman Galer cel Bătrân, născut pe teritoriul Daciei și căruia îi pomenim numele în colinde prin refrenul „Lerui-ler“.

—Și dumneavoastră cântați colinde?

—Acum, nu. Dar obișnuiam, în copilărie, să o fac cu deosebită plăcere.

—Nu cred că aș vrea să știu ce v-a îndepărtat de această plăcere.

—Nimic grav. Am încetat să cânt colinde când am descoperit că Moș Crăciun era un vecin de cartier, căruia îi cam mirosea gura.

—Teribilă și traumatizantă trebuie să fi fost acea descoperire. Mai spuneți despre cărțile de aici, vă rog.

—Din păcate, sunt obligat de împrejurări să mă prezint în altă parte, de aceea trebuie să întrerup această distracție. Dacă dorești, totuși, să mai rămâi, ești liberă să te aventurezi printre rafturi. Știu că dintotdeauna ți-au fost dragi cărțile.

Spunând acestea, Carp părăsi biblioteca. Emilia se mai plimbă câteva minute printre rafturi, răscolind cu privirea titluri care îi alimentau apetența de a citi și descoperi fața nevăzută a lumii. Apoi, simțindu-se obosită din pricina sarcinii avansate, se întoarse în camera ei, unde asistenta îi pregătise un ceai relaxant.

—Faceți bine că vă odihniți după amiază, spuse aceasta. Somnul de la ora trei are un efect atât de benefic asupra organismului, încât vă veți trezi mai tânără cu cinci ani.

—De cât timp lucrați în clinica asta? întrebă Emilia ca și cum nu ar fi auzit sporovăiala femeii.

—Nu de mult. Poate nici un an și jumătate.

—Iar doctorul Carp de mai demult, presupun.

—De la înființare.

—Terapia lui cu biblioteca dă mereu roade?

—Ah! făcu asistenta distrată. Aceea nu e terapie, ci o plăcere pe care o împarte. Nu-i așa că se dovedește o călăuză de mare preț în acel labirint al cunoașterii?

Emilia rămase pe gânduri, fără să răspundă, rememorând povestea dregătorului Iosif.

Curând, Emilia a născut în stabilimentul subteran, fără a ști, însă, unde se afla cu adevărat. Și nu avea nimeni de gând să îi spună, pentru a preveni o criză de claustrofobie, dar și pentru că existența Bârlogului trebuia tăinuită cu mare strictețe. Grija pe care Carp o arăta recuperării ei postnatale fu mai mare și mai predispusă la stângăcii, drept pentru care asistenta, pretextând o chestiune femeiască deloc pe înțelesul bărbaților, îi recomanda să rămână în rezervă până la solicitări ulterioare.

Fusese o naștere ușoară, fără complicații și dureri, într-o zi de 8 septembrie, lucru care, pentru Carp, avea o legătură evidentă cu lebăda care apăruse atât de frecvent în fanteziile copilărești ale Emiliei. Nu întâmplător oferi în dar proaspetei mămici o lebădă din pluș care fu o adevărată bucurie pentru femeie. Pe pieptul jucăriei se afla prins un medalion din argint gravat cu semnul zodiacal al Peștilor. Emilia recunoscu, alăturat, simbolul constelației Virgo și avu un fior de exaltare a tuturor simțurilor, ca și cum toate așteptările ei în privința acestui copil începuseră a se împlini dinaintea nașterii lui. Complementaritatea celor două semne, însă, grăia mai multe pentru Carp, care începu să schițeze în minte câteva calcule stranii.

Perioada de lăuzie fu scurtă, nici două zile, atât de viguros fiind organismul desprins din viața campestră. Dornică să alăpteze, Emilia cerea să îi fie adus pruncul cu o regularitate ușor exagerată. Apoi Carp i-a spus că, în câteva luni, va ocupa un post de contabil la Biblioteca Municipală.

—Vai! făcu Emilia. Dar nu cunosc nimic din tainele acestei meserii. Cum mă voi descurca?

—Sunt încrezător că vei face minuni. De altfel, nu ți-ai dorit dintotdeauna să studiezi? Nu cred că plăcerea asta a dispărut din senin. Vei recupera, în foarte scurt timp, toți anii de școală care ți-au fost răpiți atât de brutal. Cu sprijinul oamenilor potriviți, îți vei dovedi aptitudinile pretutindeni.

—Oameni din Grupul celor 13?

—Nu numai! zise Carp deloc surprins de recuperarea sistematică a memoriilor Emiliei. Acum te las să adormi copilul, după care te invit să luăm prânzul în bibliotecă.

Zicând acestea, Carp părăsi numaidecât salonul. Imediat după aceea, intră asistenta pentru a oferi sprijin și consiliere acestei femei care, de câte ori își privea pruncul, revedea chipul odorului pierdut în urmă cu câteva luni.

Și plecați, și vă duceți, vă pierdeți. Vă cred!
Alterați înainte de-a ști că vă pierd,
Omonimi în destinul pierdut în aval,
Dar mai mult prigoniți de un gol imoral.

Voi erați consternați în cetatea obscură,
Permițând să vă pună un lacăt pe gură,
Intrigați că se toarnă pe case noroi,
Vinovați de blestemul ce-atârnă de voi!

V-ați corupt mai profund, mai rapid și mai cinic,
Mai acerb decât cere un rege partinic
Și, izbiți de aceiași pereți invizibili,
Vă deplângeți menirea de mici amovibili!?

Dar cetăți nu rezistă-n chatarsis de gumă,
Obstinate-n folclor cu-aparență de glumă,
Tolerând invective ca sclavii de ieri.
Sau voi sunteți doar sclavii ce cred în păreri?

Nu cumva reproduceți tertipuri sterile
Din memoria unor benefice zile
Și vă-ntoarceți la cuibul clădit în război
Ca s-aveți un motiv de-a vă pune cu noi?

Căci terenu-i al vostru! De vreți, va rămâne
O pârloagă apusă a lumii române!
Dar voi nu veți rămâne, dughene, decât
Cetățeni vitregiți de morminte și-atât!

În capătul dinspre răsărit al grădinii se afla o băncuță din lemn pe care Emilia nu o mai văzuse din copilărie, un loc în care visele inocenței înfloreau sub promisiunea eternității numai pentru a fi brutal strivite de trecerea timpului. Dispariția acelei băncuțe a fost traumatizantă pentru ea și, tot atunci, i-a declanșat voința de a-și lămuri deciziile adulților cu efecte devastatoare asupra celor mici. De cele mai multe ori, se izbea de argumentul autocratic: „Așa am zis eu și, cu asta, am terminat!“ Regăsirea băncuței îi trezi sentimentul că paradisul pierdut se înălța din propriile ruine, iar ea se așeză savurând clipa cu o voluptate mistică. Tot atunci, ființa din pântecul ei tresăltă de încântare.
—Ce-ar fi să mergi pe urmele copiilor? se auzi un glas cunoscut.
Întorcându-și capul peste umăr, Emilia își văzu fiica.
—Iubita mea scumpă și frumoasă! strigă ea întinzând o mână către apariție. Mi s-a golit viața de când te-au luat...
—Nu am plecat nicăieri, mami. Eu sunt în viața ta!
Din nou, copilul din pântec tresări.
—Oh! Mi-aș dori ca visul să nu se termine!
—Mami, visul tău s-a terminat demult. Nu știi tu că fericirea vine din neprevăzutul pe care singură ți-l rezervi?
—Știu că, în lumea spectrelor, totul e posibil. Dar eu trăiesc un vis...
—Și de ce nu te poți trezi?
—Poate pentru că nu doresc?
—Nu mai ai din ce să te trezești, mami. Nefericirea trece în uitare, iar tu ești cu totul alt om.
—Spui cuvinte prea frumoase pentru a fi adevărate. Am mai trecut prin asta în urmă cu mulți ani.
—Cât nonsens! Hi! Hi! Nu tu credeai că moartea ne eliberează de toate convențiile și ne arată în simplitatea originară? De ce refuzi să-ți amintești cine ești cu adevărat? Haide, ia-mă de mână și îți voi arăta.
—În sat se spune că, dacă în vis cineva care a murit îmi întinde o mână și mă invită la drum, am toate șansele să mor și eu. Nu mă tem de asta; știu doar că mi-o doresc...
—Alte nonsensuri! Sunt atâtea lucruri pe care le poți face, încât te-ai minuna de ele. Hi! Hi! Gândurile tale dau oricărui lucru aparența posibilității. Restul e alegere. Știu că nu te poți despărți de grădina asta fascinantă, dar ai căutat dincolo de gard, ca să vezi până unde se întinde ea?
Într-adevăr, satul era animat de splendoarea florilor, întins până dincolo de orizont. Emilia se ridică de pe băncuță și, apucând mâna fiicei sale, intră în casă pentru a-și lua adio de la părinți. Ma-mmaa și Tătuț, cu fețele senine așa cum ea nu le văzuse demult, aranjau camera cu sobă. Umbra de pe perete dispăruse fără urmă, iar patul fu pregătit pentru culcare.
—Mergeți, copii, în drumul vostru, zise femeia. Noi rămânem aici, unde ne este locul și unde ne veți găsi oricând cu brațele deschise.
Înduioșată și trăind exaltarea unei bucurii nelămurite, Emilia le sărută obrajii, apoi mâinile și spuse:
—Știu că veți fi mereu aici, dragii mei. Să vă bucurați de liniște sufletească și, dacă ne vom reîntâlni în altă parte, să fiți mereu luminoși, căci numai cei care trăiesc frumos și demn au parte de asta!
Apoi Emilia ieși spunându-i fetiței că o așteaptă în grădină. În urma ei, fetița le zise bătrânilor:
—Nefericirea voastră cea mai mare se trage din neștiință, iar asta s-a răsfrânt asupra unor copii nevinovați, copiii voștri. Acum nu vi se mai cer socoteli, căci durerile au rămas în urmă. Dar gândiți-vă: dacă ați putea să o luați de la capăt, uitând tot ce a fost înainte, ați face aceleași alegeri? Odihniți-vă acum. Puneți-vă ordine în suflete, căci, peste puțină vreme, eu și alții ca mine vom avea nevoie de răspunsuri. Voi ați murit, dar noi trăim prin mama care ne va naște frățiorul. Poate că tot el este șansa eliberării voastre.
După ce au pornit la drum, Emilia întrebă:
—Ce le-ai spus bunicilor tăi?
—Le-am spus că amintirile nu pier odată cu noi, că ele plutesc în derivă până își vor găsi o țintă. Frumoase ori nu, acele gânduri influențează spiritul purtător și pe celelalte din jur, așa cum s-a întâmplat cu tine.
—Crezi că eu mi-am dorit asta?
—Firește că nu. Dar asta nu înseamnă că tot ce a pornit odată cu suferința ta nu mai există.
—Ar trebui să mă îngrijorez?
—Nicidecum, mami. Niciodată.
Instalarea nesiguranței în gândurile Emiliei o făcea temătoare în fața imprevizibilului, de unde și aceste subite ezitări. Sperase la elucidarea vieții ei prin accederea în acest plan paralel, care nu era altceva decât un plan mental explorat pentru întâia oară cu atâta profunzime. Dar uitarea sau, mai bine spus, neputința de a-și aminti trecutul pentru a-l domoli, precum și sugestia lucrurilor inedite de a fi acceptate în mod necondiționat, îi stimulau suspiciuni care perverteau firescul traseului început. Mergea cu fiica ei spre orizonturi necunoscute și o făcea doar în virtutea dorinței de a o ști aici, lângă ea, deși aceeași voce interioară îi spunea să se întoarcă la părinții pe care, până nu demult, îi învinovățise de abandonul proximal ce se făcea sursa tuturor durerilor și eșecurilor ei. Însă prezența adoratei fiice o hipnotiza, îmbătând-o cu farmecul regăsirii, iar ea, asemenea oricărei inimi vrăjite, se lăsa purtată cu o stranie abandonare. Satul, nemaifiind tern și aproape sinistru cum îl știuse, îmbrăcând mantia splendorilor care i-au hrănit visele copilăriei, îi stimula euforia. Drumul lor ducea spre o colină dincolo de care părea că se întinde o lume nouă, pe care nu o descoperise nici în realitate.
Spre surprinderea Emiliei, de pe creasta colinei se vedea în depărtare un munte cu zeci de scorburi, pe unde intra și ieșea același om în goană disperată pe care îl văzuse de la fereastra casei. Se lăsă purtată într-acolo, cu pași lenți dar fermi, fără să bage de seamă că era din nou singură. O nelămurită curiozitate o atrăgea spre munte, însă ea nu se putu abate de la ritmul propriu, plutind ca o nălucă deasupra câmpiei, peste iazuri și arbuști. Odată ajunsă la poalele muntelui, se opri și cuprinse cu privirea întreaga rețea de văgăuni în beznele cărora păreau să se piardă scâncete de plâns și rugăminți de iertare. Merse pe urmele ecourilor, trecu prin diverse galerii, fără să bage de seamă că întunericul se risipea în jurul ei ca și cum ar fi avut o torță în mână. Ajunsă la capătul labirintului, pătrunse într-un soi de cavernă pe pereții cărora se vedeau fixate scânduri de dimensiuni inegale și în poziții neregulate. Din aceste scânduri ieșeau numeroase piroane ruginite, unele drepte, altele cu vârfurile îndoite, creând imaginea unei case părăsite. Pe jos, pretutindeni, gheme și valuri de sârmă ghimpată se urneau și se deformau ca și cum o prezență invizibilă le-ar fi călcat împiedicându-se de ele. Cu fiecare mișcare, se auzea icnetul unui om în suferință și drumul se elibera înaintea ei pentru a merge mai departe. Emilia făcea pași rari, privind mereu în față, în timp ce în urma ei ieșeau din pardoseala de piatră schelete umane zăcând în poziții care arătau moartea în agonie. În fundul cavernei, un nor de praf abia răscolit se risipea încet, lăsând vederii un om mutilat, tremurând de durere, cu trupul descarnat în zeci de locuri, cu limba scoasă, tumefiată și cu o figură crispată ca și cum două mâini l-ar sugruma. Emilia se apropie de suferind, se aplecă asupra lui și, recunoscându-l, făcu un pas înapoi și strigă:
—Tu?!
În aceeași clipă, mila și îngrijorarea ei fură înlocuite de o furie născută din vechi și adânci regrete pe care încerca să și le lămurească ori de câte ori se apleca să revadă fața celui în agonie. Acea figură părea desprinsă dintr-un coșmar care îi bântuise sufletul ani întregi, dar Emilia știa că trebuie să fie mai mult de atât.
—Cum ai ajuns aici?
În loc de răspuns, omul în agonie horcăia în căutarea aerului, întinzând mâinile cu disperare în lături. Emilia se îndepărtă câțiva pași, dar, băgând de seamă că asta reîntregea norul de praf din jurul rănitului, se apropie și rămase inertă, așteptând ca el să poată respira din nou. Când, în sfârșit, se liniști, acesta păru mai degrabă să piară în mrejele morții în loc să răsufle după cumplitele chinuri îndurate. Mâinile lui erau prinse de spasme furioase, uneori și picioarele, sângerând picături negre și înspumate. Emilia îl scutura ca și cum nu l-ar lăsa să adoarmă, dar acesta, deschizând ochii fără să vadă nimic înaintea lui, se pierdea iar și iar în deliruri.
—Cum ai ajuns aici?!
În loc de răspuns, omul îndreptă fața spre ieșire și încercă să se târască într-acolo. Emilia vru să îl ajute, însă fără folos, înțelegând că unicul sprijin pe care i-l putea oferi era să rămână aproape de el pentru ca norul de praf toxic să nu reapară. Astfel, parcurseră înapoi întregul labirint până când, ajunși la poalele muntelui, se auziră mârâituri de câini și rănitul se ascunse într-un tufiș. Emilia nu pricepu această spaimă. Se aplecă asupra fugarului întrebând iar:
—Cum ai ajuns aici?
—Urile tale m-au adus – reuși acesta să spună cu glasul gâtuit de groază.
—Cine ești de te urăsc?
—Sunt omul care te-a ales drept mamă a copiilor lui și pe care l-ai respins.
—Pentru asta te urăsc?
—Și pentru asta. Și nu doar pe mine.
—Nu îmi amintesc nimic din ce spui.
—Știu. Știu...
Zicând aceasta, omul izbucni într-un plâns convulsiv, știind motivele groazei căreia ii căzuse prizonier. Simțea că amintirile salvatoare vor refuza în veci să apară din pricina trecutului care nu mai poate fi schimbat. În lipsa acelor amintiri, Emilia nu putea să ierte cu adevărat, oricât își dorea să elibereze sufletele din chinuri. Așa se întâmplase și cu mama ei, de a cărei soartă nu știa nimic sigur de la părăsirea casei. De aceea, omul avea să se întoarcă acolo unde îi era locul: în cavernele terorii. Emilia privi în jurul ei în căutarea câinilor, dar aceștia se dovediră doar niște creaturi invizibile de care hăituitul nu putea să se apere. Singurul său refugiu era labirintul în care avea să îndure la nesfârșit corvoadele sufletului. Așa că trebui să se târască înapoi, acolo unde îi murise trupul și unde începeau adevăratele suplicii, de fiecare dată mai chinuitoare tocmai când păreau a lua sfârșit. Emilia merse alături de el până la intrarea în labirint, unde se opri și spuse:
—Poate că trebuie să mă întorc acolo unde a început totul ca să îmi amintesc, iar voi să fiți eliberați. Dar asta nu înseamnă că amintirile îmi vor domoli ura și supliciile voastre vor înceta.
—Știu! se văită iar suferindul. Ceva îmi spune că vei găsi foarte greu sau niciodată ceea ce cauți.
—Ba da! Va găsi! răsună ca o trâmbiță stâlcită o voce dintr-o parte.
De acolo se arăta o părere de femeie, slabă de stătea să se rupă din toate încheieturile, înconjurată de nouă progenituri grotești care cereau întruna mâncare.
—Va găsi! repetă apariția ridicând înaintea feței sale străvezii un deget asemănător unui vreasc putred.
La vederea ei, Emilia căscă ochii ca pentru a o recunoaște și spuse:
—Glasul tău... îmi sună cunoscut.
—Cum să nu?! Doar am cântat la nunta ta până mi-au pocnit fălcile!
Din nou, progeniturile chițăiră cerșind de mâncare, însă aceasta le ignoră, zicând:
—Puțină recunoștință nu mi-ai arătat pentru că ți-am fost mamă spirituală! Ba m-ai jignit făcându-mă mumie ambulantă!
Emilia păru distrată de aceste revărsări intrigate, repetând calificativul, apoi zicând:
—Se vede bine că nunta aceea a fost un eveniment nefericit pentru mine. Faptul că tu ai avut un rol important în desfășurarea ei nu te ridică deloc înaintea bunăvoinței mele. Și da, ești urâtă de se sperie și câinii de tine!
Venind vorba despre câini, omul cu trupul descarnat fugi în adâncurile întunecoase ale muntelui, pierzându-se cu totul acolo. Mumia ambulantă, altădată crezându-se suplă și silfidă, păru a nu pricepe nimic din spusele Emiliei și, iritată de râsul ei, își chemă odraslele pentru plecare și se pierdu printre arbuști. Din nou rămasă singură și nemaiavând încotro să apuce, Emilia luă calea înapoi spre sat, către casa părintească.
La întoarcere, văzu că satul și-a schimbat înfățișarea, având drumuri foarte largi, grădini mai bogate și pretutindeni persistând un aer primăvăratic cu parfum de flori, cu fluturi și glasuri de copii veseli. Nici curtea din care abia plecase nu mai era aceeași, fiind mai primitoare și îmbiind-o cu o senzație de calm extatic. Merse degrabă în camera altarului, de unde se auzeau gângureli de prunc și, intrând acolo, văzu un copil care se juca cu o lebădă din pluș. Copilul o privi ca pe întruchiparea divinității, recunoscând-o și arătându-se fericit de venirea ei. Emilia simți un imbold irezistibil de a-l lua în brațe și, făcând asta, avu sentimentul că pe ei doi îi unea un fir pornit din noduri ancestrale, ca și cum s-ar fi regăsit la o distanță de milenii. Copilul întinse mâinile spre chipul ei, gângurind:
—Mama!
Emilia se lăsă cuprinsă de acele brațe firave cărora le dusese dorul, topindu-se în acest freamăt de emoții și lăcrimând de fericire. Lebăda abandonată pe marginea patului își desfăcu aripile și, încet-încet, plană asupra lor, apoi trecu prin fereastra deschisă și zbură spre orizonturi necunoscute.
—Cât ești de frumos, puiule drag! zise Emilia.
—Mama! repetă copilul punând o mână peste pântecul ei în sarcină.
Extenuată de aceste emoții, Emilia simți o nevoie irezistibilă să doarmă, iar copilul căscă în același timp de somn. Îl așeză în așternuturi ca pe o podoabă scumpă și fragilă și rămase cu fața aplecată asupra lui până când el adormise. Îi privea cu nesaț chipul radios, ale cărui trăsături îi aminteau de cele două Adele pierdute, sora și fiica ei. Tot atunci, avu sentimentul că, în zorii zilei următoare, va începe o nouă viață, destinul ei fiind acest copil care o strigase înainte de a se naște. Își puse capul pe pernă și adormi cu ochii la el, cu pleoapele întredeschise ca și cum ar dori să îl privească și în somn.
Departe, dincolo de muntele cu scorburi, o lebădă în zbor își întoarse capul către sat pentru o ultimă privire, apoi își continuă calea spre răsărit.

