Noi trecem prin spectrul luminii bolnave,
Umili, temători, consumați, inutili,
Visând că vom face din șoapte jilave
Aceleași pasteluri morbide, dar goale,
În ritm monoton, în pași infantili...
Noi trecem, c-așa crapă pietrele toate
Cu legile lor, cu sămânță, cu fapte,
Cu file în care dovezi azvârlim...
Zadarnic privesc prin hercinice oale
Spirale pe care etern odihnim!
Noi trecem ca vântul prin suflete goale,
Prin cranii secate de dulci amintiri,
Spre liniștea mută-a speranței banale,
Spre-altarul ce leagă eterne iubiri...
Noi trecem! Așa ne învață de veacuri
Aceleași criterii-ngropate-n trecut,
Ca Phoenix ce suflă din reînceput
Cenușa în propriu-i gâtlej, răgușind
De strigătu-i van, de poveste murind.
Noi trecem, căci ritmul ne-ndeamnă-nainte:
Călcăm pe povești, adevăr, poezii;
Gonim guvernați de o sceptică minte
Spre raiul în care comoara-i un dinte
Scăpat poate-n ciudă de niște copii...
Vom trece cu toate, de ni-i cu putință.
Vom trece milenii... și trup, și ființă,
Spre noaptea în care noi nu am știut
Că viața ne cheamă spre-același trecut...
11 noiembrie 2012
-->
Comentarii
Spre liniștea mută-a speranței banale,
Spre-altarul ce leagă eterne iubiri...
Noi trecem! Așa ne învață de veacuri
Aceleași criterii-ngropate-n trecut,
Admirație.
Cu aceeași admirație!
Admirație.
poem excelent și plin de rezonantele trecerii ontologice prin lume și prin noi înșine...
oare unde lăsăm urme profunde :în noi sau în lume?
cu prețuire!