Poate li s-a întâmplat multora să viseze că cineva din apropiere urma să moară și, în acel vis, numărau cu înfrigurare secundele în scădere până la clipa morții căreia îi vor fi fost martori, dar se trezeau brusc din somn, trăind o spaimă rece. Poate că, pentru unii, asemenea vise au fost premonitorii, așa cum începuse Leanța să creadă despre visul ei. Rămasă acasă, singură sub biciul propriilor gânduri, își făcea mustrări pentru că nu avusese tăria să divulge partea de vis în care se bucura de moartea lui Darius și a Dianei – mai bine spus, în care îi devenea indiferentă moartea lor pentru că o avea pe Arsinia aproape, dar simțea că aceștia își meritau nenorocirea.

Încercase de câteva ori să îi sune, dar ei călătoreau printre dealuri și nu legau o linie stabilă cu furnizorii de servicii mobile. Leanța își pierdea vigoarea cu fiecare eșec, speriată de perspectivele care i se arătau, gândind că, dacă moartea copiilor i-a fost prevestită, visul trecerii prin Infern ar fi o altă premoniție. Din instinct, fugi în casă și deschise la întâmplare o carte de rugăciuni. Se afundă în lecturi frenetice și disperate, citind fără discernământ rugăciuni de la cină după icoase și condace, rupând ritmul pentru a mai încerca un contact telefonic. Nimic! Părea că toate erau făcute pentru a-i sfida orice intenție de a preveni inevitabilul. Scenarii teribile i se prefigurau înainte parcă spre a-i anunța, totodată, sfârșitul inerent. Poate că mașina copiilor derapase și, în urma unui impact violent, telefoanele au fost avariate în mod irecuperabil. Își contactă din nou cumnata cu rugămintea de a încerca să ia legătura cu Diana, dar fu respinsă ca înainte:

—Lenuța, tu ai o mare problemă. Ce atâta panică? Poate că nu au semnal. Când vor ajunge într-o zonă propice, fii sigură că vor lua legătura cu tine. Ia mai bine și bea un ceai de lavandă, dar să fie cald, căci te liniștește.

Leanța urmă sfatul cumnatei și puse apă în ibric. Căutând în dulap, dădu peste cana a cărei apariție misterioasă i-a provocat neliniști grave. Acceptă și de data asta că vârsta îi juca feste și că i-ar prinde bine mai multă odihnă. Imediat ce luă cana în mână, sună telefonul. Era Diana, care făcea asigurări că amândoi erau bine, că nu aveau de gând să renunțe la concediul lor în baza unor fantezii delirante.

—Bine, mamă, mergeți sănătoși. Dar mai sunați când și când, ca să știu că sunteți bine.

Diana califica atitudinea mamei sale drept un patetism ieftin, reacție la teama de a nu fi părăsită și tendință de a da climatului banal un morb de nesiguranță cu titlu de presentiment.

—Dar ce se aude la radio?

Diana apropie telefonul de difuzor, în care se auzea vocea Nanei Mouskouri:

Jʼaime septembre quand tu viens me rendre

Les jours plus courts, les nuits plus longues.

Je vois descendre de lʼor et de lʼambre

Au fond de tes yeux que lʼamour inonde.

Cu totul absorbită ca într-o reverie de amintirile provocate de acest cântec, Leanța mai întreținu cu fiica ei un scurt dialog mecanic, fără să știe ce vorbe debitase. Cântecul o purta către un sfârșit de septembrie, la o întâlnire specială cu iubitul ei. Șarmantul Ițenco nu știa o boabă de franceză, dar fredona linia melodică într-un timbru amețitor, ceea ce o făcea pe Leanța să se simtă cea mai frumoasă fată de pe pământ. Încă de atunci, ea avusese impresia că acel cântec era o chemare la aduceri aminte și, de-a lungul vieții, retrăind momentul, ochii Leanței se luminau de extaz pentru ca, din aceeași cauză, să se întunece de o furie demonică. Vocea Nanei Mouskouri îi amintea de căderea ei în ispită, de faptul că se agățase cu disperare de niște precepte care nici măcar nu erau ale ei și că, de atunci, drumul sinuos al vieții o purtase prin deșertul de vitregii pe care ea le primea ca pe o cruntă pedeapsă. Faptul că iubea și gustase din fructul Edenului înainte de cununia religioasă a preschimbat ceea ce ar fi fost o viață minunată într-un calvar pe care numai temerile ei fataliste îl sporeau până la cote apocaliptice. De aici și isteriile spontane, tulburarea bruscă a dispoziției, ca o veșnică temătoare că un inamic stă în umbră să împlinească pedepse din precepte bisericești.

Când reveni cu gândurile pe pământ, Leanța vru să întindă mâna ca să apuce cana cu ceai, dar încremeni la vederea imaginii imprimate pe ea. Părea că Ițenco părăsise fotografia folosită la înmormântare pentru a se așeza pe un obiect folosit la consumul de lichide, ca o prevestire a faptului că șirul lucrurilor vieții ajungeau la un firesc sfârșit. Sub impactul devastator, Leanța nu putea să mai miște deloc. Încerca să accepte ceea ce mai tare refuza. Atunci, ar fi strigat după ajutor, dar glasul vlăguit se încăpățâna să rămână în străfundul pieptului, infidel și crud. Leanța gândi că, dacă acela era ceasul morții, trebuia să învețe resemnarea, ceea ce îi lipsea, în ciuda tiradelor cu care își însoțise amenințările cu sinuciderea de-a lungul vieții. Grădina, parcela cu legume, acareturile și alte anexe din curte se transfigurau pentru a reveni la un aspect avut cu mult înainte de moartea lui Ițenco. O realitate paralelă se contura pentru a lua locul celei existente. Cu toate că nu simțea cum i se scurge viața, Leanța își repeta obsesiv că nu se mai poate face nimic și că, la fel ca mama ei, murea singură și neconsolată.

Câinii urlau a jelanie, pisicile se refugiau prin înălțimi, iar păsările se agitau în coteț ca la o invazie de dihori. Leanța nu își putea desprinde ochii de la cana termosensibilă, privind chipul soțului ei, care apăruse acolo pentru a-i aduce ultima și cea mai cumplită veste. Femeia clipi de câteva ori pentru a se convinge că nu visa, dar vestitorul morții o fixa cu aerul său absent și ușor afectat. Își spunea că trebuia să fi ascultat sfatul Dianei din urmă cu câteva săptămâni, să se interneze într-o clinică și să dispună de grija unui personal calificat. Auzi câțiva pași venind dinspre poartă și își spuse că aceea era vecina, care mai făcea astfel de vizite când nu i se răspundea la telefon. Cu toate astea, realitatea transfigurată nu revenea la starea inițială – și Leanța remarcă asta prin faptul că resturile rămase după arderea mobilierului vechi nu mai erau la locul lor din fundul grădinii. Când pașii se opriră chiar lângă ea, Leanța putu să își miște capul și, îndreptând fața către fotoliul din dreapta, îl văzu așezat acolo pe Ițenco, care răsufla în felul lui specific după un drum lung. 

Bărbatul era îmbrăcat cu aceleași haine pe care le purtase la plecarea la București pentru ultimele analize.

—Dar de ce stai așa țeapănă, femeie? 

Vioi, plin de energie, Ițenco emana aceeași violență ascunsă în glas, autoritar și plin de sine. Leanța își făcea felurite socoteli: își amintea clar că se trezise din somn în dimineața aceea, că băuse cafeaua împreună cu Darius și Diana, că trăsese o spaimă cruntă la plecarea acestora și că tot ce se petrecea acum nu putea fi decât o halucinație provocată de vechile ei temeri.

—Spune ceva, Lenuță! Nu sta ca o momâie, de parcă rachiul ți-a luat glasul!

—Tu ești mort, Coco! Ești mort de...

Nici ea nu mai știa câtă vreme s-a scurs de atunci. Ițenco, surprins de acea inepție, zise:

—Eh! Recunoaște, mai degrabă, că asta ai așteptat să auzi de la Spital. Ce naiba, am lipsit o săptămână de acasă și tu, gata, ți-ai făcut toate scenariile: că am murit, că m-ai îngropat și ai rămas singură?

—Daʼ chiar ai murit, Coco! Te-am îngropat, ți-am făcut toate pomenile... Nu-mi vine să cred că, deși știu asta, vorbesc cu o nălucă!

Ițenco, iritat, se ridică în picioare, se apropie de Leanța și, apucându-i o mână, i-o așeză pe pieptul lui. Pe lângă bătăile inimii, Leanța remarcă o vigoare nespecifică la soțul ei.

—Numai în spitalele din București se face treabă bună, zise el cu elan. Am plecat pentru analize descurajante și m-am întors sănătos-tun! Dar tu ce ai băut, de nu m-ai sunat trei zile și, în plus, ai inventat povestea asta că aș fi murit demult?

Așa se întâmplase atunci. Telefonul lui Ițenco trebuia să rămână închis în preajma aparaturii medicale din salonul clinicii, iar Leanța lua legătura numai cu Maurice, care poza ocupat și dădea informații lacunare, evazive. Leanța își întrebă soțul:

—Unde îți sunt bagajele? Dar telefonul? Cu ce mașină ai venit?