—Ceva mă face să cred că visul Emiliei a fost unul indus, zise Geta, foarte convinsă în depoziția ei.
—Și ai dreptate să crezi asta, urmă Carp zâmbind. La prima noastră întâlnire, Emilia mi-a trezit convingerea că își planifica sinuciderea. Nu sunt medium ca să iau legătura cu spiritele și nici nu aud gândurile oamenilor! Însă experiența m-a învățat să disting intențiile oamenilor după trăirile pe care le manifestă involuntar, lucru fără de care hipnoza nu este doar inutilă, ci imposibilă.
—Prin urmare, diversitatea de imagini din visul ei a fost o consecință a hipnozei, metodă pe care dumneavoastră o numiți terapie prin onirism. Totuși, confuzia și lipsa amintirilor exacte au fost influențate de hipnoză?
—De cele mai multe ori, confuzia din vise este naturală. Amintirile, da, pot fi modelate sau suprimate în oarecare măsură.
—Având în vedere faptul că Emilia cunoștea câte ceva despre istoricul dumneavoastră, înțeleg motivul suprimării.
—Drept să spun, ai fi surprinsă să afli câte știe Emilia despre mine. Atunci, era necesar în demersul terapiei să ușurăm bagajul de memorii care au declanșat drama acestei femei. Iar istoricul meu era un surplus inutil, chiar așa inofensiv pe lângă tragedia ei.
—Și totuși – interveni medicul de gardă ușor contrariat –, ce anume din acel vis i-a stimulat comportamentul acesta bigot? Dacă visul, așa cum ni l-ați expus, este complet, în el nu s-a manifestat sub nicio formă divinitatea, astfel încât Emilia să devină o pioasă ferventă.
—Înainte de a vă răspunde, spuneți-mi ce credeți despre mine: sunt un om religios?
—Eu vă consider un ateu convins! zise medicul.
—Domnișoara ce crede?
—Înclin spre ateismul dumneavoastră, deși constat o misterioasă înflăcărare în voce când rostiți numele lui Dumnezeu.
—Ați văzut? Convingeri și impresii diferite. Credeți că aș fi putut să induc în acel vis imaginea unei divinități așa cum mi-o închipuiesc eu? Ar fi fost o ticăloșie pentru demnitatea umană! La fel de bine, ateu fiind, credeți că m-ar fi lăsat inima să induc în visul ei un înțelept care o convinge că Dumnezeu nu există? Puterea omului stă în propriile alegeri, dragii mei! Priviți această femeie și, judecând după ținută și postură, după mătăniile pe care le frământă, ați fi îndreptățiți să credeți că este o bigotă creștină. Dar aveți voi idee dacă ea invocă un dumnezeu canonic sau o divinitate așa cum numai sufletul ei o percepe? În lumea asta plină de dumnezei care se contrează și, totuși, tind spre sincretism, ar fi o lipsă de umanitate să le demonstrezi tuturor că speranțele sunt zadarnice. Gândiți-vă că unii ar lua-o razna, iar alții, în absența unui sentiment de responsabilitate pentru faptele lor, ar alimenta haosul inițiat de primii. Este drept că Emilia s-a înverșunat împotriva propriei divinități, așa cum face orice sentimental, dar asta nu înseamnă că trebuie să încurajăm astfel de furii regretabile.
—Am înțeles, zise medicul etalând un zâmbet cordial. Dumnezeu ține strict de intimitatea spirituală, religia fiind doar o mascaradă.
—Iată un punct de vedere pertinent. Dar faptul că un om cu suflet bun are convingerea divinității nu este o garanție a existenței sale.
—Cum nici ateismul unui om cu suflet la fel de bun nu garantează inexistența divinității, interveni Geta. Eu cred că îndepărtarea omului de divinitate este o consecință a înstrăinării omului de sine.
—Iar religia a stimulat această înstrăinare a omului de sine, completă Carp. Pentru a înțelege cum stă treaba cu Dumnezeu, omul trebuie mai întâi să se înțeleagă pe sine și, atunci, teismul și ateismul rămân de domeniul abstractului. Modul fiecăruia de abordare ține strict de conduita sa morală și socială. Dumnezeul canonic, da, ne creează confuzii prin calitățile sale, iar asta se datorează, înainte de toate, oamenilor care l-au impus așa. Istoria ne arată că, între timp, societatea umană a mai evoluat modelându-și comportamentul, însă nu prea a reușit în a-și modela dumnezeul căruia îi slujește. De aici și respectul meu față de intimitatea emoțională în raport cu divinitatea.
—Până la urmă, sunteți ateu sau nu? insistă medicul de gardă.
—Dacă, pentru tine, ateu este cel lipsit de dumnezeu, de credința într-o divinitate, află că am și eu zeitățile mele pe care nu le trădez. Unii au muzica, alții au literatura. Eu am profesia, așa cum alții au compasiunea sau, pur și simplu, viața în natura simplă, originară. Felul în care ne punem speranțele în acești simpatici dumnezei ne definește destinele.
Geta remarcă eschivele profesorului și înțelese că acesta nu îl găsea pe medic pregătit pentru o mărturisire clară, evidentă. Din perspectiva ei, Carp spunea că nu trebuie să ne agățăm convingerile de emoțiile umane, ale căror fluctuații duc adesea la dezamăgiri în momentul experienței directe, personale, riscând să realizăm cât ne-am îndepărtat de noi înșine prin raportarea la ceilalți. Și mai înțelese că armonia, oricât durează, are un început și un sfârșit, dar că depinde de fiecare cum se pregătește pentru un nou început. În sinea ei, își spuse că este un lucru frumos ca omul să-și redescopere apartenența la rezonanța universală aici, în timpul vieții, pentru diversificarea armoniei. Dar asta credea ea și, așa cum a spus profesorul Carp, nimic nu întrece în splendoare intimitatea emoțională și felul în care aceasta se manifestă în raport cu ceilalți. Realiză că mama lui Sirius tocmai își luase privirile de la ea, având un zâmbet enigmatic. În același timp, Sirius deschise ochii și încercă să se ridice, dar, extenuat fiind, întinse mâna către sonerie pentru a cere ajutorul unei asistente.

Despre originea aromânilor s-au scris și, poate, se vor scrie tot atâtea pagini care tind să cuprindă originea întregii lumi. Diversitatea de informații și poziții față de această preocupare se reflectă, literalmente, într-un spectru variat ce frizează atât sublimul, cât și ridicolul. Actualitatea, însă, ne demonstrează că istoria oricărei națiuni sau etnii se reflectă eminamente în bagajul cultural al apartenenților și, deci, în etosul prezervat prin cutume, principii și obiceiuri care oglindesc evantaiul de specificități al etniei sau națiunii în identitatea lor. Cu cât bagajul cultural este mai încărcat și mai greu de urnit din locul său identitar, cu atât istoria se relevă în sprijinul grupului etnic interesat de națiunea în mijlocul căreia acesta se manifestă. Izvoarele istorice pot părea generoase cu națiunile și rezervate asupra chestiunilor privitoare la grupurile etnice, iar această remarcă atinge strict factorul geopolitic în consolidarea sa teoretică.

Cu toate acestea, acolo unde istoria nu indică prezența grupului etnic la mișcări-fenomen care au influențat cursurile general-acceptate, fondul documentar atât de variat care deservește istoria argumentează tocmai specificul etniei prin raportare la comerț – de unde se propagă un transfer intercultural –, la cultul popular preponderent oral, la similitudinile lingvistice dintre graiul național și cel particular-etnic. Prin urmare, dacă filologii afirmă că un grai specific unei zone dintre granițele unui stat s-a conservat în proporție de 80-90% în raport cu graiul constatat în primele documente istorice privitoare la acel grai, tot atât de utilă este și urmărirea traseului lingvistic urmat de graiul național în sine. De pildă, despre graiul aromân macedonean se poate afirma că posedă o pronunție foarte asemănătoare cu limba română vorbită în vremea lui Mircea cel Bătrân, ceea ce vine în sprijinul unor istorici care declară că prezența aromânilor pe teritoriul țării noastre este atestată documentar în secolul al XIV-lea. Unde nu există surse documentare mai vechi, privitoare la recensământ – în viziunea noastră modernă –, zona de maxim interes va fi reflectată, deci, în cultură spre a identifica diferențe, similitudini, tipuri de transfer și influențe interculturale.

Provocarea acestui editorial constă, mai ales, în descoperirea diversității culturale dintre grupurile aparținătoare aceleiași etnii din diferite zone ale României și identificarea acelui cumul eterogen care să le asocieze unui strămoș național comun. Dacă aromânilor din Dobrogea le este acordată unanim o sorginte greacă, celor din Muntenia și Oltenia – una sârbă sau albaneză, ei bine, originea aromânilor din Maramureș poate fi asociată obiceiurilor străvechi ale oierilor care, în virtutea transhumanței, au ales, probabil, să se instaleze în acele locuri. Cu toate acestea, care sunt diferențele dintre aromâni, fârșeroți, vlahi, ciobani, țințari și de ce istoricii îi identifică drept latini în vreme ce Grecia le revendică originea în țara sa?

În Dobrogea, de pildă, ponderea de aromâni este reprezentată de fârșeroți și plisoți, presupuși originari din Grecia și Albania. Dacă mass-media arată că Grecia îi revendică pe aromânii din țările sud-europene drept originari greci pentru a-și atrage capital geopolitic, nu același lucru îl susține Albania, care consideră că cetățenii ei sunt albanezi și atât. În România se insistă în mod straniu asupra unei creșteri a populației de aromâni din Dobrogea începând cu al doilea război mondial, iar etnologii consacrați înaintează aceste ipoteze pe migrația populației aromâne către Grecia și rudele directe existente din această țară ale aromânilor din România. Un alt aspect atins de istorici asupra originii aromânilor din Dobrogea se leagă strict de fonetica limbilor aromână și greacă, de preponderența unor vocale care pot sau nu avea o elocvență în fondul lexical originar greco-aromân.

Înainte, însă, de a da curs chestiunii sorginților aromâne în Dobrogea, se cuvine să avem în vedere dezideratul documentar al istoriei și, astfel, să readucem în discuție itinerariul Dobrogei către ceea ce se identifică drept o regiune a României moderne. La formarea Marelui Stat Dac, regele Burebista negociază cu triburile de la răsăritul Europei pentru a-și consolida planul politic de contracarare a Imperiului Roman în plină expansiune. Din zona orientală a Prutului de azi, intră în componența Regatului Dac sarmații, roxolanii și galații, triburi tracice care se ocupau preponderent cu oieritul, albinăritul și legumicultura. În zona jos-dunăreană, în schimb, Burebista cunoaște o populație cosmopolită și preponderent greacă, oameni ocupați cu transportul de mărfuri din diferite zone, fără o ocupație de producție specifică. Cu toate acestea, istoricul grec Strabon îi identifică în lunca Istrului – Dunărea de azi – pe sciți, strămoșii turcilor, drept pentru care trecerea lui Burebista în delta românească este consemnată ca intrarea sa în Moessia sau Scitia Minor. Localitățile dobrogene care își fac cunoscute, prin turism, eponimele originare – sau cele întâi atestate documentar –, comportă o desinență latino-greacă sau doar latină: Histria (origine tracă), Callatis (origine greacă, Mangalia de azi), Tomis (origine greco-latină, Constanța de azi), Noviodunum (origine latină, Isaccea de azi), Aegyssus (origine traco-greacă, Tulcea de azi) etc.

Mai departe, poetul și oratorul latin Ovidius, pe când era exilat în Tomis, constata asemănarea izbitoare dintre limba latină și cea vorbită de localnicii din Scitia Minor, pe care el îi asocia cu geții. Însuși poetul scria în „Tristele” sale: Și geții râd ca proștii/De graiul meu latin. Se întâmpla cu mult înainte de campania lui Traian în Dacia și presupusa romanizare care a decurs de atunci până la marea retragere aureliană din anul 274. Reiese, astfel, că poetul Ovidius cunoaște în Tomis o populație vorbitoare de o limbă cu totul alta decât clasica greacă din care latinii își trăgeau sevele oratoriei și culturii. Ovidius îi numește pe localnicii din lunca Istrului geți, nu greci, nu sciți, nici altcum, deși Delta Dunării era considerată drept granița sud-răsăriteană a Regatului Dac potrivit istoricilor contemporani poetului.

Secolele care au urmat sunt obscure și nu dispun de un bagaj documentar în baza căruia istoricii să susțină o continuitate între Scitia Minor a Regatului Dac și Dobrogea revendicată de Mircea cel Bătrân. Cu toate acestea, domnitorului valah îi sunt recunoscute în Europa medievală titlurile de „voievod peste țările Amlașului, Făgărașului (...) și ținutului lui Dobrotici”. Etimologia numelor Dobrotici și Dobrogea este evident slavă, consecință a invaziei triburilor slave și a subordonării Deltei Dunării acelor vremuri către Țaratul Bulgar aliat cu Imperiul Otoman.

Tot după anul 1400, în Dobrogea încep să se înregistreze numele unor localități care prezintă interes prin eponim și etniile care le locuiesc. Mahmudia, Sarichioi, Agighiol, Isaccea, deși sunt eponime de origine turcă, prezintă populații preponderent ruso-lipovenești, românești sau hahole (ucrainene), dar fără un procent considerabil de indivizi turci. Acolo unde întâlnim localități cu nume de proveniență slavă (Chilia, Pardina, Sfiștofca), procentul de etnici declarați ruși, lipoveni sau haholi, este de 55-60%. De-a lungul brațelor Dunării, cu precădere în zonele agroturistice, pe traseele principale, populația se împestrițează cu cât coborâm spre mare. De pildă, pe traseul dunărean Chilia se remarcă o creștere a investitorilor etnici maghiari în zona de turism și agrement. Pe brațul Sfântul Gheorghe, populația, deși română la nivel de recensământ, este în continuă scădere, astfel încât aici se regăsesc aproximativ 150 de familii sedentare și 40 de familii alogene care petrec sezonier în domeniul agroturistic. Cele mai multe familii de aromâni din județele Constanța și Tulcea se întâlnesc în reședințele de județ și în localități precum: Stejaru, Lăstuni, Izvoarele, Greci, Măcin (în județul Tulcea) și Ovidiu, Mangalia, Mihai Viteazu, Hârșova, Cernavodă (în județul Constanța).

Cele mai cosmopolite localități din Dobrogea sunt Constanța, Tulcea, Medgidia și Sulina. Am abordat această enumerare în sensul lor vectorial de la plus la minus pentru a indica întocmai migrația populațiilor, fenomen care implică rațiuni dintre cele mai diverse și care se regăsesc adeseori în analele istorice din toate timpurile. Constanța și Tulcea sunt cele mai active orașe din Dobrogea, se află în continuu proces de dezvoltare și extindere, ceea ce implică interesul unor investitori din toate colțurile lumii. La polul opus, Medgidia se desprinde de statutul ei cosmopolit prin creșterea populației turco-tătare, în vreme ce Sulina se identifică drept un oraș-fantomă, edificiul precar al unui cosmopolitism pierdut în nostalgii și fără referințe concrete.

Amintesc aceste localități cu istoricul lor, nu atât pentru atestarea lor documentară clasică și general acceptată, cât pentru actualitatea lor socială. În anul 1880, când se punea în discuție, la nivel politic, chestiunea Dobrogei, conservatorii lui Carp și Maiorescu, reprezentați prin vocea lui Eminescu, arătau că lunca Dunării nu prezintă interes pentru economia națională din pricina resurselor ei limitate la piscicultură. Evident, poetul Eminescu nutrea simpatii Bucovinei de Nord în ciuda beneficiilor evidente care se arătau prin canalele de comerț dintre Asia Mică și gurile Dunării. Cu toate acestea, viziunea lui Eminescu a fost premonitorie în plan geopolitic, astfel încât atât Bucovina, cât și Dobrogea nu au scăpat de bisturiul istoriei. Totuși, Mihail Kogălniceanu are o viziune mai largă, nici liberală, nici conservatoare și se oferă drept guvernator al Dobrogei pentru a apăra intelectul politic al precursorilor săi istorici Burebista și Mircea cel Bătrân. Astfel, se constată în Dobrogea un reviriment cultural și al educației instituționale, cu recunoașterea particularităților etnice, politică pe care Kogălniceanu a promovat-o și susținut-o de-a lungul carierei sale politice de la 1848 până la sfârșitul vieții. Dezideratului politic al lui Kogălniceanu i se afiliază Spiru C. Haret, Panait Istratti, Nifon Bălășescu care, păstrând raporturi culturale cu Taras Șevcenco și Mustafa Ataturk, ating și soluționează problema istorică a apartenenței Dobrogei la arealul românesc. Deși acest deziderat al lui Kogălniceanu părea sortit eșecului, testamentul politic al omului de cultură avea să fie de natură premonitorie: „Măi băieţi, aici e raiul vostru. Ceea ce aţi găsit voi în Dobrogea n-o să mai apuce nici copil de copilul vostru. Scuturaţi-vă pungile, vindeţi ce aveţi, lipsiţi-vă şi de oi şi cumpăraţi pământ, c-aveţi să fiţi bogaţi!”

