Aveți idee dacă s-au aprins
Pleiadele de stele în mormânt
Și dacă universul necuprins
A reușit să intre în cuvânt?
Aveți idee ce lumini se sting
La marginea poemului tăcut
Și câte vise,-n treacăt, mai ating
În dorul meu etern necunoscut?
Aveți idee câte amintiri
La soclul poeziei am depus
Și, fără să mă pierd în străluciri,
M-au învățat să le arunc în sus?
Aveți idee unde a rămas
Amprenta dulce-a sufletului meu
Și dacă respirarea fără glas
Mai poate afirma vreun apogeu?
Acum, mă oglindesc în propriul vad...
Pe margini de abis mă reculeg.
De aș putea măcar puțin să cad
Și simfonia morții să-nțeleg...!
Dar ce alean de viață m-a răpit
În volbura dorinței de a scrie!
Aveți idee dacă am murit
Sau încă respirăm în poezie?
14 octombrie 2020
-->
Comentarii
Felicitări!
Frumusețea imaginilor poetice și a sensurilor dincolo de ele, ne face bine la suflet. Un tumult de sentimente și emoții amestecate. O exprimare a sentimentelor, gândurilor, o linie bine definită cu firave indicații ce pătrunde în adâncul oricărui cititor.
Domnule Mihai Katin, mă văd nevoit să arăt că abisul, vadul, căderea și curiozitatea de a muri sunt numai ipostaze poetice, oglinzi ale identității spiritului. Eul liric nu trage lumea după el și nu o scufundă în mocirla unor deziluzii care, în instanța morții, devin nonsensuri. Dimpotrivă, el răzbate să trăiască, prin poezie, într-o lume care se pozează muribundă.
Poemul se încheie (în scrierea lui, în suflet, niciodată!) cu două catrene extraordinare, iar acel abis al morții este supus unei alte gravitații în care căderea poate fi o neștiută urcare (cârcotașii ar spune că nimeni n-a revenit de dincolo cu explicații), dar gândirea intuitivă ne poate ajuta în a înțelege o metafizică necesară spiritului...
cu toată prețuirea mea!