Ițenco își scoase telefonul din buzunarul pantalonului, același pe care Leanța și-l însușise după moartea lui, de care începea să nu mai fie atât de sigură. Maurice veni cu bagajele în mâini și, după ce le lăsă deoparte, spuse:

—Te-am pupat, Lenuța. Îmi cer scuze că am zăbovit în mașină, dar am primit un telefon la care trebuia musai să răspund.

Leanța îi privea lung pe cei doi bărbați și nu putea pricepe ce mecanism al minții putea manipula atât de tare subconștientul încât să creeze realități alternative cu scopul de a coborî pe frecvența iluziei. Femeia simulă că ar fi auzit un zgomot ciudat la șosea și merse în dreptul porții ca să vadă dacă mașina lui Maurice era acolo. Într-adevăr, bolidul staționa pe pod. Atunci, Leanța își spuse că, dacă alcoolul i-a jucat mii de feste, aceea era una în plus, care trebuia să aibă un final.

—Ce fac copiii? întrebă Maurice.

—Au plecat în concediu la munte, răspunse Ițenco în locul ei.

Leanța își aminti că, la fel ca atunci, copiii erau plecați când Ițenco revenise din capitală. Se gândi să verifice repetabilitatea scenariului și, dacă lucrurile ar fi fost întocmai după cum se aștepta, nu putea trage de aici decât o singură concluzie, deși sumbră, totuși infailibilă.

—Beți o cafea? îi întrebă ea.

Maurice, în felu-i caracteristic, se uită la ceas și, răsuflând a grabă, zise:

—Una scurtă și plec, pentru că trebuie să ajung neapărat la Galați și, apoi, cât de târziu, înapoi la București.

Leanța luă cana de pe masă și, pentru că ceaiul se răcise de tot, îi vărsă conținutul în chiuvetă. Nu părea preocupată că imaginea soțului ei dispăruse de pe cană, ca și cum nici nu se întâmplase ceva în sensul ăsta. După ce turnă cafea în cești, Leanța spuse:

—Vă las două minute singuri, căci vreau să golesc cada din baie.

Fără să aștepte vreo permisiune, Leanța intră în casă și merse în dormitor, unde constată că poza de la funeralii nu mai era, nici comoda pe care ea improvizase un mic altar de pomenire pentru răposat, cu candele, tămâier și fotografii din diferite perioade ale vieții lui. Apoi merse la camera copiilor și băgă de seamă că aceasta era neschimbată ca în urmă cu câțiva ani, că lucrurile lor personale nu se aflau acolo și gândi că se putea ca multe altele să nu se fi petrecut. Ieșind înapoi în curte, Leanța își spuse că da, totul era aievea acum, că moartea soțului ei, certurile cu Diana și visele care o blocau în catatonie puteau foarte bine să fie semnele de care foarte puțini oameni se bucură în viață.

Maurice a stat foarte puțin, așa cum anunțase, bând cafeaua ca pe apă și dând fuga la mașină. După plecarea lui, Ițenco spuse:

—Dă-mi, te rog, ceva de mâncare, căci am o foame, încât aș mânca și bătaie!

—Dar un întăritor înainte de masă, nu vrei?

—Păi, dacă nu l-ai mistuit pe tot cât am fost plecat, mi-ar prinde bine unul.

Dacă, altădată, Leanța s-ar fi mâhnit la acele cuvinte, acum îi venea să-și pupe soțul pentru că le-a rostit, regăsindu-l deplin în ele. Aduse o litră de țuică din cea mai bună și o puse în fața bărbatului ca să facă „onorurile“. Ițenco gustă puțin și, plescăind de plăcere, zise:

—Asta e singura parte proastă când te crezi bolnav: nu te poți bucura de plăcerile vieții. Ia să mai torn, că bine cade pe gâtlej!

—Mai pune și mie puțin, zise Leanța care, în loc să guste, golise paharul.

—Femeie, ai grijă să nu ți se înăsprească limba de la blițurile de rachiu!

Leanța era distrată și drăgăstoasă, spre uimirea lui Ițenco, care încerca să devină mai caustic pentru a încerca toleranța femeii. Vru să spună ceva, dar atunci sună telefonul și Ițenco răspunse. Bărbatul vorbea cu una dintre surori, care se interesa dacă el a prins drum bun și dacă a ajuns cu bine acasă. După nici două minute, convorbirea se încheie în registrul clasic atât de cunoscut Leanței: cu promisiuni de curânde revederi. Ea mai înțelese că nici ceilalți doi cumnați care au urmat la înhumare după Ițenco nu răposaseră și se întrebă ce straniu fenomen se petrecuse astfel încât, în doar câteva zile, să fi trăit o realitate alternativă atât de vastă. Nu cumva obiceiul ei de a se victimiza degenerase într-atât, încât mintea ei a pierdut balanța proprie? Și, dacă, totuși, pentru că senzațiile pe care le trăise în acel timp paralel erau intense în veridicitatea lor, ceea ce i se întâmpla acum era, de fapt, scăparea frâielor normalității? Dacă mintea ei, în dorința de a ușura povara unor drame pe care nu le prevăzuse, închipuia acest ultim episod pentru a-i pregăti trecerea la cele nepământești? Fie ce o fi! își zise Leanța dând al doilea pahar peste cap. Destul ostenise să atragă oamenii într-o lume pe care singură și-o crease. Dacă cea în care ea era atrasă, de data asta, se construia de la sine, asta era. Îi dădea dreptate lui Darius în privința orizontului mental, orizont de care Leanța recunoștea, acum, că se înstrăinase cu un motiv ascuns și, obosită de a mai rezista unei lumi iluzorii, se lăsa pradă revelațiilor. Lumea mare se desfăcea în mii și milioane de fășii spre a reda vederii acea lume veche, capsulată într-o obstinată dorință de negare.

—Îți plac sarmalele? își întrebă soțul.

—Văleu, femeie, iar le-ai greșit bune! Apoi, ștergându-și gura: Sărut mâna pentru masă. Au fost la fel de bune ca cele de la soacră-mea! 

—Mai nou, îmi stimezi mama? 

—Lenuță, e regretabil cu nu mi-ai remarcat stima pentru mama ta în toți anii ăștia. Chiar atât de groase să fie zidurile bulei tale, încât... 

—Iar începi să vorbești ca Darius. 

—Lasă-mă să termin! 

—Te las, dar pe mine de ce nu ai putut să mă iubești? 

—Vezi tu, femeie? Califici iubirea drept o opțiune și, în consecință, îmi impuți lucruri pe care le-ai făcut în egală măsură. 

—Ce vrei să spui?! 

—Te-a durut să vezi în ochii mei, toată viața, iubirea pentru altă femeie. Ți-a zis-o și mama ta, de aceea te-ai îndepărtat de ea. Mai mult, te-a durut să îmi vezi dragostea pentru Diana... 

—De ce ești nedrept? 

—Nu sunt! Credeai că pierderea celeilalte Elene m-a abrutizat și, abia după nașterea Dianei, ai realizat cu groază că pot iubi o lume întreagă, dar pe tine – niciodată! Aici a fost declicul tău și asta te-a înrăit. Ai căutat să mutilezi sufletul Dianei, crezând că, astfel o vei îndepărta de mine și ea va semăna sufletului tău pretins însingurat. Și continui, cu aceeași disperare, să faci asta răpind-o pe Arsinia în lumea ta sterilă. Nu mai pierde vremea reproșând universului întreg că nu te-am iubit. Nu te-am iubit et punctum! Întreabă-te pe tine de ce nu ai iubit.

—Dar nu mă crezi capabilă să iubesc?

—Ba da! Chiar o faci într-un fel mistuitor! Praf și cenușă rămân de pe urma iubirii tale! Doar că iubești ideea de a fi iubită mai mult decât oamenii care te-ar putea iubi. De aici, strădania de a mima perfecțiunea și pretenția de a primi stima unei lumi care vede lucrurile altfel decât tine. Deși te crezi capabilă de iubire absolută, anulezi dragostea celorlalți strivindu-le-o sub picioare. Iată de ce nu poți fi iubită! 

—Și, dacă tot spui că am torturat sufletul Dianei, pe ea o vezi capabilă de iubire?

—Spre surprinderea ta, iubirea ei ar fi o lecție pentru tine.

—Atunci, de ce nu a luptat pentru copilul ei? Doar fata nu avea nicio vină.

—A luptat. Și încă foarte mult. Doar că noi, în loc să o sprijinim ca niște părinți normali ce ne pretindem, i-am îngreunat lupta până i-am făcut-o imposibilă. Recunosc că eu nu am dorit un soț pentru Diana, ci un ginere pentru mine. Tu, însă, poți recunoaște că nu ai dorit ca ea să lupte până la capăt pentru copil deoarece o voiai pe Arsinia numai pentru tine? Îți mai amintești cum am crezut amândoi că Bulă nu va lua pe umeri povara creșterii Arsiniei, știindu-l de leneș, de egoist și indolent? Iată că Bulă ne-a jucat un renghi: pozând neputincios, ne-a pus împotriva Dianei pentru o vreme. Dacă eu m-am trezit din amăgirea asta, tu ai preferat să rămâi acolo, în bula ta plină de așteptări, voind să te bucuri de Arsinia ca de un cățeluș de odaie! Și ai început prin a o scoate pe Diana din viața Arsiniei, făcând jocul lui Bulă, în ciuda multor avertizări care ți-au parvenit. Eh, ce zici, femeie? De ce continui să judeci faptele Dianei dacă îți nesocotești propriile păcate?