Sentimentul morții iminente planase asupra Emiliei zi de zi începând de la nunta ei, încât nimic nu o mai înspăimânta în privința asta. Uneori, când circula prin sat zvonul că vecina cutare acuză disconfort general, ea își spunea că respectiva trage să moară și, până la aflarea dureroasei vești, trăia o isterică nerăbdare de a-și valida premonițiile. Odată, un sătean plecat la pădure ca să adune lemne pentru foc, făcuse o manevră neinspirată și se trezi cu piciorul drept strivit de un buștean. La fel ca în situații mult mai grave, Emilia proferase în sinea ei sumbra premoniție că invalidul se va „curăța“ în cel mult o lună de la accident și trăia o curiozitate feroce în așteptarea evenimentului. Atât de adânc absorbită în vâltoarea de nefericiri, credea, câteodată, că ceea ce gândește nu este o simplă premoniție, ci atrage cu de la sine putere întâmplarea. În nici două săptămâni de la accident, sărmanul murise în urma unei sincope ce se datora durerilor insuportabile și lipsei de calmante din circa comunală. Altădată, își văzu nașa anorexică trecând prin fața curții și Emilia, simulând prietenia, o întrebă:

—Cum mai stai, nașă, cu sănătatea?

—Suplă și silfidă, după cum mă vezi!

—Dar eu văd o mumie ambulantă. Sigur te-ai uitat în oglinda potrivită?!

Nașa grăbi pasul, rumegând chibrituri și trăgând concluzia că fina ei își pierduse mințile definitiv. Peste două zile, femeia acuza neliniști în urma unui coșmar, pierduse pofta de mâncare și, cu toate economiile soțului, se internă în spital la București pentru investigații. După alte unsprezece zile, văduvul rămas cu punga goală căuta ajutor ca să-și îngroape nevasta. Remarcând absența finilor de la parastas, acesta merse la ei în vizită cu un blid de colivă. Îl găsi pe Bădia Gil nervos ca după o cumplită harță și, de aceea, nu zăbovi în curtea lor. În schimb, reîntors acasă, avu halucinația că, sub fotografia defunctei era scris numele lui și, descurajat de gândul că moarta îl chema la ea din groapă, își pierdu motivația de a se îngriji, ducându-se în scurt timp pe urmele nevesti-sii.

Prin urmare, nu ar avea de ce să ne surprindă forța cu care Emilia își proferase blestemul la adresa mamei sale. Durerea transformată în ură încrâncenată își făcea simțită înverșunarea fără ca ea să o mai poată ține sub control. De aici și liniștea autoimpusă cu care își văzu tatăl adus în acea stare finală.

Tatăl Emiliei dormi neîntrerupt până a doua zi, îmbrăcat în pantalon de pijama și tricou. La trezire, ceru să fie pornit difuzorul de radio, care transmitea o emisiune de folclor în afara programelor proletcultiste despre cât de bine merge economia românească și cum se înalță socialismul de aur prin izbânzile proprii. Abia acum, când bolnavul deschise ochii, Emilia remarcă deplin gravitatea situației în care fusese adus tatăl ei, dar se strădui să arate un calm natural. Îi dădu să guste puțină pălincă; bolnavului păru sa nu-i placă, dar, întrebat dacă este bună, răspunse afirmativ, obicei pozitivist pe care l-a păstrat până în ultima clipă a vieții. Acum, la lumina zilei, Emilia își văzu eroul sfârșit și nu își putu controla tristețea, ceea ce îl mâhni pe bolnav, care își făcea reproșuri pentru faptul de a fi o corvoadă în plus pe sufletul sărmanei fete. Uneori, el dădea în delir, dar în faze prea puțin considerabile. Perioadele de somn, scurte și dese la început, se prelungeau alternând cu frisoane și oftări. Începând cu ziua următoare, a refuzat difuzorul radio și, de atunci, aparatul a rămas definitiv stins. Pășea tot mai greoi când voia să meargă afară și, când ședea pe scaun, cu coatele sprijinite de masă, privea îndelung grădina cu ochii pierduți în regrete. Părea că o furie greu de spovedit îi schimba expresia feței, cu obrajii crispați de tainice amintiri și gura schimonosită într-un colț. Emilia îl bărbierise, lăudându-i teatral frumusețea cavalerească, însă el, acuzând dureri de spate, zise că vrea să se întindă și, de atunci, nu a mai ieșit în curte, nici nu s-a mai putut ține pe picioare.

Emilia remarcase că tatăl ei nu aiura deloc când stătea întins în pat; în schimb, căuta permanent să țină o mână într-a lui, chiar și în somn. Ea ședea pe fotoliul de lângă pat și, de câte ori îl auzea oftând, îi șoptea să se odihnească. El o căuta cu privirea rătăcită și, văzând-o ca prin ceață, un aer de autoîncurajare îi răsărea pe chip, răsuflând cu puternic, ca plonjorii care se pregătesc să facă pentru prima dată un salt periculos. Emilia își spuse că bietul muribund nu merită această agonie, iar el, părând a-i auzi gândurile, șopti:

—Ai grijă de tine, suflet prigonit.

Frustrată de neputința de a oferi jurământul pe care mintea inconstantă a unui muribund îl cere, Emilia se lăsa dusă în absență față de sine și vărsa lacrimi în tăcere. Din nou își amintea de mama ei și furia îi scânteia în priviri de un sentiment al nedreptății, dar își spunea că toate astea se vor depune în pământ alături de fetița ei, de Adela și cei doi morți detestați, astfel adormind în speranța îndeplinirii.

Dimineața, se trezi după un somn greu, în același fotoliu, animată de uri stârnite în vis de o voce străină și, totuși, a ei, care îi vorbise despre o mamă captivă în propria iluzie. Emilia se gândea la Stana de piatră, cea care a găsit în fiica ei țapul ispășitor al propriilor eșecuri, care a privit neștiutoare provocările vieții, preferând să se retragă într-un sanctuar al amăgirii pentru a trăi simularea precară a succesului. Cu aceeași aroganță obstinată specifică retrograzilor capsulați în nepricepere, femeia îi apărea în față ca aievea, cerând pretențioase socoteli pentru faptele fiicei sale. Dar Emilia o înfrunta cu aceeași ură neîmpăcată, stabilindu-i din priviri locul meritat în flăcările iadului.

—Și nici măcar nu ai apucat să te îndrăgostești, copila mea, se auzi bolnavul șoptind.

Emilia se întrebă dacă nu cumva, absorbită de reveriile create de mintea obosită din pricina tensiunii, gura ei rostise gânduri de care nu avea habar.

—Nu ai fost fericită la nunta ta...

—Of! Dar ce rost mai are...?

—Trebuia să fac totul pentru tine. Am fost un laș...

—Ai făcut destule, tati...

Muribundul nu putea duce mai departe gratuitatea cuvintelor care se spun în asemenea clipe și, răsuflând extenuat, se întoarse pe dreapta ca pentru a adormi din nou. Dar rămase cu ochii pironiți în gol, cu priviri imprecise și scuturându-se de frisoanele durerii. În ziua aceea, bolnavul începu să dea afară din el, ceea ce amintea vorba din popor că lucrul acesta anunță apropierea morții. Emilia, copleșită de situație, părăsi înlăcrimată camera, în timp ce tatăl ei încerca să ridice capul și să îi strige numele. La întoarcere, îl găsi zâmbitor și cu chef de glume, căci el profera cuplete militărești:

„Azi e luni, mâine-i marți –

Liberare la soldați!“

Apoi își sărută fiica de mai multe ori pe toată fața, ca și cum, prin acel gest de afecțiune, i-ar transmite o parte din spiritul său. Ceru să fie ridicat pe marginea patului ca pentru a-și alunga starea de convalescență și, după ce atinse cu tălpile covorul, zâmbi ca un prunc. Dar acel zâmbet fugi repede, căci, resimțindu-și corpul străpuns de cuțitele durerii, afișă o furie crispată, salvând abundent și ținând privirile fixe pe un punct nedefinit din gol. Rămase așa aproape un minut, refuzând cu îndârjire să se întindă înapoi în pat.

—Oare voi ajunge lângă mama? întrebă deodată.

Neștiind la care mamă se referea el, Emilia zise:

—Toți ajungem unde ne este locul.

Urmase încă o noapte liniștită, ultima pe care tatăl ei avea să o prindă în viață. La prima oră a dimineții, bolnavul icni de durere și, întorcându-se într-o parte, elimină pe fund un lichid negru sângeriu. Sărmanul avea clipe de respirație frenetică, alternând cu oftări și horcăituri.

Apoi se liniștea părând că nici nu mai respiră, doar pentru a relua frânturi de agonie. Își rupea privirile din punctul lor fix de pe tavan și, realizând unde se află, răsufla îndârjit ca și cum știa că puțin a mai rămas până la saltul suprem. Emilia îi ținea o mână între palme, lăsând muribundul să meargă liniștit pe drumul său fără întoarcere. Au rămas așa, în tăcere, cu mâinile împreunate și privirile contopite într-o iubire ancestrală, aproape două ore. Calmul lui o înduioșă, iar ea, văzând cum luminile frumuseții îi revin ca pentru a-l readuce la viață, îi zâmbi ca unui copil.

Purtată de nerostite fantasme către paradisul pe care îl construia cu sufletul pentru tatăl ei, nu și-a dat seama când acesta a încetat să mai respire. Trupul lui era cuprins de paloare, dar Emilia vedea un semizeu în deplina sa grație care pleca, înconjurat de aura de raze, să își reia locul între stele. Furtunile care se revărsau din sufletul ei peste întreaga lume măturau siluetele unor oameni ostili, refractari și blazați pentru a elibera calea semizeului în ascendență. Când aura de raze fu atât de departe încât să devină ea însăși o stea, Emilia simți răceala trupului de lângă ea și, captivă în miraj, își spuse că semizeul s-a întors, în sfârșit, Acasă.

Se întinse în pat lângă trupul mort, fără a pierde din priviri pleiadele de suflete îngemănate și, mângâindu-și sarcina în semn de adio, se lăsă răpită de visul mult așteptat. Emilia nu mâncase de zece zile, știind că lipsa hranei induce corpului o stare de letargie însoțită de viziunea unor lucruri care nu sunt împrejur și pe care mintea afectată le aduce de departe, mărindu-se proporțiile. Băuse doar foarte puțină apă spre a rezista la căpătâiul tatălui ei până în ultima clipă. Cu toate acestea, foamea resimțită îi dădea neliniști, tulbura visele și alunga somnul.

Văzând că trupul mort nu mai era lângă ea, sări din pat. Însă, cum se puse pe picioare, un calm nefiresc o cuprinse cu totul, o uitare benefică îi creștea în suflet, la fel ca în visul ei din adolescență. Merse în bucătărie, unde văzu diverse feluri de mâncare aranjate în platouri și, lipsită de conștiința foamei, nu le înțelese rostul. Undeva, într-un colț, două siluete vagi păreau a vorbi în șoaptă despre vânătoare, festinuri și aranjamente de nuntă.

Un nume Mili, straniu și necunoscut, se auzea dinspre ele, fără a-i stârni, însă, curiozitatea. Scopul cu care intrase aici se pierdu în vid parcă în mod natural, ca și cum nu a existat vreodată, de unde pașii o purtară mecanic în grădina din fața casei. Acolo, tatăl ei se plimba printre flori ținând în mână o carafă cu apă. Gândul ei îi dădu bună-dimineața, ca în copilărie, iar el îi răspunde la fel, fără cuvinte. Câțiva prichindei necunoscuți, radioși ca în imaginile din povești, cântau într-un amestec jucăuș de cuvinte despre fericirea eternă. Glasurile lor se îndepărtau și reveneau în ecouri, ca apoi să reînceapă cântecul alergând printre jardiniere. Trei pisoi se zbenguiau fără astâmpăr printre copii, stârnind râsete cristaline a căror frumusețe renăștea din negura rutinei și făcea oamenii mari să se întrebe de ce a fost uitată.

Pentru că, în vis, imaginile apar și dispar fără sens, Emilia se găsi înapoi în casă, cu mâna sprijinită de spătarul unui scaun aflat în fața unei ferestre fără perdele. Părea zorită să aprindă focul în sobă, ca și cum ar primi vizita a trei femei de departe. Gura sobei, deschisă larg, emana valuri de ger, iar Emilia, cuprinsă de frig, plecă să caute un chibrit. La întoarcere, găsi focul aprins. În patul de lângă sobă, cineva dormea cu capul sub plapumă, iar alături, o fetiță o privea ca pe o străină, cu acel calm nepricepător, legănând în brațe o jucărie din pluș. Atunci, ea recunoscu lebăda care a însoțit-o în anii copilăriei și, mulțumind fetiței că o găsise, o rugă să se bucure de ea și să o prețuiască.

—Dar ea vrea la tine, se auzi glasul copilei.

—Și eu sunt tu, nu-i așa?

Spuse cuvintele astea fără convingere, ca și cum ar dori să reconstruiască un tablou incomplet, dar fără să aibă toate componentele la îndemână și le-ar suplini cu altele stângaci prelucrate. Fetița se distră pe seama acelei fantezii și spuse:

—Cum să fii eu? Hi! Hi! Eu sunt mare și tu ești mică!

—Atunci, poate ești vreun îngeraș?

—Hi! Hi! De unde ai scos-o pe asta?!

—Uneori, îngerii vin pe pământ însoțiți de lebede.

—Pe pământ? Dar ce este pământul?

Emilia își puse aceeași întrebare, însă, negăsind răspunsul, se apropie de fetiță și zise:

—Te joci frumos cu mine, Didi. Vrei să mergem în grădină? —Vreau, dar nu mă lasă femeia de lângă scaun.

—Nu e nimeni acolo, scumpa mea.

—Ba da! Uite-o cum cade și se ridică, și iar cade, și iar se ridică, și rupe de fiecare dată perdeaua de la fereastră.

—Dacă ma iei de mână, ajungem în grădină, unde te așteaptă copii frumoși ca tine ca să călătoriți spre un loc minunat.

Fetița îi făcu semn să se aplece pentru a-i șopti ceva la ureche și întrebă:

—Îmi ții tu lebăda până afară?

—Sigur, Didi.

Mergând spre ușă, fetița se ascundea după piciorul Emiliei pentru a nu fi văzută de femeia de lângă scaun. Ajunseră afară, unde copiii cântau mai aproape fericirea eternă și o chemau din gesturi pe micuță să li se alăture. Înainte de a face un pas, fetița întrebă:

—De ce îmi spui Didi?

—Poate că e numele tău.

—Toți avem nume acolo unde mergem?

—Asta vei afla când vei ajunge. Poftim și lebăda.

—Chiar mi-o dai mie?

—A fost a ta dintotdeauna, Didi.

Fetița se apropie cu pași timizi de copii, însă, când unul dintre ei îi șopti ceva la ureche, aceasta râse și porni hotărât pe un drum dincolo de grădină. Odată cu ei, se îndepărtă și cântecul, de data asta fără revenire.

Emilia luă carafa cu apă de la picioare și, udând florile, spuse:

—Ce vis frumos am!

Din nou se revăzu în casă, acolo unde focul ardea în soba cu gură deschisă. Îndepărtă scaunul de fereastra fără perdele, apoi se așeză pe marginea patului așteptând ca plapuma să se miște. Pentru că așa dorise, plapuma se făcu sul către perete și, de sub ea, o femeie cu cap de piatră încerca să se ridice. Emilia își recunoscu mama, dar, neștiind ce simțea pentru ea, nu zise nimic. Un ceas electronic ticăia pe perete deasupra femeii, părând reasamblat după o izbitură. Amintiri neclare, însă pe care le simțea dureroase, făceau vârtej între acele ceasornicului ca și cum s-ar lăsa absorbite în golurile iertării.

—Zău că nu știu pentru ce să te iert, Ma-mmaa. De ce nu spui nimic?

Buzele împietrite ale femeii încercau să se deschidă, dar se sfărâmau înghițind praful și reconturând formele dinainte. Emilia merse afară, de unde luă carafa nesecată și, revenind în cameră, își înmuie mâna și presără câteva picături asupra capului de piatră, repetând:

—Amintește-ți, ca să te iert. Amintește-ți și tu!

Apa se strângea la colțurile pleoapelor, de unde se prelingea pe obraji, luând cursul către gură și pierind înghițite. În aceeași clipă, focul ieși din sobă ca să înghită scaunul, dar se întoarse neputincios în vatră. Din nou, buzele de piatră se sfărâmară înghițindu-și praful, iar Emilia spuse:

—Îmi amintesc doar ce mi-a fost drag, Ma-mmaa. Dacă nu mă ajuți să te iert, sufletul tău va rămâne împietrit.

Pe perete, Emilia văzu umbra unei fete care se zvârcolea respirând anevoie, dar nu pricepu nimic. Nu știa dacă acele convulsii erau semne de durere, cum nu înțelegea chinul stanei de piatră de a se îneca în propria substanță. Când umbra își opri spasmele, femeia luă poziția în care aceasta rămase fixă în perete și Emilia văzu că ambele erau de aceleași dimensiuni.

—Tu ești aceea, Ma-mmaa sau nici tu nu mai știi? Încearcă să o spui cu gura ta.

Din nou se auzeau șoaptele siluetelor din bucătărie vorbind de vânătoare și festinuri, iar Emilia se duse acolo luând carafa cu ea. Își văzu tatăl poziționând platourile în funcție de importanța locurilor ocupate. Omul avea figura crispată de o teamă ascunsă, cu părul răvășit în cap, nebărbierit și îmbrăcat ca pentru rutina domestică. Emilia îi spuse:

—Tati, gâsca o lași pe mijlocul mesei.

—Dar când am hotărât să mâncăm gâscă? Nu! Muierea zice că gâsca ajunge la târg. Azi mâncăm supă.

—Și la ce te-ai ostenit cu masa asta îmbelșugată?

—Nu pentru noi. Muierea zice că e pentru nuntași.

—Care nuntași, tati?

—Cum care? Se mărită Mili.

Emilia băgă de seamă că tatăl ei evita să o privească în ochi.

—Nu te bucuri de nunta asta?

—Nu, pentru că Mili e nefericită. Dar muierea zice că așa trebuie să fie miresele ca să le meargă bine în căsnicie.

—Care muiere, tati?

—Eh, care! Muierea mea. Adică mă-ta, Didi! Nici ea nu a fost o mireasă fericită. Așa mi-a zis când s-a născut sora ta mai mare.

—Ți-a reproșat?

—Muierea le zice pe toate ca pe un reproș! Iar eu tac ca prostul și îi dau apă la moară! Măcar dacă aș opri nunta asta... Măcar dacă Mili s-ar lua cu un flăcău din dragoste...

—Poate că acum te va asculta.

—Muierea asta cu sufletul de piatră?! De-ar avea gura lipită, tot ar vorbi mai mult ca mine și nu m-ar asculta!

Emilia înțelese că părinții ei nu s-au iubit cu adevărat și spuse:

—Dacă vrei să previi o nefericire mai mare, fă orice și împiedică nunta. Dar ce vrei, să fii extensia femeii tale reci?

—Doar să-i dau vreo două peste fălci...!

—Și cum crezi că aș îndura să știu că îmi bați mama?

La auzul acelor cuvinte, tatăl ei părăsi bucătăria. Emilia, rămasă locului, se adresă siluetelor:

—Iar voi mergeți unde vă este locul!