Leanța avu impresia că soțul ei, în loc să se interneze la Oncologie, a plecat la București ca să ia legătura cu un psiholog.

—Bag de seamă că te excluzi din scenariu, îi zise ea cu vădită imputare.

—Deloc, femeie! Crezi că ascund zecile de bătăi pe care le-ai încasat de la mine? O lume întreagă știa când îți luai papara. Unii o știau dinainte ca tu să o primești. O lume întreagă știa că ai patima beției, că ești o ipocrită, că îmi era simplu să te plesnesc deoarece nu te-am dorit ca nevastă. O lume întreagă știe că m-ai legat de tine cu o sarcină inexistentă, că ești mică și a dracului, că o faci pe oropsita și bolnava. Cu toate astea, iată că eu am murit primul, iar moartea mea nu te-a afectat.

Leanța duse mâna la gură, exclamând:

—Dumnezeule! Știam eu!

Senin și impasibil, Ițenco urmă:

—De-aia vin la tine, femeie. Vin să îți reamintesc tot ce ți-am spus în ultimii mei ani de viață, când mi-am scos ficații pe masă și am dat în ei cu parul ca să te fac să admiți lucruri pe care le știai, de fapt, dar le ascundeai sub masca nepriceperii. Nenorocind o lume pentru un strop de iubire din partea mea și a Arsiniei, credeai că tu, femeie plină de ură, poți simți iubirea celorlalți?

—Coco, ia-mă acum și du-mă la moarte, căci nu mai îndur chinul ăsta!

—Dar ce sunt eu, emisarul lui Hades?! Nu, femeie! Tu vrei să mori înainte ca lumea să te vadă în hidoșenia ta, înainte să afle toți că m-ai otrăvit de moarte!

—Nu am otrăvit pe nimeni!

—Ba da! Ești o criminală cu acte în regulă! Și îți spun că vei fi lucidă atunci când lumea te va judeca așa cum ești, lucidă și când vei muri ca să mergi la Marea Judecată!

—Dumnezeu mi-e martor că nu am otrăvit pe nimeni!

—Iar vorbești cu păcat și îți agravezi viața!

Leanța fugi în casă, temătoare că vorbise prea mult cu o nălucă și că vecinii indiscreți ar fi putut lua seamă de rătăcirea ei. Acolo, regăsi totul cum era înainte: fotografia funerară atârna pe perete deasupra patului, iar pe micul altar improvizat, o candelă aștepta să i se pună o nouă pastilă de ceară cu fitil. Cartea de rugăciuni, din care citise mai devreme, era lăsată cu neglijență pe noptieră. Leanța își schimbă hainele, încuie toate ușile casei și luă drumul bisericii.

După ce închise poarta, văzu trei bețivi ieșind din curtea lui Nelu, care cântau voios:

Hai! Hai cu trăsioara

Până-n deal la Mărioara!

Calul merge le pas

Și-apoi facem popas.

Leanța se cruci ostentativ, voind să-și arate profundul dezgust față de acest obicei prost. Își văzu de drum, obsedată de cântecul bețivilor, care îi răsuna mereu aproape, deși ea se depărtase cu mult de aceștia. Când ajunsese în preajma farmaciei, îl văzu în curtea din dreapta pe Arghilai, care tocmai se cocoțase pe gard și, privind-o fix în ochi, îndreptă un deget spre ea într-un gest acuzator. Leanța încerca să-l ignore pe idiot, dar vocea lui Ițenco îi șopti în ureche:

—Mai ții minte, femeie, ce a zis nebunul în ziua înmormântării mele?

Corul bețivilor se auzea mai tare, cântând aceeași călătorie cu trăsioara. De data asta, cei trei boemi se aflau cu spatele la gardul curții cu pricina, prinși între ei pe după umeri, legănând și forfecându-și picioarele în ritmul cântecului. Printre capetele lor se vedea degetul acuzator al lui Arghilai. Din nou, Ițenco șopti:

—Cum știa idiotul de câinii otrăviți și că eu am murit flămând?

—Nu am otrăvit pe nimeni! se apără Leanța pe un ton scăzut, să nu fie auzită în stradă.

—Cum nu, femeie? Dar eu sunt nimeni?!

La aceste cuvinte, Leanța simți că i se muiau picioarele. Oricât încerca să își continue mersul către mult-dorita spovedanie, abia dacă izbuti să mai facă doi pași, că se îndoi din mijloc, moale ca ceara de lumânare și se prăbuși în fața corului de bețivi. Ițenco insista:

—Hai, femeie, începe-ți aici spovedania!

—Nu am otrăvit pe nimeni! țipă ea.

—O spui așa, ca pentru urechile nebunului?

Leanța repeta negația în propria-i apărare tot mai agresiv și disperat, până când fu luată de tremurături. Câteva femei, văzând-o în acea stare deplorabilă, au tras concluzia că Leanța intra în delirium tremens din pricina abstinenței de la băutură și i-au sărit în ajutor. Însă, când au ajuns lângă ea, fură izbite de mirosul care grăia că femeia nu renunțase la obiceiul ei nociv. Deși corul și Arghilai nu mai erau acolo, Leanța încă îi vedea și auzea, iar groaza i se amplifica de câte ori își zărea soțul cel mort încercând să își arate fața prin adunătura de gură-cască.

Când ambulanța a sosit la fața locului, brancardierii au găsit o femeie catatonică și, aflându-i vârsta, au dat de înțeles că aceasta nu mai avea multe zile de trăit. Mașina demară cu scârțâit de roți, iar mulțimea rămase nemișcată în loc, privind în urma ei până când sunetul sirenei se pierdu de tot. Bețivii își continuau agasanta cântare, ceea ce îl făcu pe Arghilai să spună cu vădită iritare:

—Dar luați-vă, dracuʼ, trăsioara și mergeți să o alintați pe Măria, că mie mi-ați făcut capul dâmburi!

Firește, cei trei heralzi ai rătăcirii erau dintre aceia care își pierd vremea prin apropierea unei spelunci și îndrăznesc să ceară o lețcaie oricărui trecător, fie acela și un străin. Merseră, așadar, în zona lor de îndeletniciri și, luând loc pe soclul din beton al gardului care împrejmuia spelunca, păreau a se dezmetici din cine știe ce aburi și se întrebau la unison:

—A fost, cumva, ambulanța pe aici și a luat pe cineva?

—Da. Pe nevastă-mea.

Unul dintre ei, privind spre cel care a vorbit ținându-și mereu pălăria Fedora cu borul aplecat mult în față, zise:

—Ăsta e motiv de sărbătoare, că eu știu una și bună: ambulanța duce doar la cimitir! 

Fără să mai scoată o vorbă, misteriosul făcu un salut ducând două degete la pălărie și plecă. În urma lui, bețivii se lansară în dezbateri.

—Mă, ăla nu era Ițenco?

—Fugi, domʼle, că el e mort de când lupul era cățel!

—Asemănarea este izbitoare, totuși!

—Lasă băutura, pungașule, că îți ia mințile!

Apoi cei trei amici deviară într-un schimb de glume în argoul lor specific, glume pe care dipsomanii le spun de mii de ori cu același aplomb ca și cum ar face-o prima dată.

Într-o după-amiază liniștită, când vara se îngâna cu primăvara, Leanța se găsea la mormântul soțului ei, vorbind cu elan despre pacea care îi inunda inima. Când și când, cerea de la defunct o confirmare a propriilor trăiri și îl implora să se ridice din groapă spre a fi martor la sărbătoarea ce i se dădea în suflet.
—Vezi și tu, Arsinia? Pare că florile nu se mai ofilesc ca până deunăzi, nici lumânările nu se mai sting. Vezi ce mormânt frumos are bunicul tău?
Arsinia nu spunea nimic, preocupată de tainice gânduri, radiind de o frumusețe pe care Leanța o sorbea cu lăcomie. Aerul mereu liniștit al fetei era pentru bătrână simbolul împlinirilor divine, căci Arsinia, în sfârșit, renunțase la tot pentru a fi lângă bunica ei. Iar Leanța trăia fericirea perpetuă din acea zi care se prelungea la infinit. Trăia împăcată cu sine și, pentru că prezența definitivă a nepoatei o întinerea, Leanța avea convingerea propriei nemuriri. Unde erau avertismentele atât de vehement strigate de Darius și Diana? Pierdute odată cu ei, amândoi, care își dormeau veșnicia într-o groapă la marginea cimitirului. Iar, pentru aceste înșelări de sine, nu meritau nici flori, nici lumânări, nici vizite la mormânt, ci doar să fie martori la blestemul justiției divine. Destul suferise Leanța la viața ei și, în schimbul acelor suplicii, Providența i-a oferit ceea ce numai sufletele tari și pure pot primi: partea ei de astru și de cer, un paradis care începuse aici, pe pământ, spre a se extinde în infinit, ca un pod până în brațele lui Dumnezeu. Ar fi vrut să își strige fericirea spre auzul tuturor morților care puteau fi doar în ținuturi sumbre de vreme ce nu se iveau în colțul ei de rai, dar mai ales acelui ateu de ginere, spre a-i face arderea cu atât mai aspră în cazanul lui din infern.
Leanța mai admiră o dată monumentul de la groapa soțului ei, mulțumită că dusese la capăt toate rânduielile. De acum, avea să nu mai treacă niciodată pe la cimitir, ci să își trăiască veșnicia alături de nepoata care o iubea așa, în tăcere, dar într-un fel suprem. Îi propuse Arsiniei să pornească în drum spre casă și, fără să audă un răspuns din partea fetei, mai trăi o dată satisfacția că nu se făceau pomeniri la acel mormânt din marginea cimitirului și plecă pe drumul fără întoarcere al fericirii depline.
Însă, cum văzu poarta metalică întredeschisă, prefigurându-se ca o himeră prin imperiul de cruci și morminte, Leanța se cutremură de groază. Avusese acest vis de zeci de ori, un vis frumos care devenea coșmar cu fiecare trezire, căci realiza că Arsinia nu era lângă ea, că fata își trăia propria viață undeva departe și că iluzia nemuririi în paradis avea să o ucidă până la urmă. Brusc, deschidea ochii în adâncimea nopții, sub urletele îndepărtate ale unor câini și se zbuciuma cu înfrigurare să prindă din urmă frânturi ale acelui pod către brațele lui Dumnezeu. Încerca să tânguiască o implorare, dar glasul surd îi oprea aerul în gât și îi încingea plămânii. Nu putea nici să strige la copii, care dormeau în camera lor din capătul opus al holului.
Iar disperarea o împingea încet și sigur spre alt coșmar, cel întunecat de data asta, forțând-o să treacă printr-o poartă dincolo de care se vedea drumul cunoscut spre mormântul soțului ei. Acolo, Ițenco, afișând omnisciența mustrătoare care îl consacrase de-a lungul căsniciei, reproșa greutatea pământului, importanța sterilă dată monumentului și coroanelor, și aerul rece care îi venea dinspre lumânări.
—Flămând și gol, fără-adăpost...
La auzul acelui glas, Leanța trăia spaima morții și nu se întreba de câte ori va reveni acest coșmar, ci câte alte noi torturi îi va mai aduce până să o răpună definitiv. Fără să zică o vorbă, Ițenco o luă de mână, părând ușor fascinat de hăuliturile din depărtări. Lumina lunii îi aprindea ochii ca ghebele de jar, spre a stârni groaza Leanței, care era dusă să își vadă viitoarele suferințe. La un semn al lui Ițenco, în fața ei se deschise un hău dens ca fumul, iar el îi spuse:
—Aici este abisul întrebărilor tale. Cu cât mai nesincere sunt răspunsurile pe care ți le dai, cu atât mai mult se adâncește. Iar căderea care te așteaptă în el nu este deloc plăcută. Știi tu, Lenuță, cum e să cazi în beznă fără să știi dacă vei ajunge într-un ghem uriaș de spini ori într-o baltă clocotită, să simți durerea de un infinit de ori mai tare decât în viață? Știi tu că adâncimea hăului și disperarea din timpul căderii sporesc chiar și după ce regreți neadevărul și vrei să te redai sincerității? Hăul e oglinda ta și tu ești el!
Leanța se prăbuși la picioarele lui, jelind de tot amarul:
—Dar eu ți-am fost soție bună!
În clipa aceea, hăul scoase urlete amenințătoare, iar Ițenco spuse:
—Iată ce te așteaptă, cotoroanțo! Nu te amăgi cu ateismul lui Darius – l-ai detestat pentru asta! Iadul există pentru oricine și-l creează! Iar eu sunt aici să îți arăt că propria tortură este creată doar de tine și alimentată de un sentiment de culpă ascunsă, acea vinovăție pe care încă nu ți-o admiți. Hai, dă-mi mâna, să mergem împreună spre iadul comun pe care l-am creat cu faptele noastre, apoi fiecare să rămânem în iadul personal, să trecem printr-o veșnicie de dureri, acolo unde vei trăi singurătatea de care ai fugit cu atâta disperare! Acolo te vei judeca singură pentru tot ce ai făcut. Hai, cotoroanțo!
Leanța mai încercă un strigăt pentru a se trezi din groaznicul vis, dar fu în zadar. Din gâtul ei ieși un fel de tuse mută, seacă și, chiar dacă atunci ar fi vrut să exprime sincere regrete, își simți damnarea inevitabilă. Ițenco întinse o mână către bezna spumoasă și, indicând femeii să privească acolo cu luare aminte, spuse:
—Oh! Fiat lux!
Deasupra hăului ce clocotea în fum, se vedea în suspensie un ovoid din care ieșea capul amenințător al unui bazilisc, purtând un soi de colier din ghimpi. De colier era prins un medalion pe care Leanța văzu un mesaj straniu: EXURGE DOMINE ET JUDICA CAUSAM TUAM!
În momentul acela, o poartă masivă, din lemn, se deschise greoi într-o parte, iar Leanța își acoperi urechile spre a îndepărta sunetul ei lugubru. Însă, cu cât respingea sunetul, cu atât acesta i se auzea mai clar în creieri, căci de acolo ieșise. Baziliscul părea să devină mai furios cu fiecare respingere, în vreme ce Ițenco șopti, conspirativ:
—Să lași orice speranță la intrare!