Cum în vise orice este posibil, forța cuvintelor ei alungă siluetele și, după dispariția lor, se făcu lumină. Ceea ce în obscuritate părea o masă cu bunătăți de nuntă, acum se arăta drept o cină de pomenire. Emilia recunoștea bucatele gătite de ea la moartea Adelei, dar acum le privea cu răceală, ca pe o banalitate.

Se întoarse în camera cu sobă și văzu că scaunul lipsea, fereastra era acoperită cu o perdea nouă, iar mama ei, singură, cu chipul depietrificat, vărsa lacrimi translucide. Nici această tristețe nu era de înțeles, dar Emilia spuse:

—Amintește-mi de ce să te iert, Ma-mmaa.

—Tu nu ai de ce să mă ierți, Didi, zise femeia ținându-și fața în palme. Sora ta trebuie, căci i-am terfelit sufletul!

—Spune-mi mie totul și, când o văd, îi amintesc.

Însă femeia se refugie în plâns, așa cum făcuse în toți anii de la moartea Adelei. Din nou, coerența lucrurilor se întrerupse, dar visul continua în ritm alert, iar Emilia știa un lucru sigur: spiritele neliniștite din casa aceea trebuie să plece spre locurile lor și numai prezența ei le ținea captive în amărăciune. Privind prin fereastră, văzu un om hăituit de câini, care se ascunse într-o grotă. Atenția îi fu răpită din nou de convulsiile femeii din pat, care întindea cu disperare mâinile în căutarea aerului. Emilia își aminti blestemul și dorința ei puternică de a-și vedea mama aspru pedepsită pentru erorile sale, dar atunci nu simțea nici satisfacție, nici regret. Clipa aceea era o remanență în eter combinată din leșinul Emiliei și moartea mamei sale.

—În comunitatea lor circula un cult potrivit căruia moartea, înainte de a se instala, îl dezvelește pe om de toate convențiile și îl arată în simplitatea lui originară, spuse Carp. Din această privință, mama Emiliei revenise tardiv la grija instinctivă de care se înstrăinase în virtutea unor motivații numai de ea știute. Așadar, iadul care începe în viață se intensifică după moarte, energia vitală experimentând regrete și neliniști înainte de a se asimila rezonanței universale. Așa cum s-a văzut, femeia retrăia chinuri îndurate cândva de fiica ei, la care asistase impasibilă. Însă acestea se petreceau în visul Emiliei, fără a ne da certitudinea unei conexiuni cu realul postum descoperit pe undă telepatică. Și încă nu era cert dacă Emilia dorea cu adevărat să își ierte mama în absența memoriilor care i-ar susține gestul. Înainte de toate, trebuia să-și lămurească transferul de identitate dintre ea și Adela. Deși avea conștiința celor douăzeci și patru de ani dinaintea acestui vis, se făcea martor al vieții sale din unghiuri care i-au fost ocultate de oameni apropiați. Lipsa memoriilor edificatoare părea să fie o cauză a suprapunerii ei pe viziunile precare ale Adelei. În rest, toate erau amintiri noi sau descoperiri despre sine prin acest caleidoscop al frământărilor.

—Totuși, interveni Geta, în acel vis, Didi nu își recunoștea nici sora mai mare, nici propriul nume, ceea ce sugerează că activitatea cerebrală a Emiliei se intensifica gradual pliindu-se pe investigare și îndepărtându-se de scopul cu care își planificase intrarea în vis.

—Desigur, acea îndepărtare nu s-a petrecut de la sine. Totodată, ce a început a fi doar un vis, în absența altor legături cu viața pământească, a luat calea demistificării, iar ea a crezut că, numai după ce acest demers va înceta, va muri cu adevărat. Prin urmare, scopul esențial nu fusese moartea pur și simplu, ci nevoia de înțelegere și echilibrare a propriului spirit. Ce va fi rămas din energia vitală după ce creierul își va fi oprit funcțiile, avea să descopere la timpul cuvenit, cu toate consecințele pe care nu ezitase să și le asume.

—Înseamnă că disperarea a destabilizat-o profund, dacă a văzut în sinucidere unicul mod de a se întâlni cu Dumnezeu.

—Virulența cu care a pornit acest itinerariu pentru a sta ochi în ochi cu divinitatea nu doar s-a estompat în imponderabilitatea lumii onirice, ba a dispărut odată cu declanșarea acestui nou demers de regăsire a sinelui. Un sinucigaș precum Emilia, crezând în existența divinității, crede că un dumnezeu care permite ca leul să ucidă pentru hrană, care stabilește cu de la sine voință ce greșeli să facă omul și cât să sufere apoi, este un dumnezeu criminal.

—La fel ca în cazul faraonului căruia Dumnezeu i-a împietrit inima pentru a-i ucide poporul?

—Iată un motiv în plus pentru care călătoria ei fusese o provocare, în urma căreia avea să afle că Dumnezeu greșește asemenea oamenilor, făcând alegeri nepotrivite și luând decizii arbitrare, sau că dumnezeu este doar o proiecție mentală care însumează justificările erorilor și așteptărilor omenești. Ori, pentru descoperirea adevărului unic, chiar cel la care nimeni nu se așteaptă, este nevoie de un spirit lucid, eliberat de regrete și speranțe, de uri și, într-o foarte mare măsură, de atașamentele care ne vitregesc și compromit căile vieții pe pământ.

Medicul de gardă era nedumerit de poziția lui Carp față de divinitate, dar își spuse că povestea era departe de a se fi încheiat și multe mistere se vor ridica pentru a da o lumină clară realității spirituale atât în plan terestru, cât și astral.

Pe drumul sinuos al nașterii obscure

Din care omul vrea doar tot ce e mai bun,

Lascivele chemări vin din neant să jure

Că Moartea-i un miraj ca spuma de săpun.

Îmi spun și Eu, ades, că zorii vieții tale,

Dintr-un neant ieșind, spre altul se reped.

Eu știu că porți un nimb de lacrimi siderale,

Dar că ești cel mai trist, nicicând nu pot să cred!

Trăiește, om frumos și nu Mi te supune!

Eu grijă voi avea să te înțelepțești,

Un caleidoscop de zile să se-adune

La capătul de drum, când ai să Mă-ntâlnești.

Te voi hrăni mereu cu seva cea mai dulce.

Voi construi grădini de stele și de zori,

Trăind frumos și demn, copilul să se culce

În leagănul ce-ți faci pentru atunci când zbori.

Trăiește-ți anii toți și nu muri-nainte

De-a Mi se face dor să te reîntâlnesc!

Spre viață mergi acum și numai ține minte

Ce suflet îți rezerv și cum te construiesc.

Din anateme seci Îmi vei clădi capcană.

Cu tot lirismul tău vei vrea să Mă supui

Unui proces absurd ce-acuză doar o rană,

Poet inchizitor de-auzul nimănui!

Te vei imagina captiv în tribulații

Și-o conștiință grea vei vrea să Îmi admiți.

Ca tine, am văzut atâtea generații

De oameni ce se cred de viață hăituiți.

Conflictu-i doar un joc al vieții și al morții,

Un for ambivalent din visul lui Morfeu.

Predestinat vei fi să bați la poarta sorții,

Dorind, ca orice om, să fii pe placul Meu.

În straturi de cuvânt vei scrie simfonia

Conceptelor de preț ce nasc, la rândul lor,

Nimic mai mult decât va cere ironia

Cu care te confrunți la timpul viitor.

Iar cu-n așa destin, cenușa se-nfioară

Și se cutremur pași ai soarelui schilod!

În rouă riști să-neci o viață avatară,

Principiu ca să fii unui absent norod!

Eu, Moartea, voi privi mirajul ce te-atrage,

Ca într-un festival, doar să Mi te redai

Și ego-ul slăbit, ce nu mai poate rage,

Să îl depui învins în colțul Meu de rai.

De lume invadat, vedea-vei cum se zbate

Dorința de-a muri în florile de mosc.

Pe înțelepți vei vrea să-i cerți pentru păcate

De-a nu trăi nimic, căci legea nu-Mi cunosc!

Vei căuta relaș în plaja de iluzii,

Privind cum trupul tău pe valuri luptă-ades.

Simțindu-te un laș, dar fără de contuzii,

Vei încerca să-ți dai un alt fel de-nțeles.

În boabe de nisip vei număra corvoade

Și frământări de fum îți vei revendica.

Vei vrea să te desprinzi din sute de năvoade

Pe care ți le țeși spre a te complica.

Auzi tu ce abis din depărtări te cheamă

Și câte provocări din forul sideral

Spre viață te întorc, când Moartea-ți este mamă

Și de la tine vrea să nu trăiești banal?

Ai voie să-Mi acuzi amorul luciferic.

Ba te voi ajuta oricând să îți ridici

Un zid, să te ferești de propriul întuneric –

Când vei dori să-l spargi, Eu am să fiu aici!

Îți voi citi povești: cum Îmi pierdusem coasa

La început de timp, când tu nici nu erai!

Cum dintr-un gând obscur s-a întrupat Crăiasa

Și mi-a cerut din vers să-ți fac un colț de rai!

În lume reîntors ca un gonit de rele,

Mereu ai să-l deplângi pe bietul muritor

Și soarta cea mai rea, și lanțurile grele

Vei crede că arunc asupra tuturor.

Mulți Îmi vor acorda zadarnice amnistii

Pe care tot doar ei le-or crede prea târziu,

Căci lumea de frustrați și plină de zavistii

Va cântări un timp ce numai Eu îl știu.

Din crupa lor de foc, atâta primăvară

Va exploda strigând victorii care nu-s.

Ei vor sărbători ca pentru-ntâia oară

Renașterea în cer a soarelui apus.

Dar câte stingeri sunt în sfera efemeră

A ceasului imberb, lipsit de anotimp!

Privește-i cum se trec și se transformă-n eră,

Și toți devin trecut, uitați în contratimp!

Decade se desfac ca florile de gheață

Și noi boboci Îmi dau să-i mângâi și să-i cresc.

Aceiași inocenți Mă vor privi în față,

Vor întreba ce sunt și dacă îi iubesc.

La fel de-ncrezători, vor scrie epopeea

În care ca eroi atâția vor pieri

Și alte întrebări vor pune dup-aceea,

Căci mulți nu au avut nici timpul de-a trăi.

Văzuți ca trecători prin Purgatoriul vieții,

Același Demiurg va face un transfer

La cele ce s-au stins în pragul tinereții,

Contorizând din greu destinul efemer.

Și, pentru a-mpăca mirajele durerii

De care omul orb adesea face caz,

Tot ei vor face salt în apele tăcerii

Și-n marea fără fund vor căuta extaz.

Iar tu, un om firav supus atâtor volburi,

Menirea ți-o ignori prin fuga de neant.

Ca o hienă tragi cu dinții de-orizonturi,

Strivind în visul tău un strop de diamant.

Nu resemnare vrei, ci doar promisiune.

Nici garanții nu ceri, căci asta n-ai curaj!

O gloată de profeți ai vrea să se adune

În jurul tău, să fii al sorții lor miraj.

Să spulberi în idei tot ce-ți provoacă frică,

Din triste sindrofii în spirit să te-nalți

Și viața ta, oricât de searbădă și mică,

Ofrandă să le-o dai, așa cum te descalți!

Dar ce sfârșit ingrat se pune împotrivă

La tot ce construiești prin fuga de erori!

Un spirit umilit te duce în derivă:

De nu știi să trăiești, tu n-ai să știi să mori!

Impulsul tău etern să fie reflectare

Și lumea să respingi spre a te ocupa

De sinele măreț și de a lui ardoare,

Căci nu-i decât destin în răsuflarea ta.

Ai să Mă scoți, apoi, din angrenaje brute

În care și idei, și simțuri se desfid.

Îmi vei clădi altar din vrute și nevrute,

Redându-mi nimbul vechi din somnul insipid.

Voi trece peste tot strivindu-ți certitudini

Și-n lumea ta de foc voi fi al doilea cer.

Tu, astfel, ai să zbori mai sus de platitudini,

Învrednicit s-ajungi o rază în eter!

Iar Eu, un vechi amic desprins de anateme,

Voi fi oglinda ta și eul tău etern.

Abia atunci, să știi că marile poeme

Din sincere trăiri în suflet se aștern.

Și, pentru că ți-am spus cam tot ce te așteaptă,

Ai vrea să te mai naști în lumea lui Morfeu?

Prea bine! Să trăiești urmându-ți calea dreaptă

Și nu uita că Eu te voi veghea mereu!

Voi fi scânteia ce te va ghida în ceață

Și scara ce ți-o faci s-ajungi la Mine, sus.

Deși nu știi nimic din tot ce-nseamnă viață,

Le vei simți oricum din cele ce ți-am spus!

16-17 iulie 2020

Ei bine, tovarășul Carp se dedase la gesturi de rebeliune, sătul până peste cap de aparatul căruia îi servise, dar, mai ales, provocat de porția dublă de nenorocire care avea să suplimenteze drama unei femei de la țară. Sistemul nu se mulțumea să atenteze la demnitatea umană prin demagogiile pe care le lătra de peste patru decenii, dar să joace zaruri cu viața populației întrecea orice limită imaginabilă a tiraniei. Cu cât erau mai îndoctrinați oamenii de la orașe, mai oropsiți cei de la sate și mai nescrupuloși cei din funcțiile de conducere, cu atât sporea eficiența mecanismului diabolic de subminare a dreptului elementar. Partea rea era aceea că mulți trăiau o iluzie în susținerea căreia luptau habotnici și fără rost. Nu doctrina socialistă în sine era o problemă, ci neadaptarea ei la prezent, la nevoi și la tendința de schimbare inerentă în evoluția societății omenești. Unde mai pui că viața era un concept relativ, încadrabil în cifre și statistici sterile? Unde mai pui că peste tot plutea un aer de tortură psihică, oamenilor fiindu-le mutilate spiritele prin amenințări invizibile? Cei care se pretau gata oricând să strige că s-au săturat se lăsau acaparați în angrenajul colosal ori erau reduși la tăcere prin încadrare în servicii care ridicau și alimentau mașina morții colective.

Din acest sistem se hotărâse Carp să dezerteze în același mod în care o făcuseră atâția alții. Ulterior, avea să se vadă că mulți dintre cei care s-au declamat distrugătorii comunismului au fost, de fapt, cei care l-au servit până în ultimele sale zile. Pe unii istoria i-a scos la suprafață, iar pe alții i-a înfundat în mocirla propriilor metehne, unde au început o viață parazitară în așteptarea unei reconstrucții a socialismului pervertit care le stârnea infinite nostalgii. Din toate acestea, oamenii de la baza piramidei sociale au avut cel mai mult de suferit și, potrivit legilor firii, societatea noastră va trage ponoase pe un termen nedefinit. Carp era conștient că planul conceput la Cernica se urnea prea greu și că multe sacrificii se vor mai face doar pentru că unii nu aveau curajul să dărâme iluzia unui lider rupt de realitate. El avea nevoie de multă precauție în acele vremuri în care metodele de tortură s-au diversificat. Oamenii își priveau neputincioși îngroparea de vii în acest aparat, învățau să rămână lași ori să manifeste resentimente față de viață. Gestul său de rebeliune nu avea să schimbe mare lucru, dar așa dădea și el un bobârnac leviatanilor adormiți în propria autosuficiență.

Așa că luă drumul care oprea la sediul Miliției și ceru o întrevedere cu comandantul, unde fu primit cu deosebită căldură, așa cum se face între aserviții aceluiași aparat criminal.

—Și zici că nu mai poate fi scos nimic de la el, Marine? îl întrebă comandantul pe vizitator.

—Dacă nici metoda radio nu smulge mare lucru de la el, înseamnă că asta-i tot ce știe.

—Totuși, nu l-ar fi adus degeaba la noi.

—Atunci, dă-mi voie să cred că s-a făcut exces de zel. Dar nu te preocupa. Vorbesc cu băieții și te scot curat ca lacrima.

—Faci treaba asta pentru un vechi amic?

—Doar pentru privilegiați. Dar tu te-ai mai gândit la epopeea „Argessis“?

—Dragul meu, mă tem că trebuie să rămân aici. Nu vreau să iau pe umeri ceva mai greu decât pot duce. Știu că băieții tăi fac treabă de calitate, dar mie mi-ar prinde bine să nu aflu mai multe.

—Apreciez dedicația ta de familist. Transmite salutările mele distinsei doamne.

—Mulțumesc, îi transmit. Tu ești bine?

—După cum vezi: pe ici, pe colo. Mai o treabă de teren, mai un separeu la nocturnă... Dar nu mă plâng!

—Mergem?

—Mai bine rămâi aici. Cunosc drumul. În două ore vei avea dosarul complet pe masă.

Tovarășul Carp avea harul de a-și impune autoritatea într-un fel care nu permitea insistențe sau alternative. Tonul său așezat, uneori chiar melodios, care se potrivea mai degrabă unui poet, nu avea nimic din asperitățile șefilor obișnuiți. Pentru că era înconjurat de mister, asta făcea din autoritatea lui mai mult decât o conștientizare a puterii. Prerogativele sale țineau de domeniul ocultului, atât de puțin cunoscut și, totuși, atât de mișcător prin miturile create în jurul lui. Dacă cititorii noștri își mai amintesc că, la înmormântarea unui simplu și necunoscut paznic de cimitir din București, s-au prezentat figuri din elita românească, foști și actuali politicieni, artiști de renume și membri ai unor societăți despre care se aud numai zvonuri de carton, ca și cum se petrecea înhumarea unei somități, ei bine, cititorii vor înțelege lesne tipul de autoritate ce îl caracteriza pe Carp. Iată de ce, rămas singur în oficiul său, comandantul dădu ordin sa fie respectate cu maximă strictețe directivele delegatului pentru cazul 2269. Nefiind pentru prima dată într-o astfel de vizită, subalternii se executară ca și cum s-ar fi aflat în perpetuă stare de alertă. Carp băgă de seamă servilismul grețos al acestora, toți tremurând ca iepurii în fața lui și gata să dispară la primul „bau!“ din încăpere. Privind cu o detașare bine controlată asupra lor, punând întrebări de rutină ca și cum avea poftă să mai tragă vreun ofițer pe cosor și să-l trimită ca șef de post într-un cătun inexistent pe hartă, se îndrepta cu pași fermi către izolatorul radio.

Izolatorul radio era o încăpere dotată cu un dispozitiv de emisie a razelor X în formă aglomerată, pe o frecvență de aproape opt sute de ori mai mare decât cea cu care operează aparatele de radiografiere. Această frecvență asaltează țesuturile vii cu forța unor pumni, dar fără să lase urme vizibile. Un bărbat expus acestui dispozitiv timp de zece sau douăsprezece ore moare fără să prezinte cauze cunoscute pe masa autopsistului. Chinurile îndurate de victimă sunt greu de imaginat: ficatul se simte strâns ca în menghină, stomacul pare că fierbe în sucul propriu, testiculele se inflamează ca în urma unei infecții, creierul zvâcnește ca într-o cumplită stare de mahmureală, inima palpită neregulat și plămânii tresar în convulsii disperate după aer. Prin urmare, un bărbat în plină vigoare tinerească prezintă atrofieri ale organelor interne ca și cum ar fi răpus de metastazele galopante ale unui cancer nedepistat la timp. Victima este introdusă în încăpere, lăsată în picioare înaintea ciudățeniei electrice și supusă unui interogatoriu agresiv. Întrebările se aud dintr-un difuzor aplicat deasupra aparatului, puse de un ofițer aflat într-o cameră alăturată plină de monitoare. Dacă răspunsurile nu convin – și, de obicei, foarte puține răspunsuri sunt mulțumitoare în astfel de cazuri –, cercetatul este supus unui duș de raze preț de câteva secunde, apoi un minut, apoi două minute – și tot așa, până când acesta cade inconștient și este trezit cu doze de eter pentru reluarea interogatoriului. Din privința asta, se poate spune că Bădia Gil a fost răsfățat de soartă și a primit o moarte prea blândă față de cea pe care i-ar fi rezervat-o doleanțele Emiliei.