Acest coșmar se construia treptat de când Leanța descoperise scheletul câinelui învelit în ambalajele de sodă caustică. Îl visa doar câteodată și, multă vreme, nu și-l amintea la trezire, ceea ce îl făcea cu atât mai înspăimântător la fiecare revenire. Acum, pentru că frânturi din el se prefigurau printre meandrele rutinei, Leanța începu să creadă că avea premoniții. Notă repede pe o hârtie câteva cuvinte și, la venirea lui Darius acasă, îi dădu acestuia înscrisul cu rugămintea să îi facă o interpretare.
—Fiat lux! Este o aluzie la legenda biblică din momentul în care divinitatea creează lumina. Exurge Domine et judica causam Tuam înseamnă: Ridică-te, Doamne și apără-Ți cauza, sentință care se găsea pe emblema Inchiziției Spaniole. Iar Să lași orice speranță la intrare parafrazează un vers din Divina Comedie – Lasciate ogni speranza voi chʼintrate –, pe care Dante îl vede la intrarea în Infern.
Cu fiecare interpretare, Darius remarcă pe fața Leanței o groază in continuă creștere.
—Asta-i culmea! zise ea, dând în plâns.
—Despre ce este vorba?
Leanța povesti numai partea din coșmar care începea la ieșirea din cimitir, încheind cu următoarea reflecție:
—Dar cum să dea Coco citate din cărți, de vreme ce a fost un incult?
—Înainte de a trasa considerația asta, nu uitați că lucrurile s-au petrecut în mintea dumneavoastră. Toate întâmplările și ființele dintr-un vis sunt, uneori, alegorii ale unor temeri ascunse, ale unor dorințe și regrete pe care psihicul le refulează ca să se elibereze de ele. Tendința de a reprima toate acestea prin negare și uitare nu ușurează cu nimic situația. E nevoie să vi le înfruntați cu hotărâre, altfel nu veți avea liniște.
—Dar despre ce temeri vorbești?
—Teama de a fi părăsită, de a pierde pe cineva drag, de a vă fi descoperite unele taine incomode, teama de judecată și altele asemenea.
—Cum ai tras concluzia asta?
—Haideți să luăm lucrurile invers. Ați citit Divina Comedie?
—Nu.
—Mare pierdere.
—De ce? Ce satisfacție ai citind cărți?
—Când vă este sete, beți un pahar cu apă și vă trece. La fel e și cu lectura.
Diana interveni:
—De fapt, când îi este sete, se îmbată!
Leanța o privi cu indignare, voind să îi acuze neobrăzarea, dar fu oprită de Darius, care își continuă explicațiile:
—Chiar dacă nu ați citit Divina Comedie, caracterul universal al operei face imposibil să nu fi auzit, fie și în treacăt, frânturi din ea, cum ar fi, de pildă, șocanta descriere a infernului, unde metehnele omenești sunt personificate pentru a fi supuse unor torturi greu de îndurat. Faptul de a respinge aceste imagini îngrozitoare nu înseamnă că memoria s-a descotorosit de ele, ci dimpotrivă: le-a înmagazinat în arealul imens al subconștientului pentru ca, ulterior, să le înfrunte. Fiind la senectute, cu cât realizați că vi se apropie sfârșitul vieții, cu atât teama de moarte se concretizează în imagini pe care nu numai Dante le-a asociat iadului, ci și Biblia! Iar faptul că vă vedeți trecerea prin Infern inevitabilă trădează însuși caracterul culpelor ascunse. Nu vreau să știu care sunt acestea, pentru că ele sunt strict treaba dumneavoastră. De altfel, v-ați remarcat întreaga viață prin tăinuire, negare și denaturarea multor lucruri.
—De ce crezi asta?
—Nu încerc să vă ghicesc tainele. Repet: treaba asta vă privește și ține doar de puterea de a fi sinceră cu dumneavoastră. Dacă ați fi fost împăcată cu sine și cu lumea, nu ați fi avut asemenea coșmaruri. Căci de o dereglare mintală nu poate fi vorba, nu-i așa?
Leanța se abținu de la replică, crezând că, în felul ăsta, evita un neadevăr. Dar nu lua în calcul faptul că tăcerea, în situații similare, este doar o altă minciună prin omisiune.
—Mă rog. Tu știi ce vrei să spui.
—Partea interesantă a coșmarului, urmă Darius, este dictonul latin de pe emblema Inchiziției. Cred că o lume întreagă se pune de acord cu faptul că Inchiziția s-a remarcat prin excesul ei de zel, ajungând să ucidă la grămadă vinovați și inocenți, și declarând că, dintre toți morții, Dumnezeu îi va recunoaște pe ai lui. Nu știu cum v-a parvenit acest dicton, însă, judecând insistențele comuniștilor atei de a da Bisericii o aură sinistră prin evocarea trecutului ei sângeros, lucrurile încep să se clarifice. Ei bine, psihicul își sedimentează informațiile acumulate în subconștient pentru a le da o coerență, iar, în cazul de față, putem vorbi de teama unei inevitabile și aspre judecăți așa cum o arată religia. Nu rămâne decât să ajungeți acolo ca să vedeți ce și cum va fi!
—Și cu monstrul ce mai e?
—După cum l-ați descris, monstrul acela este un bazilisc, o ființă fantastică pe care, cu siguranță, ați văzut-o în filme și în diverse reprezentări grafice. În mitologia europeană antică, se găsea la intrarea în peșteri care ascundeau imense comori. Se spunea că îi ucidea pe intruși cu privirea sau cu răsuflarea lui de foc. În alte versiuni ale aceleiași legende, baziliscul cerea să i se răspundă la trei întrebări sau să i se spună un cuvânt magic, unic, care era cheia de acces la comoara de nestemate. Simbolismul acestei alegorii trimite la sinceritate, la deschiderea către o comoară metaforică identificată în cunoaștere. De aici, trag concluzia că baziliscul este reflexia sinelui, ca o identificare proprie în oglinda pe care subconștientul v-o pune la dispoziție. Iar aspectul înfiorător al animalului nu înseamnă că aveți un suflet urât, ci un psihic identic cu particularitățile metamorfozate ale baziliscului. Ca o concluzie, psihicul vă invită să ieșiți din obscurantismul autoimpus și să vă faceți singură evaluări riguroase în scopul de a vă reda balanței interioare. Ce credem noi, ceilalți, ne privește tot atât cât vă privește pe dumneavoastră caracterul strict personal și intim al acestor evaluări.
Leanța nu știa dacă să respire ușurată sau dacă ateul din fața ei îi juca o festă.
—Daʼ tu crezi în Judecata de Apoi?
—De ce ar avea importanță cum văd eu preceptele religioase? Ce va fi, dacă este ceva, voi descoperi la timpul cuvenit. Până una-alta, rețineți vorba francezului: Păcat că murim o singură dată, dar pentru atât de mult timp!
Reacția Leanței fu de a se sustrage de la acest dialog incomod pretextând nevoia de a merge la baie. În urma ei, Diana întrebă:
—Cum se face că nu îți motivezi convingerile ateiste în fața ei?
—Poate că nu merită. După câte a făcut, ce ar însemna dacă i-ar lipsi teama de consecințe? Ce ar fi dacă toți criminalii ar avea convingerea că nu există o autoritate supremă căreia să-i dea socoteală și care să îi trimită la veșnică damnare?
—Ai mare dreptate. Destul că mama a făcut mult rău și, cu toate astea, a păstrat numele divinității pe buze.
—Fără a fi o bigotă în fățărnicia ei religioasă, maică-ta are, totuși, cunoștință de preceptele întunecate ale creștinismului. Cu toate astea, nimic nu a împiedicat-o să persiste în oarbele-i ambiții și nici nu dă semne că s-ar căi pentru faptele ei.
Zicând acestea, Darius intră în bucătăria de vară și, simulând că ar căuta în dulapul cu pahare, scoase din buzunarul hainei cana termosensibilă, apoi merse cu ea la chiuvetă ca să o clătească. Între timp, Leanța reveni și, preocupată de neștiute gânduri, nu luă în seamă obiectul uzurpator, însă Darius umplu cana cu suc rece într-o lentoare ostentativă. Bătrâna căzu în capcană și, parcă trăsnită de bici, întrebă:
—Ce cană e asta?!
Diana ridică fugar ochii din telefon asupra recipientului și spuse cu un total dezinteres față de reacția mamei sale:
—E cana din care tata își bea ceaiul în fiecare dimineață.
—Dar nu se poate! se arăta categorică femeia. Eu știu că am vrut să o spăl, dar am scăpat-o și s-a spart.
Leanța mințea, căci spărsese înadins cana ca să scape de ea la fel cum procedase cu multe lucruri ce i-au aparținut răposatului ei soț.
—Poate că ai visat! insistă Diana.
Leanța luă cana la cercetat și, găsind-o așa cum fusese originalul înainte de a-l distruge, avu senzația că morții se ridică din morminte și zise într-un strigăt:
—Ferească Dumnezeu! Poate chiar am visat, cine știe?
Darius interveni:
—Unele vise sunt atât de intense, încât se confundă cu realitatea.
—Dar unde ai găsit cana?
—Undeva mai în fundul dulapului, după cele pe care le folosim în mod frecvent. Am zis că are o încărcătură emoțională prea mare pentru a fi ignorată.
Leanța nu își mai susținu punctul de vedere. Interpretarea coșmarului, poziția detașată a lui Darius față de chestiunea morții și apariția ca din neant a cănii îi întinseseră nervii până la punctul de rupere. Merse imediat să se culce, temătoare că anemia care risca să i se instaleze în corp i-ar atrage nedrepte acuzații că a revenit la rachiu. În urma ei, Darius și Diana își făcură semne din ochi.
A doua zi, dis-de-dimineață, Diana și Darius ieșeau din casă cu bagaje gata făcute pentru a le duce la mașină. Leanța se pregătea să le toarne cafea în cești, însă, văzând gențile de voiaj, crezu că ceva straniu se întâmplase și copiii au luat decizia de a reveni la o viață departe de ea.
—Dar unde plecați, mamă? întrebă ea cu un vădit efort de a-și ascunde disperarea.
—La munte, îi răspunse Darius, ignorând grija soacrei lui. Nu ne-a ajuns concediul pe anul ăsta și am decis că nu ar strica încă unul!
De la o vreme, Leanța se obișnuise cu ideea de a fi pusă în fața faptului împlinit, căci Darius și Diana au încetat să își expună planurile înaintea ei, ca și cum acea excludere îi păzea de energiile negative pe care femeia le-ar fi atras asupra lor. Situația de față o punea într-o postură ingrată tot astfel cum o punea faptul că ei își instalaseră un seif în cameră. Seiful, mascat într-o carte cu coperți din plastic și ușor de găsit în orice magazin universal cu care Uniunea Europeană a invadat România, se dorea a fi un bobârnac în nasul Leanței pentru faptul de a-și fi permis indiscreția să caute într-una dintre poșetele Dianei.
Se făcea că, într-o dimineață de duminică, pe când Diana era plecată cu elevii în excursie, la o oră la care Darius trebuia să ajungă acasă după schimbul de noapte la serviciu, Leanța a văzut poșeta cu pricina pe canapeaua din sufragerie și s-a înfipt în ea ca felina în pradă. Pesemne că se aștepta să afle acolo ceva compromițător pentru fiica ei, de unde și ridiculitatea explicațiilor care au urmat acestui gest mai târziu:
—Mamă, voiam să merg la biserică cu Maria și nu aveam mărunți de lumânări. Am luat de la tine zece lei, te superi?
—Dar nu puteai cere la Maria sau Darius, că tot venea acasă?
—Eh, mamă, daʼ știam eu când ajunge?
—Hai, lasă vrăjeala! Era de așteptat că, odată și-odată, ne vei răscoli prin lucruri. Treaba cu poșeta te-a dat de gol că faci asta de când ne-am mutat la tine. Nu ai ce să afli ca fiind delicat despre mine, în ciuda zeului tău de a dovedi asta, dar nici nu îți permit să îmi invadezi intimitatea! Ține-ți nasul departe de viața mea, ca să nu intru eu cu al meu în a ta! Altfel, te faci caraghioasă mult mai devreme decât ți-ai predestinat!
Ei bine, neprevăzutul acelei plecări avea menirea de a repune pe portativ fățărnicia cu care Leanța se poza drept o prezență pasivă în respectul față de tabieturile unei generații ce se îndepărta de ea ca prin niște vortexuri universale. Se străduia, firește, să perpetueze această aparență ca pe o promisiune făcută față de sine, promisiune pe care o califica irealizabilă prin exercițiul instabil al atitudinii Dianei.
—Nu era nevoie, mamă, să vă luați seif, că doar nu vă umblă nimeni prin lucruri!
—Ba da! își adjudecă Darius cauza. Altfel, nu găseam utilitatea seifului!
Cuvintele astea semănau atât de bine cu cele trasate de Ițenco de-a lungul căsniciei, încât Leanța avu impresia că Darius căuta prilejurile necesare ca să divulge lucrurile pe care acuzase că le-a reținut din varii motive. Când el apucă toartele genții, Leanța avu impresia că i se transmite mesajul despărțirii și își cercetă fiica în căutarea disperată de a citi cel mai vag semn că o femeie se desparte cu satisfacție de mama ei. Diana, cu părul ei bogat sănătos și mereu invidiat, era mai grăbită să plece decât în toate excursiile pe care Leanța își amintea, abia atunci, că Ițenco le organizase cu același sârg, cu același patos, cam la fel cum își pregătise ultima călătorie. Leanța nu avea curajul să mai ceară un sacrificiu din partea lor, adică să renunțe la acel concediu. Leanța nu avea tăria să spună, încă o dată, că lucrurile se precipitau astfel încât moartea să preumble prin preajmă ca o zeiță pe care numai un glas romantic putea să o invoce din străfunduri. Leanța încerca să își pună coerență în gânduri și, pășind descurajată în urma lor, ca o bătrână consumată, întrebă:
—Și faceți drum lung, copilași?
—Până în celălalt capăt al țării! zise Darius cu o vădită intenție de a spori drama.
Leanța duse mâna la gură într-o intenție de a-și masca disperarea, nespecifică propriei mândrii, pistonând:
—Cât de departe?!
Diana, sătulă de acest folclor, zise:
—Cât mai departe! Ești mulțumită?!
Leanța mai avea puțin și își înfunda cotul în gură, rol de care Diana era sătulă până la greață. Plecări de genul ăsteia, cărora Leanța le rezervase reprezentații de ochii vecinilor mereu la fel de absenți, se perpetuau în linia Leanței cu o regularitate suspectă.
Portierele se trânteau într-o decizie definitivă. Leanța se îneca în colțul propriului batic. Urmărind cum mașina se micșora la orizontul dinspre miazănoapte, femeia strigă cu glas gâtuit:
—Stați acasă!
Degeaba! Leanța nu avusese curajul de a spune că visul care i se repeta putea să fie o premoniție a iadului de care ea însăși se ferea cu toată îndârjirea. Leanța nu avusese tăria de a împiedica acei copii de la tragedia pe care coșmarul repetat i-o dictase cu atâta agresivitate. Dar Leanța se întorcea în casă, cu aceeași intenție de a telefona oameni cu putere de convingere. Leanța fugea din fața dramei posibile pentru a se expune dramei care nici nu se întâmplase. Leanța săltă receptorul și, apelându-și cumnata, zise:
—Ica, io cred că copiii mor azi!
După detaliile necesare oricărei bârfe de toată frumusețea, Ica spuse:
—Cumnată, ce ai? Copiii își trăiesc tinerețile! Ce vrei, să le piardă așa cum ți le-ai pierdut tu cu Coco? Stai fără grijă!
Leanța îi trânti cumnatei receptorul în nas. Leanța știa una și bună: partea din coșmar pe care o ascunsese față de copii ar fi putut preveni tragedia. Leanța voia să țină cont de premoniții tot atât de tare pe cât îi negase lui Darius avertismentele anterioare. Leanța nu avea semnal pe rețeaua mobilă și credea că Dumnezeu o punea înaintea unei încercări de care viața ei era la supraplin.

Cum vine viața! Vine și îți cere

Să-i dai un sens, o cale și un rost,

S-o faci sublimă până la durere

În ce va fi și-n cele ce au fost;

Sublimul să te coste însăși moartea

Spre care fugi cu cât te-ndepărtezi

De Ea și să descoperi numai partea

În care nu ai îndrăznit să crezi!

Cum toarce fusul orele astrale

În fiece secundă ce-o trăiești

Și împletește fire ancestrale,

Să dea enigmă firii care ești!

Ce pânză de păianjen în povară

De rouă, de treziri, de dimineți,

Asupra ta din ceruri se coboară

Ca liniștea eternei tinereți!

Mirajul morții mâine se sfârșește,

Lăsând ecouri în oglinda spartă.

Trecutul e un șanț în care crește

O viață construită ca o artă.

Cum vine viața! Liniștea păgână

Te ține cu căldură într-o mână.

Cu cealaltă, sublim te învelește

Să dormi în matca morții care crește

Cu fiece secundă ce-ai lăsat

În urmă și cu tot ce ai sperat,

Cu fiecare zi ce o sădești

Prin zorii noi pe care îi primești!

Ce imn fatal! îți vine-acum să spui,

Tu, viața cunoscută nimănui.

Ce lecție de sumbră amăgire

Și ce cumplită mare de iubire!

De-o fi sau nu așa, eu te desfid

Să înflorești mormântul insipid

Spre care tindem tipic omenește,

Adulmecând o vatră ce ne crește!

Căci n-ar putea iluzie mai mare

Să-ncapă în sicriul vieții care

Ți-arată că nu poți să o trăiești

Altfel decât prin moartea ce-o dospești.

Cum vine viața! Treacă de la sine

Uitarea și-amintirea. Ce rușine!

Ce patos de-a muri de când ești viu

Și ce nărav de-a fi al morții fiu!

Răgazul tău lăsat pe-acest pământ

În trecerea-ți fugară prin cuvânt

Ar fi reduta propriei iluzii

Ce-ar separa de tine toți absurzii!

Ar fi! Dar toate astea au un cost:

Să știi a deveni din cel ce-ai fost

Nu mortul din veșmântul vieții tale,

Ci Moartea arătată în petale

Din florile-ngânate-n stropi de rouă,

Crescând cu fiecare frunză nouă

Pe veșnicul mormânt săpat de tine.

Nu trece moartea. Numai viața vine!

26 octombrie 2019

În urma unui coșmar, Leanța fu incapabilă să se miște mai bine de două ore. Diana se trezise și, mergând spre bucătărie ca să își prepare cafeaua, trecu prin dormitorul mamei sale. Leanța zăcea în pat, nemișcată, abia respirând și ținând privirile fixate cu stupefacție într-un punct din tavan. Atunci, Diana goni înapoi în camera ei și îl trezi pe Darius cu smucituri disperate, zicând:

—Cred că a murit mama!

Darius țâșni din pat și, neținând cont că purta doar un șort pe el, merse în dormitorul bătrânei. Leanța, în aceeași poziție, putea fi înfiorătoare, dar numai moartă nu părea. El îi verifică pulsul cu un deget în zona epiglotei și respirația prin apropierea dosului palmei de nasul femeii. Apoi luă un ac și o înțepă în palma stângă, moment în care Leanța își retrase mâna și, revenindu-și în fire, privi ușor mirată la Darius și Diana, care încă își manifestau ușurarea.

—Ce-i cu voi aici? Și tu în chiloți?!

Darius ieși, iar Diana spuse:

—Mama, ai fost într-o stare de catatonie. Ar trebui să mergi la spital.

—Lasă-mă, domʼle, cu spitalul tău! Ce căuta Darius în camera mea, numai cu chiloți pe el?!

—Dacă nu era el, eu nu știam ce să fac și tu riscai să pățești ceva grav de tot. Vorbesc serios: ori te internezi în spital pentru analize minuțioase, ori voi fi nevoită, în calitate de fiică, să cer internarea ta.

—Pentru ce să ceri una ca asta?

—Respingi cu vehemență faptul că ești bolnavă. Cei mai mulți pacienți în situația ta încep prin a fi examinați psihiatric. Catatonia nu este o joacă lăsată pe seama capriciului de care dai dovadă.

De fapt, Leanța refuza spitalizarea de teamă că examenele clinice ar putea depista dipsomania asociată unor catatonici. După o jumătate de oră de savurat cafeaua, Diana plecă la școală. Darius începea lucrul după amiază, așa că se întoarse în pat ca să își reia somnul, dar surescitarea ce se datora alertei false provocate de Diana îi creă neliniști.

La primele zgomote auzite în curte, Darius știu că Leanța începuse treaba și, după agresivitatea lor, își putu da seama că soacra lui avea sămânță de scandal. Ieși numaidecât, își luă cana de cafea și se așeză pe fotoliu, fumând-și țigara într-un tact de-a dreptul sfidător. Leanța era în cotețul găinilor și, după felul în care trântea teicile, părea mai degrabă că bate păsările în loc să le hrănească, ceea ce pentru Darius era încă un semn al sevrajului. După ce scuipă câteva sudalme printre dinți, femeia se îndreptă spre bucătărie, dar, văzându-l pe Darius, își preschimbă mutra furioasă într-una smiorcăită și îl întrebă cu jale autoimpusă:

—Ce faci, mamă? E bună cafeaua?

—Excelentă! zise el fără să își ridice ochii din telefon și ținând ceașca de toartă în două degete, într-o manieră ironică.

Leanța resimți tratamentul caustic și mai scăpă un suspin. Dar, neprimind consolare, se puse pe cerșit.

—Nu știu, mamă, ce are Didi cu mine...

—Dar ce s-a întâmplat?

—Păi, mai demult m-a blestemat să-mi crape ochii, iar azi dimineață m-a amenințat că mă internează la nebuni.

—Așa, din senin, fără să fie provocată?

—Dar ce motiv ar avea?

—Același motiv pe care îl au mamele care procedează la fel cu fiicele lor. Înainte de a-mi cere mie lămuriri, ați încercat să aveți un dialog sincer și echilibrat cu ea?

—Dar știi că nu se poate...