Carp intră pe nesimțite în sala monitoarelor și surprinse doi ofițeri în acțiune.

—Mai dă-i o doză! spuse unul.

—Că bine zici, aprobă celălalt. Să-l prăjim pe șobolan!

Imediat, monitoarele arătau un om zvârcolindu-se în chinuri, fără putința de a scoate vreau sunet pe gură. Cercetatul era filmat din toate unghiurile, pentru ca ofițerii să poată distinge mesaje în limbajul non-verbal. Se presupunea că, după cinci astfel de ședințe, gesturile victimei devin automatisme și sistemul psihic central este atât de grav destabilizat, încât gura vorbește singură lucruri incoerente pe care chestorii, mai târziu, vor trebui să le ordoneze într-un raport edificator.

—Ce dracuʼ faceți voi aici?

La auzul acelei voci, ofițerii săriră ca arși de pe scaune și luară poziția de drepți.

—A-atribuțiuni de serviciu! îngăimă unul.

—Sub formă de distracție! reculă Carp. Păi cum să dați rezultate, incompetenților, dacă nu vă luați treaba în serios?

Puse întrebarea asta smulgându-le epoleții.

—Tovarășe, permiteți o lămurire.

—Permit, desigur! Sunt foarte curios să aflu ce-i în mintea unor idioți!

—Tovarășe, suntem la tură dublă și, din cauza oboselii, lucrurile par a fi scăpat de sub control.

—Firește! Dacă v-ați surmenat, rezolvăm cu un concediu pe termen nedefinit. Nu-i așa că aveți nevoie de treaba asta?

—Tovarășe, fiți înțelegător...

—Sunt! Am dovedit eu lipsă de înțelegere? De altfel, spuneați că sunteți obosiți. Marș afară!

Cei doi ofițeri se împleticiră mai să rupă ușa. Ieșind în urma lor, Carp se adresă însoțitorului:

—Sigilezi înregistrarea pe ultimele trei ore și o trimiți direct la mine. Iar voi, continuă către făptași, aveți termen până mâine dimineață să vă decideți unde vă fac transferul. Sper din toată inima ca opțiunile voastre să coincidă cu a mea. Lichele fără creieri ce sunteți!

Se auzea, pe atunci, că unul dintre cei doi ofițeri ar fi luat-o razna, iar celălalt și-ar fi parcat autoturismul în trunchiul unui copac, dar asta pare a fi, mai degrabă, folclor de cazarmă fără temei. Sigur că se făceau destituiri cu nemiluita în acele instituții, dar nu așa, duse la extrem.

Carp ordonă ca interogatul din izolatorul radio să fie restabilit în celulă și să i se prezinte cazul 2269. Adus înaintea respectivului, exclamă:

—Ia te uită în ce hal l-au mutilat! Păi ce este aici, adunătură de torționari?!

Escorta nu îndrăznea să-și manifeste nedumerirea față de acest comportament al superiorului său, pentru care lucrurile nu erau nici noi, nici mai grave ca altădată. Carp luă un dosar în mână, se prefăcu a-l răsfoi cercetător și, după ce consemnă câteva concluzii, îi aplică ștampila de clasare. Apoi se adresă arestatului preventiv:

—Te poți deplasa de unul singur?

—Pot! se auzi o voce cavernoasă, abia ieșită din gâtlejul fără vlagă.

Era vocea unui muribund, unul dintre mulții nevinovați aduși în starea asta și dintre puținii lăsați să-și dea sfârșitul la ei acasă. Resimțind oroarea, Carp își spuse că, în ritmul ăsta, lucrurile vor scăpa de sub control. Pentru evitarea acestui masacru, era de părere că trebuia provocat un haos controlat, dar în altă parte.

Mașina frigorifică porni la drum purtând trupurile neînsuflețite ale cazurilor 91943 și 2212, în vreme ce o ambulanță transporta cazul 2269 însoțit de Carp și un soi de medic cu monosprânceană. Carp băgă de seamă că bolnavul se îngrozea de câte ori surprindea privirile colegului său. Când au ajuns în sat, vehiculele trecură pe lângă o gloată de țărani adunați în fața Consiliului Popular parcă pentru a-și manifesta oarece nemulțumiri. Un agent pe nume Priboi defila printre ei ducând deseori mâna, într-un gest amenințător, spre bastonul din cauciuc prins la centură. Prin stația de bord a ambulanței se auzi întrebarea:

—Avem aceeași destinație?

—Rămâneți la numărul 19! ordonă Carp.

Ambulanța merse mai departe și opri în fața unei curți cu gardul dărăpănat. Frânele decompresate scoaseră un șuierat care agita câinii din împrejurimi și speria pisicile din locurile lor de tihnă. Carp ajută bolnavul să coboare din vehicul și îl conduse către casă, în vreme ce monosprâncenatul rămase de santinelă în uliță. Ochii acestui mercenar deghizat în doctor căutau necontenit de-a lungul și de-a latul zonei cu acel interes al gărzilor de corp.

—Alo! strigă Carp trecând pragul casei.

Fără a primi vreun răspuns, urmă traseul spre o cameră indicată de bolnav, unde acesta din urmă se întinse în pat răsuflând de extenuare. Medicul îi dădu să bea apă și întrebă:

—Unde ar putea fi fata dumitale la ora asta?

—Altarul, șopti acesta arătând spre o ușă ce părea ferecată pe dincolo.

Carp se hotărî să aștepte și nu dură mult până când Emilia părăsi încăperea în care își ținea momentele de reculegere. Ochii lor se intersectară cu vădită curiozitate, iar Carp înțelese că înaintea lui nu se afla o mamă aiurită de propriile tragedii, ci o femeie furioasă și determinată.

—Am riscat mult readucându-vă tatăl acasă.

Emilia avu un gest de lehamite și dezinteres, dar își doză cumva pornirile furibunde datorită acelui ton cald din glasul medicului. Trecu prin fața lui că și cum nu i-ar fi observat prezența și, când ajunse lângă tatăl ei, pocni din degete simulând mirarea:

—Dar văd că se autodepășesc pe zi ce trece! Iar dumneata cu ce scop pe aici?

Carp căzu în impas, neștiind dacă întrebarea fusese adresată lui, bolnavului sau unei prezențe imaginare. Voind să se asigure că fața Emiliei era îndreptată spre el, constată că aceasta purta în pântec o sarcină avansată și, astfel, își contură asupra femeii perspective mai sumbre decât acelea cu care venise. Trebuia să facă ceva, să-și pună în aplicare întreaga energie și experiență, dar se simțea dezarmat, neputincios, infim... Emilia era departe și nimic nu părea să o mai lege de oameni. Pentru că tatăl ei dormea, se întoarse către musafir cu o figură înspumată de cinism și zise:

—Știu că mi-ați adus și fata numai bună de așezat în pământ!

Carp tresări la această remarcă.

—Da! Da! reluă Emilia. O mamă simte asta! Am știut, încă din ziua în care mi-ați luat-o, încotro se îndreaptă lucrurile.

—Doamnă, înțeleg durerea care vă împinge să mă nedreptățiți...

—Ia auzi le el durere! Când trăiești cu ea în fiecare zi, an de an, îi spui oricum, dar nu durere; începi să vezi mult mai clar intențiile îndreptate spre eșec ale celorlalți! Dar ce știți despre toate astea voi, dejecții ale instituțiilor înalte, care ne sfidați amărăciunea existentă pentru a ne pune în cârcă altele mai mari? Și mai zici că te nedreptățesc! Crezi că nu am auzit de tine, tovarășe Carp? Expertul în hipnoză și membru al unei societăți care își propune să planteze în România un comunism cu față umană! Așa i se spune acum?! Ptiu! Te miră că știu de Ordinul celor 13, că vă cunosc atât de bine trecutul, încât văd viitorul care vă așteaptă? O perioadă veți avea izbândă, treișpiștilor, apoi veți fugi ca șobolanii când măreția propriilor succese vă va cădea în cap! Acum, dacă nu ai venit cu gândul să mă legi în cămașă de forță, te rog să pleci.

Carp se ridică în picioare ca la un impuls și, voind să reziste misterioasei inerții care îl ducea afară din casă, își simțea pașii ghidați în mod automatic. Câteva ore mai târziu, aflându-se în Bârlogul Argessis, căuta în fișet însemnări mai vechi. Dădu peste un manuscris care data din primul an al studenției sale la Paris, îl răsfoi cu nerăbdare, apoi, liniștit de ceea ce găsise, citi finalul unei corespondențe din partea unui profesor din Besancon:

Garde-toi de ne pas oublier la femme solitaire, mère de la morte et le vivant. En trouvant la femme morte et vivante, tu sauras le secret magique étant à ses mains. Quand la voie sera ouverte, tu finiras le baptême de cet enfant selon les manuscrits. Bon voyage, mon nautonier seigneur!

Cei care au răspândit în sat vestea că Bădia Gil pierise într-un accident la cariera din Chilia erau părinții lui. Numaidecât, o tensiune molcomă se instală în piepturile oamenilor, care se păstrau reținuți parcă în incertitudine, așteptând momentul propice ca să explodeze în strigăte de satisfacție pentru felul în care își dăduse sfârșitul nemilosul turnător. Trei văduve bătrâne își făcură apariția pentru sprijinul îndoliaților, aceleași trei femei care au alinat-o pe Emilia în momentele ei de rătăcire și care ieșeau periodic din curțile lor pentru a umbla prin sat parcă prevestind noi nenorociri. De altfel, părinții lui Bădia Gil erau considerați oameni cumsecade, compătimiți pentru neputința lor de a procrea, admirați pentru bunătatea de a fi adoptat un copil orfan și deplânși pentru necazurile care le picaseră pe cap după arestarea lui. Milițienii locali își întețiră raidurile prin sat, căutând ceva fără să întrebe nimic, parcă în asigurarea că se menține ordinea și disciplina pentru un moment special. Preotul, care altădată dovedise o prețuire fără margini pentru soțul Emiliei, acum era cât pe ce să refuze pomelnicul cerut după obicei de către părinții defunctului, mai întâi pentru că nu exista corpul neînsuflețit care să certifice nefericitele împrejurări și apoi pentru că Bădia Gil se declarase în nenumărate rânduri adeptul înflăcărat al unei doctrine politice care respingea divinitatea, care descuraja sistematic manifestațiile religioase și continua să îngrijoreze Biserica prin deserviciile aduse acesteia. Dar zelul steril al pomenitului era la fel de cunoscut precum erau vizitele sale nocturne în biserica din sat, unde solicita să i se citească din Evanghelii parcă tulburat de unele temeri care îl făceau mic și superstițios. Cei care, altădată, se camuflau ca lingăii în anturajul turnătorului, acum reveneau la viețile lor de nimic, mai întâi cu stângace și timide preocupări pentru solicitanta rutină, apoi dând aere de siguranță și dovedind intenții de a se erija în lideri ai măruntelor bule în care își declamau autosuficiența. Cam acesta era climatul în care se găsea comunitatea aceea de nefericiți retrograzi și din care evenimente importante petrecute în deceniile următoare nu au schimbat mare lucru, astfel încât continuă și azi să ne mire monografia sa obstinată într-o pasivitate stranie.

În săptămâna praznicului celor doi împărați Elena și Constantin, părinții lui Bădia Gil au primit o scrisoare tipărită prin care li se aducea la cunoștință că a fost recuperat un cadavru din cariera dezafectată a Chiliei și că ei și nora lor erau chemați la IML pentru identificare. Bătrânul merse cu hârtia în mână acasă la Emilia, unde găsi nu o noră de a cărei nenorocire știa destule, ci o femeie străină cu chipul transfigurat de uri încrâncenate. Când auzi poarta deschisă, Emilia sfâșie materialul la care lucra și, recunoscând vizitatorul, îi ieși înainte spunând cu o disimulată reverență:

—Oh! Dar v-a trebuit ceva timp ca să vă decideți a-mi vizita umilul castel!

Umilul ei castel, într-adevăr, dădea semne de paragină, cu felurite lucruri din gospodăria de altădată azvârlite pretutindeni în curte. Emilia ținu să prezinte peisajul:

—Vedeți crăticioara aceea proptită între stinghiile gardului? Acolo mi-am imaginat că văd mutra adoratului meu soț și i-am pus-o pe creștet ca să îi țină de cald! Că trebuie să îi fie tare frig acolo unde s-a dus, nu-i așa?!

Socrul ei ridică neputincios mâinile pentru a cerși un dram de înțelegere pentru viața ingrată pe care o ducea de la primele sesizări făcute de Bădia Gil în capitală. Știa și el ce poamă diabolică crescuse pentru că nu a știut să-și gestioneze îngăduința față de fiul adoptiv. Există două feluri de iubiri părintești toxice: cea care sufocă prin ostentație și cea care, lipsită de tact pedagogic, permite copiilor obraznici să crească asemenea lui Bădia Gil.

Bătrânul spuse în linii mari pentru ce venise, iar Emilia se înfurie mai tare, spunând:

—Eu nu am fost la înmormântarea mamei mele, iar dumneata pretinzi să am îngăduință pentru un nemernic?! Dar poate să zacă acolo, în frigider, până la sfârșitul lumii! Nu mă duc să-l văd și nici nu am de gând să-l iert!

—Te rog, fă-o pentru mine, măcar să îl îngrop!

—Când îmi voi vedea fata adusă înapoi vie și sănătoasă, voi face așa cum îmi ceri. Până atunci, fac ceva în groapa lui!

Omul izbucni în hohote de plâns la auzul acelor ofense, înțelegând că stăruința lui era inutilă, căci două dureri imense nu se pot înfrăți când una este însoțită de automustrare și cealaltă de ură. Dezarmat și îngrozit de pățaniile care cădeau în avalanșă asupra lui, bătrânul merse la preot ca să ceară îndrumare. Preotul îi spuse:

—Încearcă, totuși, să mergi fără noră. Ia-ți nevasta și du-te. Trebuie să găsiți înțelegere acolo, căci e vorba de un mort, până la urmă.

Fața bisericească miza pe formalitatea celor de la IML, căci, în fond, era la mijloc un cadavru în stare avansată de putrefacție de care cineva avea tot interesul să se descotorosească. Au mai fost astfel de cazuri și nu de puține ori avusese prilejul să vadă ce repede apar soluții. Așa că enoriașul dădu ascultare îndrumătorului său și luă calea către orașul de pe Dunăre.

Sunt momente în care fatalitatea pe care o bănuim furișându-se în viețile noastre își manifestă caracterul predestinat avertizându-ne. Experiențele acestea rare, odată petrecute, par a ne răpi definitiv fie printr-o premoniție ca aceea a lui Victor Brauner, fie prin conjuncturile pe care Stefan Zweig le numea ore astrale, fie, în sfârșit, prin canalizarea propriilor tensiuni vitale spre un punct cosmic care absoarbe și emană unde ușor sesizabile în comportamente și decizii, așa cum avea Emilia să descopere în scurt timp după întrevederea cu socrul ei. În ce măsură sunt toate acestea demonstrabile prin raționamente echivoce, ne vine greu să o decidem în punctul de față. Însă, revenind asupra mirajelor pe care le-a experimentat adultescentul cu ocazia primei sale iubiri, fără a face din asta un moment unic rezervat sieși, se cuvine să acordăm atenție și acestui aspect prea puțin cercetat. De altfel, indiferent de maniera în care își potrivesc ochelarii de cal ori de orientarea lor religioasă – acolo unde ea există –, oamenii au uneori sentimentul experienței supranaturalului. Ce rămâne în urma acelor experiențe va ține întotdeauna de viziunea fiecăruia, de perspective și opțiuni.

De pildă, stigmaticul resimte patimile cristice prin abnegația cu care își manifestă credința în călăuzitorul său spiritual, în vreme ce același lucru îl obsedează pe sceptic cu neputința de a pricepe forța energiei psihice care se revarsă asupra materiei carnale. Însă aici, în cazul Emiliei, lucrurile au convers ca și cum multiplele sale extensii și-au abandonat locurile din univers ca să revină la matca lor spirituală. Poate un creștin ar susține ideea că Emilia pătimea pentru păcatele înaintașilor, în vreme ce un budist ar califica pătimirile vieții actuale drept consecință a unor erori dintr-o viață anterioară.

Noi am văzut, deja, atitudinea Emiliei față de preceptele religioase și am remarcat furioasele întrebări pe care le adresa divinității asupra determinismului împotriva căruia omul, prin dogmă, se vede lipsit de apărare. Cu siguranță a realizat că momente critice ale vieții ei sunt imediat urmate de moartea unor oameni iubiți sau urâți. Dacă cineva ar fi tentat să creadă că suferința ei extremă a creat un nod gordian de energii nocive și, astfel, sărmana Emilia scăpa din vedere faptul că doar așa avea premoniția acelor decese, noi i-am recomanda să mai aibă răbdare. Mai degrabă, Emilia avu sentimentul deloc străin unora dintre noi că durerile noastre se răsfrâng asupra celor din jur, niciodată aleatoriu, ca și cum ele ar atrage consecințe nefericite. Altfel spus, unele suflete neîmpăcate revarsă acele suferințe sub formă de energii care, apoi, sunt atrase de oarecare ținte, respectiv oamenii care au provocat acele dureri.

Pentru moartea mamei sale și a lui Bădia Gil drept cauză a nedreptății care i se făcuse, Emilia nu avea nicio o remușcare, ba chiar trăia o satisfacție diabolică. Ar fi putut să refuze pur și simplu căsătoria cu Bădia Gil, ar susține unii. Dar câți pot, oare, înțelege frământările unei copile de paisprezece ani care își făcea griji că, din pricina asta, familia ei ar fi suferit amarnic prin mașinațiunile acelui nemernic turnător? Cu toate astea, familia ei nu a fost ferită de dezastre, iar conexiunea propriei suferințe cu moartea Adelei îi trezise Emiliei înfiorătoarea revelație că lucrurile nu se vor opri acolo unde erau și că, suferind în continuare, va afecta în mod fatal viețile altor oameni. De aici detașarea cu care se îndrepta pe drumul ferm al morții pentru a cere socoteală acelei divinități căreia planul cosmic i-a cam scăpat din mâini. În liniile unei judecăți rigide, acest comportament se încadrează perfect în pierderea echilibrului psihic și emoțional și numai lipsa de sprijin îl face să degenereze până la autodesființare. Morala ar lua poziția inchizitorie cu care mustră lipsa de responsabilitate a sinucigașilor; religia ar spune că Dumnezeu rezervă sinucigașilor o eternitate în infern și purgatoriu. În sfârșit, psihanaliza ar conchide în termeni sterili invazia unor factori patogeni ieșiți din latență și lipsa controlului asupra acestor carențe prin paliative și suport emoțional. Oricare ar fi concluziile trasabile din acest punct, să nu uităm, totuși, că Emilia era singură în fața unui val de vitregii deloc ușoare. Înconjurată de oameni reci, siniștri, neputincioși ori resemnați înainte să facă ceva, asaltată de cinismul cu care organe abilitate de Stat gestionau viața copilului și a tatălui ei, în suflet i s-a trezit dezgustul față de perpetuarea acestei mizerii după ce disperarea s-a instalat cu exponentul ei supraridicat.

Ziua în care destinul Emiliei avea să se schimbe fu cea în care socrul ei a ajuns la morga Institutului de Medicină Legală. Jelind amarnic soarta pe care o avusese fiul său adoptiv, omul acesta cumsecade frânse inimile celor cărora le cerea predarea trupului neînsuflețit pentru încheierea orânduielilor creștinești. Printre ei se afla un medic psihiatru în vârstă de vreo patruzeci de ani, care purta pe nasul acvilin o pereche de ochelari imenși, cu început de calviție și fruntea mereu asudată. El se apropie de bătrân și, cu o voce domoală, plină de căldură, întrebă:

—De ce ați venit singur?

—Trebuia să vin cu nora mea, spuse omul potopit de lacrimi, temător că neîndeplinirea acestei formalități va atrage amânarea lucrului în scopul căruia venise. Sărmana fată e așa nenorocită, de i-au luat-o mințile aiurea. Vă rog, nu mă lăsați să plec fără copilul meu! Abia am găsit bani ca să vin încoace și nu cred că aș mai putea îndura încă un dezastru ca ăsta.

—Fiți încrezător că astăzi veți împlini lucrul pentru care ați venit.

—Oh! Vă mulțumesc! spuse bătrânul îngenunchind înaintea medicului.

—Nu este cazul – ripostă acesta cu blândețe și mângâie umerii nenorocitului. Pe soția defunctului o găsim la adresa din document?

—Da! Da! repetă acesta cu vădită recunoștință. Tare dărâmată este sărmana...

—Va trebui să mergem în sala de vis-a-vis pentru identificare. Sunteți pregătit?

—Încerc, bâigui bătrânul căutând sprijin la brațul medicului.

—Ca să știți dinainte la ce să vă așteptați, vă informez că fiul dumneavoastră a suferit o moarte violentă. Colegii mei au avut grijă să aranjeze trupul în limita posibilităților, dar pentru față nu au putut face mare lucru. Aveți la dispoziție cel mult un minut ca să recunoașteți identitatea cadavrului, după care acesta va fi depus într-un sicriu închis și sigilat de autorități. Sicriul va rămâne astfel definitiv, așa cum se procedează în cazul morților violente. Știu că acest lucru contravine unor obiceiuri, dar este singura condiție care vi se impune. În caz contrar, cadavrul va fi incinerat în acest Institut. După ce veți privi mortul, veți înțelege că nu este nimic de ascuns, doar că trebuie să respectăm aceste proceduri cu totul speciale.

Auzind de proceduri speciale, acesta bănui că totul are legătură cu istoricul lui Bădia Gil și nu mai ceru alte lămuriri, căci ar fi rezultat un tir de platitudini formale și transferul corpului la crematoriu. Iar perspectiva incinerării era, pentru speriosul bătrân, mai sumbră decât moartea însăși. Auzise că sufletele celor arși nu ajung la cer, ci rătăcesc în neliniște prin beznă, bântuind nopțile celor rămași în viață. Tot așa se întâmplă cu cei depuși în morminte care apoi iau foc sau pe ale căror pietre funerare se cioplesc flăcări cu vârfurile în jos, mai credea el. Așa că intră cuminte în camera frigorifică, unde văzu groaza: printre cadavrele lăsate fără ordine în congelator, recunoscu chipul tumefiat al fiului său. Pierzând cumpătul, călcă pe mâna unui mort și fu cât pe ce să facă un atac de panică. Însoțitorul îl trase afară, întrebând:

—Vă recunoașteți fiul?

—Este acolo...

—Să știți că oamenii s-au chinuit aproape două luni să dea de el prin galeria aceea compromisă. Praful care s-a depus pe mort și deshidratarea i-au întârziat putrezirea, ceea ce i-a ajutat pe colegii mei să identifice condițiile în care a survenit decesul fiului dumneavoastră.

—Of! Cât s-a chinuit sărmanul...

—Îmi pare rău pentru pierderea suferită. Mai aveți copii?

—Nu, din păcate...

—Sper să găsiți consolare și să vă reveniți cât mai degrabă. Acum, vă anunț că timpul alocat identificării a depășit cu mult limita și trebuie să ne retragem. Cât privește transportul mortului spre locul de depunere, acesta va intra în răspunderea autorităților, fără a vă expune la obligații financiare.

Bătrânul făcu o mutră nepricepătoare, iar medicul îl lămuri în termeni mai puțin tehnici. Însă acesta din urmă știa prea bine motivul precauției autorităților, doar că ambientul de proceduri și evenimente îi cam țineau gura și mâinile legate. Totuși, prin natura profesiei, își impunea să nu se implice emoțional, căci asta l-ar fi predispus la erori cu grave consecințe. Auzi de la vizitator că nora lui nu părea afectată de moartea soțului, dar că aștepta cu înfrigurare întoarcerea părintelui ei din arestul preventiv. Știind prea bine ce însemna arestul preventiv, medicul psihiatru deplânse nefericirea femeii și simți oroare pentru răceala cinică cu care sistemul își îndeplinea sarcinile. Nu de puține ori fusese solicitat pentru expertiza lui în hipnoză, așa cum se întâmplase în cazul omului care agoniza într-o carceră împuțită și care era tatăl Emiliei. Unde hipnoza nu dădea rezultate, intervenea tortura și, pentru gestul de rebeliune, se mai căutau culpe care să ducă la o moarte în condiții declarate misterioase în mod oficial. Tatăl Emiliei fu luat în colimator nu pentru că își apărase nepoțica, ci pentru declarația lui asupra legii care sperie și distruge în loc să apere.

—Și ziceți că nora și-a pierdut mințile?

—Așa pare. Tatăl ei a fost arestat pentru că s-a luat în piept cu niște doctori în sat.

—Doctori?! Ce doctori și de ce ar fi treaba asta atât de gravă?

Dacă bătrânul ar fi remarcat nuanțele din întrebarea ospitalierului său, s-ar fi cutremurat de spaimă. Însă urechile troglodiților nu sunt făcute pentru asemenea subtilități, drept pentru care el răspunse docil:

—Niște doctori mascați au venit cu Salvarea și au ridicat fata Emiliei, zice-se pentru nu știu ce program.

—Are legătură cu un vaccin?

—Vaccin, injecție, cum i-o spune!

În clipa aceea, medicul se grăbi să închidă ușa congelatorului, ca și cum vizitatorul nu trebuia să vadă mai mult decât fusese chemat să recunoască. Acolo, în frig, zăcea trupul vânăt al unei fetițe de trei ani.

Bătrânul fu lăsat în grija celor de la externări, în timp ce medicul trase un coleg deoparte și îi spuse:

—Ocupă-te ca, odată cu 91943, să treacă în același transport și cazul 2212. Până la ora trei după amiază, să fie totul gata!

—Am înțeles, tovarășe Carp, spuse asistentul în fața autorității întruchipate.

—Și nu mișcă nicio roată până revin eu!

—Desigur, tovarășe.

Vestea morții lui Bădia Gil nu o mișcase cu nimic pe Emilia, care, în urma delirului de trei săptămâni, începu să creadă că viața ei va fi traversată de multe conjuncturi fatale pentru alții. Cu aceeași răceală primise vestea morții mamei sale, lăsând de înțeles că, într-un fel sau altul, se aștepta la una ca asta. Într-o seară, aflându-se în curte și încercând să fabrice o lebădă din cârpe aglomerate, parcă în așteptarea fetiței furate de mercenarii deghizați în doctori, avu impresia că cineva șoptea pe după garduri că nu nenorocirile o vor doborî, ci o mare fericire. Ce-i drept, Emilia ajunsese să nu mai spere decât la pierderea totală a minților, să se rupă definitiv de realitate și, răpită într-o lume iluzorie, de un optimism schizofrenic absolut, să își petreacă restul zilelor într-o nebunie sfidătoare, separată de toți. Acele șoapte de după gard puteau să fi fost doar în mintea ei, dar asta nu avea nicio relevanță pentru o femeie care își dorea să moară.

Emilia continuă să lucreze la mica lebădă, înghesuind printre cârpele de umplutură bucăți de hârtie, adică resturi din cele ce până de curând au fost certificatele de deces ale mamei și soțului ei. Când a sfârșit lucrul, constată că noua jucărie era atât de respingătoare, încât o azvârli în foc. Imediat se apucă să fabrice încă o lebădă, cu același conținut din cârpe și petice mărunte de hârtie, resturi ale unor certificate de naștere de data asta. Știind că lucrul ei va avea aceiași sorți de izbândă ca prima oară, își imagina cu o satisfacție înfiorătoare flăcările care vor cuprinde strania jucărie și, de după gard, alte voci șopteau că nu nenorocirile o vor dărâma, ci doar o mare fericire. Furia exterminatoare care i se aprinse în ochi pentru că era smulsă din dulci iluzii și readusă la teribila realitate căpăta proporțiile unor aprobări numai de ea știute și, atunci, un rânjet diabolic îi întărea dorințele de răzbunare. Parcă nu era îndeajuns că oamenii cărora le imputa propriile zbuciumări muriseră, ci trebuia ca sufletele lor să ardă în chinuri groaznice, la nesfârșit, spre iertarea nimănui. Deseori râdea de ridicolul acestor pretenții superstițioase și, totuși, o convingere îndepărtată, un sentiment nelămurit al dimensiunilor imateriale o îndemnau să persiste în acele invocații punitive, în ritualurile pline de încărcături malefice, nepăsătoare cu soarta propriului suflet.

Între timp, tatăl ei a fost arestat pentru că s-a interpus organelor abilitate să deruleze un program la nivel de Stat. Emilia nu primea și nici nu aștepta vești despre soarta lui, convinsă fiind că nu există deznodământ îmbucurător în astfel de cazuri. Deși o durea gândul că sărmanul părinte va suferi mult până când gealații fără creier vor primi ordin să îl strivească în picioare ca pe un păduche, își contabiliza neputințele și asta o ajuta să accepte cu un minimum de detașare mersul lucrurilor. Undeva, în adâncul ființei, avea presentimentul că scandalurile provocate îi vor atrage și ei o soartă vitregă, pentru că fusese prea aproape de inima unor mistere halucinante, dar asta nu avea nicio importanță pentru ea. Era însărcinată și, cu toate astea, știind al cui copil purta în pântec, pierduse aproape orice motivație de a lupta pentru viață. Era doar o chestiune de timp până va fi încunoștințată că programul derulat de Minister a întâmpinat un gol de procedură, că autorităților le revine ingrata misiune de a transmite condoleanțe și că se vor ocupa de costurile funeraliilor fetiței. Era doar o suspensie în eter ceea ce Emilia credea că va duce la trecerea ei și a copilului nenăscut în uitare și, poate, tribulația ei la infinit.

Geta privi către femeia din hol prin fereastra de plexiglas, întrebându-se retoric:

—Cât de înfiorătoare să fi fost dimensiunile propriilor spaime încât să își dorească moartea, deși era însărcinată?

—Aceleași proporții pe care le iau spaimele copiilor, zise Carp, cu diferența că ei nu percep moartea în esența ei. Vă dați și voi seama că, în ciuda nepregătirii ei școlare, Emilia a fost și este o minte activă, capabilă să atingă profunzimi spirituale și, cu toate astea, anii în care i-a lipsit motivația de a trăi au modelat-o în acea femeie atrasă până la fanatism de iluzia stingerii.

Geta nutri o milă imensă pentru femeia pe care, cu doar câteva ore în urmă, o judecase aspru fără să o cunoască. Înțelegând simplitatea gratuită din actul de a pune etichete pentru că așa ne dictează pulsiunea, gustul ori starea generală de moment, jurnalista se autoflagelă cu reproșuri. Nu își putea lua privirea de la ochii ei, a căror suferință adâncă abia acum o vedea limpede și tare ar fi vrut să posede puterea supraomenească de a face o minune pentru sărmana femeie. Profesorul Carp îi puse o mână pe umăr, zicând:

—Fii liniștită. Toți avem prejudecăți, dar puțini depun efortul de a scăpa de ele.

Cu ocazia evocării celor de mai înainte, Carp căpătă ciudate scântei în priviri, manifestând mai multă implicare emoțională decât ar fi vrut să lase a se vedea și măsurând ascultătorii cu acea rezervă specifică celor care încă nu au primit confirmarea receptării acurate a propriilor mesaje. Îndoiala și grija se citeau pe chipul său, în gestul de a-și curăța parcă nejustificat ochelarii, în acel straniu exercițiu de timiditate și competență conștientă cu care își deschidea sufletul în fața acestor copii. Tensiunile sale interioare se concentrau în observația tacită cu care medicul de gardă și jurnalista asistau la acest impas, neinspirați fiecare în a aborda un artificiu, totodată conștienți de inoportunitatea oricărui act din afara acestei atmosfere deja mult prea stingheră. Părând a nu mai lua în seamă ochelarii ce i se abureau de fiecare dată când și-i potrivea pe nas, Carp trase cu lăcomie aer în piept, privi spre tavan parcă spre a rememora etapele evocărilor sale, apoi spuse:

—Constat că vă rețin de câteva ore și încă nu am încheiat expunerea celor ce vă interesează în mod direct. Totuși, vă invit să mă însoțiți într-o ultimă incursiune în trecutul tenebros al Emiliei, pentru a putea distinge, astfel, fundalul psihologic care a servit la construirea acestui caracter aparte şi pe care, așa cum vă place vouă, îl vom numi, în continuare, Adultescentul. Dar nu înainte de a face o precizare pe care o consider indispensabilă în acest punct, cu toată factura existențialistă spre care vrea ea să tindă. Pe terenul fertil al psihanalizei, raportul dintre individ şi societate constituie o preocupare ce generează serioase dispute, nemediate de fiecare dată de expertize sau revelații, iar ecouri ale unor astfel de nelinişti se resimt în aproape orice nou studiu laborios care ni se prezintă drept o relaxantă concluzie. Freud și Jung, promotorii disciplinelor alternative care se ocupă de subconştient, v-au oferit vouă, scriitorilor, câteva repere de mare însemnătate în cercetarea personajelor care se construiesc după tipologii reale. Iar, pentru asta, voi trebuie să le fiți extrem de recunoscători, dat fiind faptul că vă prilejuiesc să distingeți în ce măsură un individ considerat aparte se face exponentul societății în care s-a format. Noi, însă, trebuie să nu scăpăm din vedere aspectul mobil al societății cu toate ritmurile sale și, mai ales, specificul reversibil al unor transformări. Se prea poate ca societatea, uneori, să ia cu totul altă cale înainte ca individul care s-a născut în sânul ei să-şi arate caracterul excepțional. Şi, când acest lucru se întâmplă, tendința noastră, a celor mulți şi comuni, este de a cataloga excepționalul drept o nefericită perpetuare a unui tipar demult depăşit. Prinşi în inerția specifică acestor vremuri, care nu este altceva decât o tendință sădită nouă încă de la formarea primelor societăți și a convențiilor care le guvernează, cu toate sistemele de valori imuabile care le aparțin, ne manifestăm spiritul de turmă din pură necesitate instinctivă, anume, nevoia de conservare. De fapt, eu aș îndrăzni să mă îndepărtez mai mult, până la formarea universului, când se constată debutul unui conflict de forțe pretutindeni. Ca să amintesc o replică dintr-un film, atribuită nu știu cărui savant, ar fi prea mare risipă de spațiu dacă Terra ar fi singurul loc cu viață din univers. Ce-i drept, mi-ar fi greu să mă decid asupra unei scale de măsurare a inteligenței unei forme de viață, de vreme ce fiecare curs biologic cunoscut în sfera noastră comună urmează același tipar al lanțului trofic. Noi, oamenii, prin tot ceea ce facem și credem că ne reprezintă ca fiind inteligență, de fapt, redefinim instinctul de conservare potrivit nivelului nostru de înțelegere, în virtutea reperelor de care ne agățăm și a perspectivelor ce ne aparțin. Știu că această filosofie este reducționistă și superficială pentru oamenii care transcend stricta ipostază carnală și caută un loc în eter încercând să se modeleze ca spirite pure. În fond, ne raportăm la capacitatea de adaptare a speciilor în universul nostru perceptibil, iar reducționismul pare o sfidare, un afront adus celor în căutare de spații eterice potrivite necesităților spiritului. Dacă pot încheia în aceeaşi notă de la început, amintesc dialogul dintre Felix Krull și doctorul Kuckuck, din care reies unele idei interesante. Universul, oricare i-ar fi durata, are un neant înainte și altul după propria existență. În durata relativă dintre aceste două neanturi-infinituri, universul s-a autodepășit prin cele trei generații spontanee: momentul Big Bang, apariția vieții și omenirea. Sigur, nu sunt susținătorul fanatic al celei din urmă generații, în sensul ei ca evoluție autogestată în energia vitală a universului, dar poate că Thomas Mann avea cu totul alte repere. Reiese, totuși, că răul este o fațetă esențială a instinctului de conservare și, prin asta, puterea de a supraviețui este de partea celui capabil să se adapteze, indiferent de mijloace. Sună cam sinistru, dar, gândind câtă beznă este în univers, lucrurile încep să se explice. Până la urmă, omul este pe Pământ de vreo trei-patru milioane de ani și numai de vreo două sute de mii de ani este ființă rațională. În ritmul ăsta, mi-e greu să cred că omenirea va atinge măcar durata de existență a dinozaurilor. Dacă nu ați priceput ideea, o expun altfel: cred că inteligența grăbește autodistrugerea, în vreme ce starea de brută sporește șansele de adaptare. Priviți animalele în comparație cu noi și veți vedea că inteligența ne dăunează.

—Permiteți-mi să nu fiu de acord cu acest punct de vedere, zise doctorul. În afara inteligenței, nu am avea simț estetic, nici speranță...

—Simțul estetic nu este condiționat de inteligență, ci de afecte. În același timp, simțul estetic este relativ în societatea umană, o convenție la care aderăm prin educație. Iar speranța se naște din temeri ascunse.

—Totuși, sistemul convențional confucian s-a dovedit infailibil.

—Parțial adevărat, dar asta nu exclude caracterul nociv al inteligenței. Omul, oricare ar fi ideea lui, bună sau rea, corectă sau eronată, este dispus să moară și să ucidă pentru ea. Unui fanatic religios îi poți argumenta orice; ca să încheie afacerea asta oneroasă, unul din doi cedează, dar nu vor fi amândoi la fel de mulțumiți. Ideea pe care unul sau altul o susțin rămâne flagelul oricărui conflict și, prin extensie, morala rămâne oglinda distorsionată în proximitatea căreia oricine are dreptul să își adjudece perfectibilitatea. Dezertarea de la aceste cutume suscită unele bănuieli de naivă rebeliune, cu precădere în acele societăți care, deși stagnează ori se mobilizează foarte lent, văd în asperitățile schimbării fie un factor de îngrijorare, fie un prilej de a riposta de dragul ripostei. Sperând că nu v-am bulversat cu acest fugar interludiu, să revenim la povestea noastră!