—Ba se poate! îi reteză Darius aplombul. Orice dialog cu dumneavoastră e din start compromis dacă mergeți pe ideea neputinței, iar Diana se înfurie ușor pentru că nu tolerează eschivele.

—Adică ce, că am mai pedepsit-o cu bătaia în copilărie? Lasă, mamă, că nici noi nu am dus-o mai bine la părinți.

Darius zâmbi ușor cu ironie și spuse:

—Tocmai! V-ați vărsat asupra ei frustrările pentru viața nefericită pe care văd că o deplângeți sistematic. Un copil poate face diferența între o palmă primită pentru obrăznicie și o nedreptate ca un soi de răzbunare. Căci pedepsele nejustificate lovesc sufletul și lasă răni care nu se vindecă decât foarte târziu sau niciodată. Și nu asta ar fi marea problemă în sine, ci faptul că acel comportament nedrept continuă și azi.

—Te referi la seara aia, la Costea?

—Nu numai...

—Dar ce puteam să fac? Mi-a fost mie rușine de rușinea lui!

—El nu a avut rușine. Iar dumneavoastră ați fi putut să o consolați măcar cu o dojană adresată lui Costea. Dar nu ați făcut decât să răsuciți cuțitul în rană manifestând necredință față de Diana și pactizând cu Costea.

—Dar ce faci, mă judeci și tu acum?

—Iată încă o eschivă! Vă transferați vina și problemele asupra celorlalți. Oamenii ca dumneavoastră preferă șarmul amăgirii și sunt, mai presus de toate, ipocriți cu ei înșiși.

—Eh! Sună înțelept când o spui cu astfel de cuvinte! se arătă și Leanța ironică. Dar să trăiești tu zilele mele și atunci să vezi!

—Poate că nu ați avut o viață ușoară, dar asta nu justifică răceala crudă pe care o resimțiți față de Diana și nici satisfacția ascunsă cu care îi priviți suferințele.

Leanța păru că încerca să își amintească cine i-a mai spus cuvintele astea. Darius se ridică din fotoliu, pregătit să plece și zise:

—Mi-au trebuit doi ani să mă gândesc dacă ar fi bine să vă spun tot ce am vorbit cu socrul meu. Constat că nu a meritat osteneala.

—Eh! Ai vorbit pe naiba!

—Știu că asta e o altă metodă de a nega faptul că, până la moartea lui, socrul meu v-a pus în inferioritate. Refuzați să acceptați respingerile lui din ultimele zile. De fapt, refuzați să vă acceptați viața așa cum ați trăit-o, cu erorile și faptele ei bune. Alegând bobul de neghină, nu faceți decât să vă pedepsiți cu regretul că viața nu a fost altfel. Dar cine sunt eu ca să emit sapiențe în fața unei septuagenare obtuze și ipocrite cu ea însăși? Haideți, că vinul a stat din fiert. Spor!

Cu aceste cuvinte, Darius plecă cu treburi în oraș. Opri mai întâi la un fotostudio, de unde ridică o cană termosensibilă pe care o comandase cu două zile înainte. Analizând produsul finit, constată că artizanul studioului i-a respectat cu strictețe indicațiile și a creat cana după un model pe care îl folosise Ițenco în timpul vieții. Până și ciobitura buzei era în același loc provocată, chiar și urmele de grăsime uscată din încheieturile torții. Acum, urma testul. Omul de la recepție umplu cana cu apă fierbinte și, în câteva secunde, pe exteriorul ei apăru portretul lui Ițenco din fotografia folosită la funeralii. Darius avusese grijă, anterior, să prelucreze digital suportul original, aplicând efecte de umbră pentru a-i da chipului un aer de oprobriu și maledicție.

De la studio, se opri la terasa unui restaurant și își comandă o cafea tare și o limonadă. Porni telefonul mobil și, căutând în poșta electronică, dădu peste mesajul pe care îl așteptase de ceva vreme: X apreciază fotografia postată de Y. Darius avu un surâs de satisfacție ușor diabolică și spuse:

—Era timpul!

Cu aproape un an în urmă, navigând pe internet, Darius regăsi un vechi prieten și, la întâlnirea cu acesta, printre alte subiecte, făcu o prezentare a soacrei lui. Fascinat de straniul portret al femeii, amicul lui Darius făcu mărturisirea că Leanța ar putea fi personajul unei cărți. Darius ezită o vreme, apoi își sună prietenul ca să-și dea acordul la conceperea textului, lăsându-i la îndemână să uzeze orice instrument literar care se află în stilul unui scriitor. Totodată, ținu să fie asigurat că, indiferent de dimensiunile lui, textul va fi publicat integral pe Facebook pentru a fi citit de cineva anume. Prin urmare, Darius nu se înșelase: Arsinia era persoana X care aprecia al treilea capitol din scrierile lui Y. Darius mai știa că Arsinia urmărise parcursul textului cu mult înainte de falsa apreciere și că, tot de atunci, își încunoștințase bunica de faptul că el se dădea drept un oarecare Y pentru a emite elucubrații publice cu pretenție de poveste horror. Leanța, care nu îndura portretul ce i se făcea, șezând cu Darius și Diana la masa de Paști, le spuse acestora să guste cu toată încrederea din bucate, că nu pusese nimic în ele, ca o aluzie la faptul că ea nu era o ucigașă prin otrăvire.

Așadar, aprecierea lui X venise la câteva luni după Paști, iar Darius spuse:

—Vedea-te-aș, micuță impostoare, ce vei învăța din toate astea!

Totodată, Darius își rugă amicul să publice fiecare capitol la anumite intervale de timp pentru a urmări atitudinea Leanței. Astfel constata că, pentru o scurtă perioadă imediat după fiecare publicare, dispoziția Leanței se îmbunătățea ușor în sensul că femeia se străduia să arate bunăvoință față de Diana și vulnerabilitate în raport cu viața care i-a mai rămas de trăit. Cu toate acestea, vechile ei deprinderi stăteau la pândă ca să își arate colții și, crezându-se înarmată cu experiența vârstei, aștepta să fie provocată la o dispută pentru care pregătise niște replici lăsate demult să coacă la foc mărunt. Însă ceea ce credea că este pardonabil la ea nu avea niciun sens pentru Diana, care privea lucrurile prin lentila altei frustrări, cu totul incomprehensibilă și greu de digerat pentru mama ce invocă felurite drame doar ca să justifice erorile pe care nu are tăria de a și le recunoaște sieși în primul rând.

Cu ocazia unei confruntări, Diana îi spuse Leanței:

—Nimeni nu este perfect! Tu, însă, te grăbești să faci caz de erorile mele tocmai pentru a-ți masca propria imperfecțiune. Și ce dacă am divorțat și plătesc copilului meu pensie alimentară? Căsnicia mea cu Bulă a fost compromisă înainte de a începe, iar, în urma ei, a rămas această Arsinia pe care ai modelat-o astfel încât să-mi fie la fel de străină cum îmi ești tu! Ce ai, mamă, cu mine?! A fost un rahat de divorț!

—Un rahat?!

—DA! Un rahat peste alt rahat numit căsnicia cu Bulă și pe care tu îl faci mai mare ținând-o pe Arsinia departe de mine!

—Eu o țin?! Daʼ tu de ce nu ai fost la Tribunal ca să lupți pentru fată?!

—Mama!

—De ce n-ai fost?

—Mama!

—Lasă-mă cu „mama“! Zi-mi de ce n-ai fost! Hai, răspunde!

Diana era exasperată. Privea în ochii reci ai unei femei care trăia satisfacția că deține puterea de a stabiliza nebuloasa universală.

—De ce? Vrei să știi de ce?

—Hai, spune!

—Tu și tata, dornici să apărați iluzia unei căsnicii-model, ați fost la Tribunal înaintea mea ca să vă asigurați că, văzându-vă acolo, eu nu voi rămâne. Tu și tata, arborând steagul alb al unei moralități presupus-impecabilă, ați declarat că nu cunoașteți cauzele abaterii mele de la o căsnicie căreia nu aveați nimic să-i obiectați. Tu și tata ați mers la Tribunal împotriva mea, ca doi sateliți orbitând în jurul lui Bulă, fiind portavocea lui în apărarea familiei tradiționale. Și unde vă puteați etala isteriile ipocrite dacă nu în inima celei mai corupte instituții din România?! Cum altfel tu, mamă, îți legitimai propria căsnicie în fața unui soț care nu învăța să te iubească?!

—Păi eu te întrebam de ce nu ai fost să lupți pentru copilul tău!

—Așa cum ai luptat tu pentru copilul tău? La asta te referi?

—Păi da!

—Ei, bine, mama! Ți-o declar: Arsinia, în ochii tăi, nu a fost copilul meu nici atunci când eram însărcinată cu ea. Când mama lui Bulă a declarat că nu vrea să crească nepoți, te-ai așteptat la un avort spontan. Apoi, mi-ai speculat inexperiența de mamă și, sub pretextul că îmi erai de ajutor, nu făceai decât să ți-o însușești pe Arsinia ca pe un bun de care eu nu eram demnă. Tu, care mi-ai făcut exact lucrurile ce pretinzi că ți le făcea tata, îmi dai lecții de mamă și te aștepți la o iubire necondiționată. Tu, care ai vrut să îmi pierd slujba declarând la școală că mă droghez, ai vrut să îmi zdruncini toate perspectivele ca să mă întorc, descurajată, la o căsnicie toxică, pretinzi că trebuia să mă sacrific pentru copilul meu?