Geta constată cu oarecare surprindere că profesorul Carp își orienta discursurile guvernat de stranii dispoziții. La partea cu religia, îl putea considera un ateu veritabil, dar nu putea să ignore înflăcărarea cu care pronunța numele lui Dumnezeu. In cei peste zece ani de jurnalism, ea cunoscu atâția vorbitori, unii serioși, alții doar flecari, astfel încât să identifice care, cum și de ce mint unii. În momentul acela, pentru ea profesorul Carp devenise, dacă nu un cabotin josnic, cel puțin un farsor deplorabil pe care jurnaliștii experimentați îl miros de la două poște.

Medicul de gardă, însă, luă o poziție plină de competență, deși nu știa să spună dacă a înțeles mare lucru din subterfugiile teoretice ale lui Carp. În fond, el era un generalist care s-a intersectat cu psihologia din pură pasiune, spre deosebire de Geta care urmase recomandarea mentorului ei din facultate și studiase psihologia în paralel cu jurnalismul.

În hol, Emilia reluă ritualul propriu, frământând mătănii și proferând incantații intime către o entitate numai de a știută. Captivă în acest ritual, nu băgă de seamă că fiul ei deschise ochii și o privi pe sub draperia albă a paravanului. În clipa aceea, cei care l-au cunoscut pe Sirius ar fi fost puși în dificultatea de a-l regăsi așa cum era, expansiv și meditativ în același timp. Doar cineva dintr-un trecut îndepărtat, cum ar fi Augustin sau Carp, l-ar fi recunoscut cu ușurință pe Rocker prin acea privire pătrunzătoare și, totuși, pierdută în stranii adâncimi siderale. Ca la o presimțire, Emilia scăpă din mână șiragul de mătănii și vru să dea buzna în salon, dar se izbi de ușa încuiată prin care accesul se făcea cu ajutorul unui card microcipat. Tot atunci, bolnavul păru a zâmbi cu detașare și, odată cu revenirea lui în starea de somn, Emilia se liniști ca după o constatare rezonabilă și se întoarse pe bancă. Pe unul dintre monitoare, indicatorii în cifre se preschimba, treptat, în șiruri de litere amestecate fără noimă. Printre acele șiruri mari, verzi, clipeau linii foarte subțiri, albastre care, la o privire mai atentă, se distingeau drept fraze ușor de recunoscut în monologurile lui Carp. Geta, privind cu luare aminte chipul cu atâtea expresii al profesorului și având antecedentul întâlnirii cu Augustin, păru să înțeleagă sursa acelor dispoziții. Dar vulcanul misterios care erupse în ziua precedentă revărsa atâtea emanații, încât ea ezită să tragă vreo concluzie.

In scurtul răgaz pe care Carp și l-a luat doar pentru a reveni cu aceeași vervă asupra considerațiile sale, Geta își aminti un dialog la redacție între Sirius și colegi. Se făcea că Sirius vorbea despre actul creației artistice ca despre o valență sacră pe care puțini au prilejul să o experimenteze. Întrebat ce anume îi inspiră poeziile, el a răspuns pe un ton prefăcut ironic că nimic, ci doar așterne pe hârtie ceea ce îi dictează o voce interioară. Apoi a continuat spunând că acea voce este un soi de alter-ego transferabil, un arheu care cuprinde toate principiile trecute și viitoare, și că artistul este doar un instrument efemer prin care rațiunea universală își manifestă epifania originii. Un cameraman contrariat de exclusivitatea cu care aceste prerogative le sunt acordate artiștilor, a spus că oamenii de știință au înțeles și explicat universul mult mai clar decât au făcut-o ceilalți. Atunci, Sirius a rostit un șir de cuvinte pe care numai cameramanul le înțelese, după care a încheiat cu o judecată de valoare asupra căreia el nu își aroga proprietatea: Descoperind lucruri noi, de fapt ni le reamintim pe cele vechi. Geta își aminti că fusese prima care a luat în derâdere aplombul colegului ei și că, încercând un partizanat al ironiei cu ceilalți, fu respinsă printr-o indiferență mută, mai ales de expresia uluită a cameramanului. Acum își spunea că, dacă nu ar fi dat năvală cu cinismul ei peste naivitatea aparentă a lui Sirius, astăzi și-ar fi amintit acea succesiune misterioasă de cuvinte.

Și cât de mult se transformase în mintea ei Sirius în numai două zile, ea având senzația că, sub acea mască a adolescenței firave, se zbate în agonie un spirit mare. Agonia lui era însuși arheul invocat drept vocea creatorilor, un alter-ego impersonal care își caută sălașul în oameni, care plutește în derivă prin marea de eter și se prinde uneori de un liman firav ce piere imediat în hăurile zbuciumate izgonindu-l. În această tulburătoare capcană – un amestec haotic de lumină și beznă, de neputințe și speranțe, de limite și visuri –, omul duce lupta cu sine, o luptă fără reguli și fără etape. Prin contrast, spiritul îi tulbură omului inerțiile, îi cutremură marea de liniște amăgitoare, trezind monștrii care zac în adâncuri spre a-i aduce la suprafață. La acest gând, Geta reveni cu privirile asupra Emiliei, simțind un val de fiori cum îi inundă întreaga ființă. Apoi, revăzând chipul lui Carp cu fermitatea lui dinaintea monologurilor stranii, avu senzația că tocmai s-a trezit din acea secundă în care timpul îngheață și își puse întrebarea dacă nu cumva considerațiile pe care tocmai le auzise au fost doar în mintea ei. Lângă patul lui Sirius, monitorul central pâlpâi o dată părând a semnala o defecțiune printr-un amestec de linii roșii, verzi și albastre, apoi se aprinse pe indicatori și parametri. Tot atunci, Emilia își încheie ritualul și, sărutând mătăniile, și le potrivi la gât ca pe o podoabă.

Trei săptămâni a durat delirul Emiliei, tot atât cât Bădia Gil a fost cu totul absent de lume la instalarea în penitenciar. Singurul său gând în acest interval de timp a fost chiar faptul care s-a descoperit prin document imediat după arestarea lui și care a dus la nefericirea extremă a soției sale. Iar acum, în patul din infirmerie, îi reveneau alte gânduri ca să îl tortureze și să îi facă vindecarea cu atât mai anevoioasă. Fusese oarecum dus de nas la semnarea acordului de testare a vaccinului necunoscut; mai bine spus, fusese constrâns de ideologia pe linie de partid a acelui ofițer din capitală care, începând cu expunerea ororilor la care erau supuși dizidenții, făcu aluzie la demonstrarea loialității față de sistem.
—Este foarte simplu să dovedești cu acte, probe, mărturii, dizidența chiar și a celui mai dedicat membru de la vârf – spunea ofițerul. Adevăratele drame și greutăți sunt aici, la înălțime, în anturajul șacalilor de elită, unde trebuie să fii foarte tare ca să faci față eroic manevrelor paranoide care te macină până la schilodire. O singură dovadă de loialitate este sinonimă cu trădarea, drept pentru care te dedici sistemului în totalitate, îți fructifici meritele chiar mai mult decât poți. Faci anchete, execuți rapoarte, mai închizi un rebel închipuit cu procese fabricate, inventezi dosare de activitate pe teren și, peste toate, faci propuneri. Mă înțelegi tu? Propuneri! Așa că ăia care se plâng că merg la magazin ca să cumpere oase polizate nu știu care sunt adevăratele greutăți. Sunt destui care se plâng, nu-i așa? Lasă, nu-i nevoie să îmi spui. Știm cu toții că așa este, mai puțin cel mare, căci el preferă o iluzie comodă. Rupt de realitate și practicând un cult al personalității dus până la imbecilizare, ne trasează sarcinile cele mai absurde pentru a-și măguli însemnătatea istorică. Știm că nu vă plac paradele cu covoare roșii, cu steaguri și panglici, cu pâine transferată dintr-un magazin în altul pentru vizita lui, cu ode ieftine proletcultiste. Știm că stați muți la cozi hectometrice ca să prindeți o feliuță de carne, că vă acoperiți caloriferele cu pături ca să nu crape din cauza apei înghețate în ele. Cu toate astea, nu-i așa că trăim într-o țară minunată? Nu-i așa că trebuie să mulțumim Cârmaciului pentru fericirea noastră deplină? Nu-i așa că progresul nostru se bizuiește pe strălucirea marelui geniu din Carpați și a consoartei sale polivalente? Tu ce părere ai?
—Așa este! făcu înflăcărat Bădia Gil.
—Este pe dracuʼ! Dar poate fi altfel. Nu acolo, la voi. Aici, între ai noștri! Înțelegi? Mai ia o măslină! Sunt autentice, aduse direct de la Salonic. Ia, nu te rușina! Spune-mi acum, dacă ai avea două porți deschise, una fiind loialitatea și cealaltă fiind dovedirea ei, pe care ai intra? Parcă ți-am spus cât de greu este să te dovedești loial odată ajuns într-un proces, nu-i așa? Și parcă tot eu ți-am spus că beneficiul cel mai mare ți-l aduce evitarea acelui proces.
Bădia Gil înțelese că nu se punea problema activității sale, căci rămăsese același vierme destoinic care îndeplinea sarcinile murdare ale ofițerului. De data asta i se cerea ceva mai mult și, iluzionându-se cu participarea într-o conspirație la vârf, fu trecut de excitație. Când, însă, îi fu prezentată doleanța ofițerului, trăi o mare dezamăgire, căci putea accepta orice, dar nu și implicarea familiei sale. Voind să își ascundă ezitarea, ceru mai multe informații despre acel vaccin, căutând o cale de a evita o garanție fermă. Ofițerul, mereu distant, îi explică proprietățile vaccinului în termeni cât se poate de exacți, detaliind mai mult decât era cazul pentru cunoștințele și priceperea colaboratorului său. Totodată, nu îi scăpă ezitarea negativistă a acestuia, în care vedea un gest de slăbiciune ce va compromite raportul lor profesional. Cu același aer prietenesc și amenințător, readuse în discuție chestiunea acordului, mărind presiunea. Bădia Gil se recunoscu învins și semnă, spunând:
—Viața la sat, între animale, e predispusă bolilor de toate felurile. Mă încred cu toată inima acestui vaccin inedit.
—Ești un om inteligent, amice!
Această cordialitate exaltată era, de fapt, sentința îndepărtării definitive a lui Bădia Gil din anturajul ofițerului. Miza fiind mare, ofițerul a demarat cu de la sine putere ancheta privind partidele ilegale de vânătoare, dar din care s-a exclus cu impresionantă dibăcie. Și primul om pe care l-a acroșat păstrând aparența unei sesizări a fost chiar Emilia. Găsind o femeie furioasă, animată de uri ireconciliabile, în locul unei soții proaste și tăinuitoare, ofițerul își ușura munca înzecit, căci aflase lucruri noi pe care Bădia Gil le deconspirase Emiliei noaptea în pat. Joaca de-a puterea se transformase, încet, într-o vânătoare de siguranță, drept pentru care ofițerul se gândi și la perspectiva propriei dispariții. Posibilitățile erau destule, iar fuga în străinătate și solicitarea de azil politic erau ultimele dintre ele, căci numai un naiv ar crede că Occidentul oferă protecție absolută celor care încetează definitiv colaborarea cu serviciile băștinașe. Metoda cea mai des utilizată, datorită eficacității ei încă necompromisă, era transformarea într-un cu totul alt individ prin operații estetice și sesiuni psihologice, iar pentru îndeplinirea ei avea la dispoziție un chirurg și un expert în hipnoză.
Până când dosarul a intrat pe rol, Departamentul a constatat dispariția subită a ofițerului, drept pentru care se făcură presiuni asupra lui Bădia Gil să scoată o informație. Obosit de acele interogatorii copiate la indigo și repetate până la absurd, Bădia Gil declară tot ce știa despre acel ofițer, când și cum l-a cunoscut, mai ales prin cine, dar despre locul în care putea să se fi ascuns fugarul nu știa nicio boabă. Anchetatorii erau convinși de onestitatea declarațiilor lui, dar reluau interogatoriul urmărind acele mici detalii care fac diferența dintre un adevăr și altul. Când concluziile celor doisprezece chestori au început să concorde, ancheta s-a considerat definitivă, un tribunal de urgență a emis verdictul și, de aici, lucrurile au luat calea pe care o știm și noi. Bădia Gil avusese o singură grijă: să nu deconspire faptul că Emilia îi cunoștea tainele despre culisele unei lovituri de stat care își punea bazele la Pietroasa și Cernica. Iar acum îi rămăsese doar să o mai vadă o dată și să îi spună încă ceva, acel lucru de o extremă importanță.
Zăcea de o săptămână în infirmerie, analizând specificul arhitectural, particularitățile fiecărui colț și dotările clădirii, descoperind astfel punctele slabe și căile de evadare. Când, în sfârșit, se simți pregătit să-și ducă planul la capăt, nu-i mai rămăsese decât să aștepte momentul prielnic.

În ziua aceea, ultima pe care avea să o mai trăiască, medicul lipsi pentru a se prezenta la un simpozion național și, deoarece unicul pacient era în condiții favorabile, locul lui fu luat de un gardian, ceea ce părea a fi o veste proastă. Bădia Gil nu se înșela: gardianul favoriză un aranjament și, în schimbul unui pachet de țigări, permise o scurtă vizită la căpătâiul pacientului. Iar vizitatorul nu era altcineva decât zdrahonul Gaba, ale cărui intenții nu ne mai sunt străine. Atras de transformarea convalescentului din urma îngrijirilor medicale, Gaba tresăltă de încântare, arătându-se sincer în afecțiunea lui față de omul de dorul căruia se perpelise amarnic. Nereciprocitatea sentimentelor lui Bădia Gil era un fin stimulent pentru gărgăunii lui Gaba, care se grăbi să-și abandoneze nădragii. Bădia Gil suportă în tăcere și această sodomie, întărindu-și hotărârea de a evada neapărat după lăsarea nopții, tăcere care stârnea pasiuni nebune în abuzatorul său.
La sfârșitul lui martie, noaptea continuă să se repeadă asupra pământului aproape la fel ca iarna, dar nu fără a împodobi cerul emisferei nordice cu constelații care, împreună cu luna, compromit adăpostul nocturn al tâlharilor. Primăvara, luptând să răzbată de sub inerția hibernală, îmbracă natura cu un farmec sălbatic care ne face să exultăm în elanuri incontrolabile și ne predispune la dispoziții de un optimism nefiresc. Poate că la fel ar fi gândit și Bădia Gil în circumstanțe mai puțin constrictive cum este închisoarea, dar asta nu înseamnă că natura nu și-a trimis undele benefice și către el. Dată fiind întreprinderea asumată, Bădia Gil avea nevoie de acest aport de încredere și energie.
Pe la ora opt seara, Bădia Gil îndepărtă grilajul gurii de ventilație, ale cărui șuruburi fusese inspirat să le slăbească din timpul zilei. Încăperile prin care trecea tubulatura paralelipipedică erau pustii și încuiate la ora aceea, însă evadatul se păstră prudent în mișcări, căci tabla zincată și subțire se ondula ușor, făcând un zgomot care se reverbera până la centrală, ceea ce era suficient pentru a porni alarma. Fiind încă subțire în urma celor două luni de tortură, se strecură lesne în burlan, împingându-se doar cu degetele picioarelor și înaintând câțiva centimetri la fiecare mișcare. Distanța de parcurs nu era lungă, dar efortul, tensiunea și adrenalina îi sporeau dimensiunile până la descurajare. Totuși, determinat să fugă și incapabil să se deplaseze înapoi cu aceeași doză de efort, răzbătu până la ieșire, strecurându-se prin ventola de un metru.
Ajuns afară, Bădia Gil inspiră adânc, dar fără să piardă vremea, căci adevărata provocare abia acum începea. Aflându-se la o înălțime de cinci metri pe o grindă din beton care ieșea din peretele nordic, speculă nesincronizarea gardienilor din cele două foișoare ce intrau în unghiul său optic și sări pe pământ, dosindu-se după un tufiș. Își abandonă hainele, care ar fi fost ușor de zărit pe suprafața întunecată a pământului și, cu același autocontrol, își coordonă deplasarea până la gardul din plasă. Acolo, începu să sape în pământul încă moale după dezghețul de peste zi, apoi luă, tot târâș, unicul făgaș necompromis: drumul spre carieră.
Era aproape de miezul nopții când gardianul din coridorul primului etaj mai primi un pachet de țigări de la Gaba, ceea ce îi plantă pe față un zâmbet îngăduitor, dar nu lipsit de autoritatea mustrătoare. De data asta, Gaba se îndrepta către infirmerie însoțit de gorilele lui. Gaba deschise ușa încet și, intrând cu discreție, rămase în semiîntuneric, fluierând a chemare și fredonând cu chef de joacă:
—Lugu-luguu! Cine trece pe la tine?
Când aprinse lumina și văzu patul abandonat în dezordine, apoi grilajul gurii de ventilație proptit în perete, Gaba răcni de furie și, numaidecât, penitenciarul intră în stare de alertă. Odată cu alarma, ventola din capătul instalației se puse în mișcare pentru cazul în care evadatul nu ar fi trecut, încă, de ea, ceea ce ar fi dus la două posibilități: prinderea lui pe traseu ori sfârtecarea sa de către palele ventolei dacă s-ar fi încumetat să riște vreo imprudență.

Câinii dădură de haine și, adulmecând urmele, goniră spre carieră. Văzând goana câinilor, ofițerul de serviciu pe unitate ordonă aprinderea fitilurilor strategice pentru a-l îngrozi pe fugar. Pe alocuri se produceau mici explozii care, însă, îi cam speriau pe câinii hăitași.
Bădia Gil fugi în derivă printre galerii, fără să găsească, totuși, o ieșire către cealaltă parte a carierei. Pătrunse într-o galerie părăsită, cu suișuri și coborâșuri, cu trepte neregulate săpate în piatră, cu rotocoale din sârmă ghimpată parcă lăsate acolo din neglijență și cu pereții scobiți pe care erau fixate scânduri înțesate de piroane ruginite, mai mici și mai mari, unele tocite de timp, altele cu vârfuri îndoite, făcând anevoioasă deplasarea. În urma lui, Bădia Gil văzu lanterna ofițerului care transmitea semnale luminoase scurte, strigând:
—Te poftesc de bunăvoie să vii afară! Capătul celălalt se înfundă, iar tu nu ai încotro să fugi! Hai! Passe-allé!
Ofițerul își repetă chemarea, în timp ce geniștii pregăteau explozibilul. Bădia Gil își făcea deseori semnul crucii, repetând Tatăl nostru, dar nu se abandona pe mâna călăilor. Ofițerul făcu trei pași înapoi, geniștii întinseră fitilurile și, la un semn al acestuia, lansară explozia, obstrucționând, astfel, ieșirea. Apoi, gardienii își continuară căutările prin împrejurimi, deși câinii îi readuceau deseori la cariera părăsită.
Înăuntru, Bădia Gil se chinuia să perceapă un minim sprijin prin beznă. Picioarele i se împiedicau de rotocoalele din sârmă ghimpată, palmele i se înțepau în piroanele ruginite, iar mâinile întinse în lături nu-i erau de niciun ajutor când el cădea sfâșiindu-și carnea în ghimpi. Groaza din beznă și disperarea că aici își va găsi sfârșitul luau formele unor monștri care îl hăituiau prin catacombe. Praful răscolit îi usca nările și gâtul, provocându-i usturimi severe, iar el, intoxicat și epuizat, căzu în genunchi, implorându-și moartea. Se zvârcoli astfel câteva ceasuri, până când limba i se umflă de iritație, obturându-i căile respiratorii. Hemoragiile produse prin descărnare în ghimpi și piroane reveneau din pricina spasmelor corpului, până când condamnatul horcăi de câteva ori, căutând instinctiv încă o gură de aer, apoi se stinse singur în beznă, nemângâiat și fără lumânare, alăturându-se soacrei lui în ținutul tenebrelor.
Unicul om din penitenciar care regreta, cu adevărat, trecerea lui în neființă, era zdrahonul Gaba, care plăti un pomelnic preotului închisorii. Câteva zile, câinii se agitară în cuștile lor, cu ochii alungiți către carieră, ciulind urechile ca și cum ar fi auzit sunete venind de acolo.
Raportul ofițerului de serviciu pe unitate arăta în termeni superflui că, în ziua de 29 martie 1983, la ora 11 ziua, prizonierul cu numărul 91943, aflându-se în desfășurarea obligatorie a muncii conform  încadrării pe sectorul carieră, a decedat în urma unei explozii eșuate. Mai departe, spune același raport: „Trupul neînsuflețit nu poate fi recuperat spre identificare, dată fiind rezistența compromisă a galeriei, precum și dificultatea executării unui acces în aceasta“.

Autoritățile locale făceau demult demersuri pentru inactivarea acestei cariere, mai ales că, pe alocuri, planau suspiciuni că ea deservea și unor scopuri greu de pronunțat în mod deschis, așa cum se proceda în jurul minelor de la Anina și al Canalului Dunăre-Marea Neagră. Potrivit acestui raport, cariera a fost declarată inactivă și lucrările de exploatare – oprite temporar, pentru ca, mai apoi, zona să rămână închisă definitiv și irevocabil.

În timp ce Bădia Gil făcea bilanțul propriilor experiențe, de la voluptoase înălțări până la cumplite agonii, Emilia rememora succesiunea de evenimente din preajma acelor zile. Inevitabil, cugetul ei era atras către și în jurul raționamentelor divine care constituie determinismul vieții pe pământ. Era parcă prea mult despotism nejustificat la mijloc, prea multă tortură impusă acestei limitate ființe care se cheamă om, fără putința de a se apăra de ceea ce dogma numește încercarea cerească. Și toate aceste tribulații programate vieții pe pământ să aibă drept unică miză eternitatea în paradis? Fără a fi citit vreodată Biblia de la cap la coadă, Emilia era naturalizată cu preceptele moralizatoare şi fatalitatea inerentă ce derivă din dictoanele acestei cărți. Firește, dacă nu şi-ar fi pus, în adolescență, problema scrupulozității unor convingeri sociale care poate au fost valabile în cadrul unei culturi specifice demult consumată pe platforma istoriei omenirii, acum, în vâltoarea evenimentelor față de care se făcea martor direct, ar fi generat un verdict arbitrar ce ar fi ținut mai mult de fatalitate şi mai puțin de legea nescrisă a cauzalității. Era greu de crezut că evenimentele miraculoase și fascinația ulterioară care au generat dogme atotcuprinzătoare, valabile prin ele înseși odată pentru totdeauna, au primit și soarta irepetabilității. Unde sunt mirajele propriu-zise atât de comune cu secole în urmă și de ce echilibrul primordial al Creatorului s-a compromis în planul cosmic al unui sfârșit de apoi? Ori Emilia, neputându-se elibera de nefericitele memorii ale copilăriei mutilate şi, mult mai grav, de gestul fatal cu care mama ei i-a licitat adolescența abia înmugurită, nici nu se străduia să caute vreun raport coerent în miezul unor astfel de precepte. Fatalitate şi răsplată? își începea, astfel, întrebările furibunde. Hmm! Câtă suferință trebuie să se consume pentru ca astfel de probleme divine să își afle, odată pentru totdeauna, soluția?

Devenise brutală în cercetarea critică filosofiei biblice, aşa cum procedează mulți oameni pentru care propriile suferințe primează în raport cu orice convingere care îndeamnă la dispoziții pacifiste. Soțul ei îşi măcina sufletul în închisoare, iar Emilia încă nu primise garanția providenței că patimile ei au fost în vreun fel răscumpărate aici, pe pământ, nicidecum într-o viață de apoi. Da, însărcinată fiind, Emilia pretindea certitudinea că se dau toți ochii pentru un ochi şi toți dinții pentru un dinte. Vedea-te-aș, dreptule Dumnezeu, cum te descurci cu patimile mele. Apoi, dacă vei vrea, mă poți biciui la infinit! Germenul de ateism se zbătea agresiv şi neliniștit în propria matcă mai ales atunci când ea își făcea simțită prezența la biserică remarcând grave tribulații față de consătenii naivi. Lui Iov i-ai redat bogăția și luxul după ce ți-a supus îndoielii calitatea de justițiar absolut. De la mine ce aștepți? Să mor și, la Judecata de Apoi, să-mi spui că am greșit amarnic contestându-ți echitabilitatea, apoi să mă pedepsești cu iadul pentru asta?! Iar furia cu care își muncea aceste gânduri i se vedea în priviri, în gesturile de lehamite cu care participa la procesiunile bisericești și chiar în moliciunea sceptică cu care înghițea anafura. Nu devenise o atee superstițioasă, ci doar provoca divinitatea care, prezentă în viața de basm din primii ani ai copilăriei, dispăruse dintr-o dată, s-a ascuns de fața ei trădând parcă un act de imaturitate. Iuda, trădându-l pe Iisus, l-a provocat pe acesta să-și arate lumii omnipotența miraculoasă. Eu te provoc pe tine să-mi lămurești rațiunea cu care mi-ai sădit nenorocirile destinului. Nu știu dacă vreodată te voi nega, dar, dacă tot alegi să nu-mi dai un semn, cel puțin lasă-mi vreme să mă ocup de viața mea și să o pun în ordine! Uneori, îndrăzneala cu care concepem astfel de gânduri se consumă într-un sentiment de nelămurită teamă, ca atunci când știm că sămânța sădită va deveni copac și, mai apoi, o imensă pădure.

Emilia nu umbla cu ochii printre stele în căutarea celebrei cruci a lui Constantin, căci nu era chiar atât de naivă încât să derealizeze realitatea adaptându-i ornamente fantasmagorice. Dacă adevărul despre divinitate și potențialitatea sa ubicuă putea fi căutat undeva, știa și ea măcar atâta lucru: să înceapă cu sinele uman, mai precis cu firea dezavuată de acele convenții care îi determină principiile și acțiunile. Dacă teologia impusese un om creat după chipul și asemănarea divinității, adică o copie imperfectă a lui Dumnezeu, putea la fel de bine, cum a și reușit într-o oarecare măsură, să origineze divinitatea în imaginația și aspirațiile omului. Cu alte cuvinte, reiese un Dumnezeu ca proiecție umană pe planul perfecțiunii, ceea ce este mult mai specific sinelui, adică firii. Din toate timpurile, năzuința omului a fost aceea de a-și exalta valențele dincolo de propriile limite, personificându-și idealurile în acest exponent al absolutului supranumit în forme identificabile în diverse teorii și obiceiuri. Și, dacă referențialul poate fi astfel inversat, orientând vectorii prin corespondență cu antigravitația, asta înseamnă că omul, de fapt, își invocă propriile aspirații la întâmpinarea unei situații critice?

—Ce ne descrieți acum, domnule profesor, nu seamănă deloc cu bigota din hol! se insinuă doctorul de gardă.

—Astea se întâmplau acum două decenii, zise Carp păstrându-și rezerva tipică celor măguliți de propria competență. Nu există și nici nu a existat vreodată om credincios care să nu se fi îndoit cel puțin o dată de divinitatea căreia îi slujește. Arată-mi-l pe acela și eu îi voi demonta ipocrizia! Îndoiala este inerentă oricărei dezbateri, precum unele dintre cele mai înalte rezoluții se nasc din îndoială.

Medicul de gardă, intuind caracterul speculativ din cuvintele lui Carp, ar fi vrut să se lanseze într-o dispută incitantă pe seama liberului arbitru, dar fu oprit de Geta, care, după ce îi bătu darabana pe umăr, îi arătă din degete scorul de doi la zero pentru ea.

—Ce?! făcu acesta nedumerit. Tu când ai?... Ah, da! Scuze.

Carp îi observă cu un aer paternal și, chiar dacă i-ar fi plăcut să mai asiste la asemenea copilării, răsuflă a tragedie, părând că se îmbufnează din pricina unor gânduri numai de el înțelese. Geta și doctorul i-au văzut ochii transfigurați de tristețe, pe când profesorul își continuă povestea.

Cu toată mila resimțită de Emilia pentru soțul ei când acesta fu ridicat, furia care încolțise în inima ei cu ocazia nunții a luat proporții colosale în imediata zi de după arestarea lui Bădia Gil. La orele șase ale dimineții, ea se trezi sub zgâlțâiturile provocate de mama ei.

—Scoală, că vor niște doctori să discute cu tine!

—Dar ce ai, femeie, de ești așa isterică?

—Scoală! Sunt niște doctori la poartă – continuă mamă-sa să o scuture pozând mai îngrijorată decât era cazul, neștiutoare și, totuși, trăind sumbre presimțiri.

Emilia se sprijini leneșă într-un cot, bodogănind iritată ceva despre faptul că Ma-mmaa căpătase numele de femeie pentru ea, în vreme ce femeie nici nu mai îndrăznea să își strige fata pe nume. Apoi, trecându-i prin minte că „ăia de la poartă” veneau să o înștiințeze de ceva legat de soarta soțului ei, se trânti în perne oftând dezgustată, nevoind altceva decât să doarmă. Dar femeie izbucni într-un plâns isteric și, parcă prevestind apocalipsul sub acoperișul lor, se tângui și mai tare:

—Hai, că s-a trezit copilul și nu mai are somn! Scoală, te rog!

Emilia simți nevoia de a pune un dos de palmă peste gura stanei de piatră pentru a-i da o „desăvârșire fidiană“, dar, auzind bocetul îngrijorat al fetiței, sări din pat și se duse în camera acesteia să o liniștească. Micuța strângea în brațe jucăria din pluș, neînțelegând zarva iscată în camera de alături. Emilia aprinse lumina și, după ce îi dădu copilei să bea apă dintr-o cană, se strădui să vadă printre perdele siluetele de afară. Fără a zări ceva din pricina întunericului, îi făcu semn lui femeie să aibă grijă de fată până vede ea ce vor „ăia de la poartă”. Emilia trecu pragul camerei cu așa o aspră determinare, încât stana de piatră se lipi de ușă pozând nedumerirea față de aceste brutalități, după care înfundă copila în propriile brațe, urmărind printre perdele să înțeleagă gravitatea situației din gesturile fiicei sale în timpul dialogului cu doctorii.

—Șșt! făcu femeia legănându-și nepoata pe un genunchi și culegând de pe jos lebăda din pluș. Uite ce frumoasă e, joacă-te cu ea!

Tot atunci, duse mâna la gură, surprinsă de faptul că fiica ei ieșise în curte fără să-și pună ceva peste furou. Emilia, luând în picioare o pereche de galoși tăiați la călcâie de tatăl ei pentru a deservi drept papuci, se duse ca săgeata spre cei de la poartă cu intenția de a-i lua la ture pentru ora nepotrivită la care s-au găsit să... Ce? Pentru niște amărâte hârtii de semnat. Fiți serioși! Cei trei doctori se vădiră foarte serioși, în vreme ce Emilia scoase un galoș de sub picior și îl azvârli spre o fereastră ca și cum mama ei trebuia să îl primească direct în molari. Femeie apăru pe prispă mai mult curioasă decât îngrijorată, moment în care Emilia o trase de mână și, arătându-i hârtiile, o asaltă:

—Pe ăsta l-ai vrut de ginere?! Uite ce nemernic! Uite, idioato!

—Nu mai țipa, că sperii fata!

—Fi-ți-ar capul al dracului de ipocrită proastă! CITEȘTE ODATĂ HÂRTIA!!!

Femeie luă tremurând actul în mână, dar, neavând curajul să descopere ce conține acesta, îl dădu înapoi scuzându-se că nu are ochelarii la ea.

— MA-MMAA!!! strigă Emilia vlăguită.

Niciun semn salvator pe care ea îl aștepta... nici măcar unul. Stana de piatră se întoarse în casă, șezu câteva clipe lângă nepoțică, apoi se îndreptă către camera alăturată și aprinse lumina. Imediat, tatăl Emiliei se înfățișă la poartă reclamând:

—Dați-mi și mie să văd!

Judicioși de felul lor, doctorii înmânară actul și acestui pretendent. Tatăl Emiliei, pus în fața acelei ștampile cu caracter absolut, înțelese că nu mai era loc de stipulații ulterioare.

—Ce facem, Tati? întrebă Emilia.

—Revoltă? Scandal național? Într-un sat așa mărunt?! N-ai să vezi! Legea, cu toate hibele și rigorile ei, este făcută ca să înspăimânte, nicidecum să apere. Nimic nu ne este favorabil acum...

—Tati! Te implor, fă ceva, orice! Dacă mi-o duc pe...

—Tovarăși! se auzi glasul de după masca sterilă a unuia dintre doctori. Programul meu impune sincronizări precise.

Limbajul acestui om și atitudinea lui militărească erau suspecte pentru tatăl Emiliei.

—Ce fel de doctori umblă prin sate cu noaptea în cap ca să ne fure copiii? întrebă el țintind cu ochii măștile sterile.

Ceilalți doi colegi, părând a primi un semn din monosprânceana superiorului lor, se repeziră către casă. Înăuntru, Stana de piatră se lupta să smulgă măștile sterile de pe fețele celor care îi ridicau nepoata. Emilia blestema și zgâria fața celui cu putere de decizie; tatăl ei punea palme peste frunțile intrușilor în menajul său; femeie urla ca din gură de șarpe. Prin curțile vecine începură a se arăta lumini pe la ferestre și fețe prefăcut-îngrijorate la porți. Nimeni nu sărea în ajutor, toți fricoșii mulțumind cerului că nu le venise nici de data asta rândul să fie duși la Centru, pentru anchetă, tremurând ca năpârcile în fața vulpii și rugându-se ca ororile astea să înceteze.

Cei trei indivizi îmbrăcați în ținute medicale se dovediră adevărați mercenari prin tehnicile lor de contracarare a oricărui asalt fizic, izbutind să îl pună pe bărbat la pământ și să evite femeile în drumul spre mașină. Emilia, alergând în urma ambulanței, blestema numele lui Bădia Gil. Când păru că liniștea se așterne din nou peste ulițe, câteva bătrâne ieșiră în ajutorul celei căzute în țărână. Emilia, prăbușită de groază și fără vlagă, fu găsită cu furoul sfâșiat în mijlocul uliței, cu pletele îmbâcsite de praf și picioarele sângerând de la fuga disperată. Delirând, azvârlea remarci injurioase acestor femei binefăcătoare, râdea satanic către cer și flutura furibundă actul acela care se făcea pricina acestei rătăciri. Undeva, pe dâra lăsată în uliță de anvelopele mașinii, se găseau resturile unei jucării din pluș, materiale sfâșiate care, puse la locul lor, ar fi amintit de un pui de lebădă. Emilia întindea o mână către acele urme, strigând:

—Să mori în chinuri, nemernicule! În toate chinurile să mori!

Femeile care au cules-o din uliță o îndemnau să nu mai blesteme în deșert, o descântau și cereau prin vecini chemarea unui preot, în vreme ce Emilia strângea la piept hârtia care dovedea că Bădia Gil semnase un acord ca fiica lui să intre într-un program de testare a unui vaccin necunoscut.

—În iad să arzi pe veci, nemernicule!

Aceste strigăte se auzeau tot mai tare dinspre valea uliței. Părăsită și incapabilă de a duce povara loviturii primite, Stana de piatră se baricadă în bucătărie și, spălându-se pe mâini într-un lighean, mai aruncă o geană prin fereastră. Când alaiul sinistru se apropie de poartă, strigă în gol către bărbată-său:

—Ia vezi ce se petrece acolo!

El apăru ca din senin, furios și, după ce îi trase un dos de palmă peste bot, se răsti ca un lup:

—Fie-ta o ia razna, iar tu vrei doar să știi ce se petrece acolo?! Lasă că ți-oi găsi eu de furcă, femeie afurisită!

Stana de piatră își învălui fața cu un șal umed, nevenindu-i să creadă că, după atâția ani, primise o palmă de la soțul ei care nu ar fi îndrăznit să o atingă nici măcar cu o floare. Se postă în prispă luând o buză umflată, niște ochi umezi și un nas roșu ca după o cumplită cotonogeală, și așteptă să se apropie alaiul ca să-i constate nenorocirea. Dar a doua palmă primită în viață de la soțul ei fu cu atât mai convingătoare pentru a o stabili în cușca ei din casă. Ajunsă înăuntru, femeia își abandonă șalul pe spătarul unui scaun, apoi potrivi perdelele în fereastră pentru a distinge mai bine ce avea să se petreacă. Simți că ceva îi curge din nas și, dând cu degetele pe sub nări, văzu doar ceva incolor specific scurgerilor în clipe de intensitate extremă. Atât de rece fiindu-i sângele chiar și în urma tragediei din debutul acelei zile, abia dacă putea pricepe gravitatea reală a lucrurilor.

Emilia, delirând, profera aceleași blesteme, cu un glas din ce în ce mai vlăguit sub propria furie îndurerată, în vreme ce tatăl ei se frământa lăcrimând să o liniștească. Negăsind o cale de ieșire, se duse în casă și căută jucăria care, știa el, o liniștea încă de când era în fașă. Dar acea jucărie zăcea sfâșiată departe, inutilă, în timp ce Emilia își striga disperarea. La apariția preotului în curte, perdeaua unei ferestre se strâmbă, clipă în care Emilia răcni:

—În iad să arzi și tu, femeie cu suflet de piatră! Focul să te ardă, ploi și vânturi să te bată, dar de îndurare să nu ai parte niciodată!

Poate că nu blestemul în sine avu vreo putere asupra mamei Emiliei, cât convingerea femeii că aceste cuvinte au fost spuse cu limbă de moarte. În impresia femeii, de la delir până la moarte nu era decât un pas, de aceea un sentiment de responsabilitate îi încolți în inimă. Și, dacă ar mai fi avut tăria, s-ar fi apropiat de ea să o mângâie, să lupte cu propria neputință de a se mișca pentru împăcarea celei care i se arăta muribundă. Însă nu, nici măcar atât nu i-a rămas în viață: părea că peste tot se face frig deodată, amorțindu-i picioarele. Femeia se stinse având înainte doar privirea unui copil neajutorat, copilul ei, care blestema totul și o blestema pe ea, cea pe care doar cu un ceas înainte o numise încă o dată Ma-mmaa. Perdeaua se sfâșie de-a latul ferestrei și, odată cu ea, sunetul înfundat al unei prăbușiri se auzi în casă. Mama Emiliei nu mai respira; avea corpul cald, dar era moartă. În același timp, fiica ei continua să îi blesteme pe ea și pe Bădia Gil, cu același răcnet furibund, zvârcolindu-se în furoul plin de țărână ce amintea de ziua nunții ei.