—Să știi că am fost forțată de taică-tu să merg la școală și la Tribunal. Ce voiai, să mă las omorâtă în bătaie?

—Nu te-a forțat nimeni! Divorțul meu e frustrarea ta că bunica a părăsit un soț bețiv și nebun! Divorțul meu este lupta cu mania ta de a da propriei căsnicii o falsă armonie! Captivă în jocul tău de aparențe, ești prima vinovată pentru tot ce eșuează în jurul tău și are legătură cu tine!

Leanța, care aștepta ca Diana să-și încheie tirada, spuse pe un ton stăpânit, satisfăcută de propria omnisciență:

—De-aia, când soțul tău era la serviciu, o încuiai pe Arsinia în baie ca să îți faci mendrele cu porcuʼ ăla de Darius?

Lucru surprinzător pentru Leanța, Diana nu își pierdu cumpătul în fața acestei inepții. Dimpotrivă, își augmentă dezgustul și spuse:

—Tu nu ești conștientă de faptul că, la vârsta de patru ani, Arsinia nu avea discernământ sexual ca să priceapă așa ceva. Ți-a declarat recent lucrul ăsta ca să mă îndepărteze de tine tot așa cum mă îndepărtezi tu de ea. Prea îi acorzi credit și îi sorbi borâtura de minciuni. Dar ai înghițit hapul ăsta cu baia și mendrele doar ca să îl regurgitezi în fața mea – și nu pentru că ești doar o tufă, ci o scârbă de cotoroanță! Nu mai pune atât preț pe memoria Arsiniei și pe presupusele ei amintiri induse! Arsinia nu a fost un copil excepțional. Adu-ți aminte că, în copilărie, se bășea la comandă și mutila păpuși! Iar acum, datorită ție, riscă să fie o Leanță în devenire! Așa că, înainte de a-mi mai reproșa vreodată că nu sunt mamă pentru ea, încetează să te mai pretinzi mamă pentru mine!

—Daʼ eu nu pricep, până la urmă, ce a fost atât de grav în căsnicia ta încât să ajungi la divorț.

—Tu nu mi-ai priceput căsnicia nici atunci când ea se petrecea. Cu toate astea, îți permiți aroganța de a mă judeca la fel cum face Arsinia, care încă pretinde că nu este pregătită să afle adevărul. Sunteți două ipocrite cu creiere spălate!

Leanța recunoscu în sine faptul că, în ziua aceea, Diana i-a dovedit că poate avea oricând sângele mai rece decât al ei. Furia și dezgustul cu care propria fiică i-a spus acele cuvinte au intrat în sufletul ei ca niște ghimpi otrăviți. Cumva, bătrâna era de acord că își merita pedeapsa asta și se întrebă cât avea să dureze până când va uita, încă o dată și tot temporar, ceea ce uitase și își reamintise de atâtea ori până atunci. Glasul ascuns al stimei de sine o încuraja să scotocească în propria viață pentru toate circumstanțele atenuante, dar, oricâte ar fi găsit sau și-ar fi inventat, nimic nu avea mai multă putere de convingere decât suferința profundă care se citise în ochii Dianei în ziua aceea. Își repeta obsesiv că nu știe ce să facă pentru a ușura povara, ca o remanență a neputinței simulate o viață întreagă și cerșea de oriunde ajutorul pe care nu putea decât ea singură să și-l ofere. Refuza să își spună clar și răspicat că frustrările de o viață i-au afectat judecata și că, așa cum otrăvise câini, se putea să fi făcut alte lucruri la fel de grave, dar, de data asta, oamenilor.

Darius părăsi terasa restaurantului și merse la un magazin cu produse IT, de unde cumpără o copertă cu tastatură pentru tableta lui de 9,6 inci. Ajuns înapoi acasă, o găsi pe Leanța cufundată în treburi culinare și – lucru straniu – încă necherchelită. Poate ciupise o cinzeacă, așa cum stă bine omului decent, căci părea senină și calmă ca și cum întâmplarea de dimineață și dialogurile de apoi nu avuseseră loc. Darius își etală noua achiziție, iar Leanța întrebă:

—Daʼ ce-o mai fi și jucăria asta?

Darius potrivi tableta în suport, conectă tastatura și spuse:

—Aceste două „gigele“ se combină...

—Și te apuci de scris povești! îl întrerupse Leanța cu aceeași omnisciență.

Darius își păstră naturalețea și zise:

—Exact! Povești de groază!

—Depinde.

—Depinde de ce? se prefăcu el curios.

—Eh, am zis și eu așa... Daʼ de ce tocmai povești de groază?

—Nu puteți zice nimic așa decât în lipsă de discernământ. Știu că vi s-a spus demult de existența acestei povești, fapt pe care nu îl condamn. Adică, nu condamn persoana care v-a spus, ci intenția cu care a făcut-o. Iar, pentru știința dumneavoastră, există povești de groază care conțin înțelepciuni ascunse și altele evidente.

—Hai, tu! Dă-mi un exemplu! făcu Leanța cu superioritate.

—Biblia! Este plină de crime odioase, de războaie duse în numele unui dumnezeu bun și drept, de monștri și felurite ființe fantastice, de oameni cu puteri supranaturale care perpetuează răul cu toate strădaniile lor de a-l combate, de legi absurde ieșite demult din actualitatea omenirii în continuă schimbare. Cu toate astea, Biblia e considerată cartea de căpătâi a înțelepciunii omenești prin grația divină oferită de același dumnezeu care a permis ca dumneavoastră să duceți o viață de rahat. Ei bine, dacă ați putut citi o asemenea carte și continuați, totuși, să îi atribuiți o valoare inestimabilă slăvindu-vă despotul, iată că puteți citi și altele. Desigur, doar dacă nu stați prost cu vederea!

—...zise ateul!

—Și vă asigur că nu ați citit Biblia cu ochii minții deschiși. Altfel, ați fi știut că simbolul central al creștinismului are un prototip în Vechiul Testament. Este vorba de Iosif, fiul lui Iacob, care a trăit cu patru sute de ani înainte ca Biblia să înceapă a fi scrisă, ceea ce arată că Hristos e doar o contrafacere.

Leanța duse mâna la gură, neputând crede că auzea atâtea blasfemii.

—Ferească Dumnezeu!

—Așa i-ați invocat numele în toate, dar absolut toate faptele dumneavoastră? Lăsați, nu am nevoie de încă o mostră de ipocrizie. Mergeți, mai bine și citiți Biblia! Dar nu cu prea multă atenție, altfel riscați să deveniți atee!

Luată peste picior, Leanța fugi în casă ca de un om ciumat, spre amuzamentul lui Darius, care concepea un plan de a pune în scenă cana termosensibilă.

Și uite, așa trecură doi ani, timp în care Diana își abandonă mama în lumea viciată pe care bătrâna și-o construise; doi ani de sumbre reflexii asupra duplicității cu care Leanța se făcea un pericol tot mai mare pentru sine. Doi ani în care Leanța nu și-a oferit măcar o dată ocazia de a se dovedi mama asupra căreia Diana putea să se fi înșelat. Cu toate astea, din sufletul Dianei încă mai pleca acel fir nevăzut care o lega de această femeie ruptă de sine și de fiica ei.

Când Darius i-a spus Leanței că Diana nu o simte ca pe o mamă de foarte demult, chiar din copilărie, femeia rămase mută, părând preocupată de serioase chestiuni autoimpuse. Se vedea limpede că nu îi pica ușor declarația fățișă de care era sigură că va veni odată și odată. Dacă, pentru acest inevitabil, își construise un monolog potrivit furtunoasei Diana, lui Darius nu știa cum să i se prezinte în dreptul ei deplin la viața pe care o dusese așa cum se pricepuse până atunci. Darius îi părea un om captiv în frumoase irosiri numite idei, meditativ și de o abstracție ermetică ce o ducea până la paroxism, ca și cum ar trece prin viață fără să ia parte la treptele devenirii. Leanța, tânjind să iasă din monada ei ca viermele din măr, aștepta din partea ginerelui plusul care îi lipsea Dianei, respectiv să admită faptele în sinea lor, intraductibile și, totuși, maleabile printr-un firesc dat în vremuri ancestrale. Ori el avea darul de a privi prin oameni, prea puțin atras de patimile vieții lor plate, ceea ce stârnea femeii o nerăbdare isterică. Dacă dialogurile cu el erau mai așezate, Darius îi făcea, totuși, impresia că, cerând prea mult de la ea prin elocință, nu urmărea decât să îi râdă în nas pentru sărăcia lexicală, mai ales că fusese cadru didactic.

—Aveți o bibliotecă bogată.

—Așa! Și?... făcu Leanța strângând robinetul la chiuvetă.

—Diversitatea cărților din ea ar trebui să vă păzească de platitudinile ușor abordabile în orice dialog. Sigur, dacă nu cumva marea colecție de volume este doar expresia unui snobism lesne de regăsit în reacțiile care vă însoțesc relația cu lumea. Ca să fiu mai explicit, orice om care posedă opere precum „Faust“, poeziile lui Byron sau întreaga „Comedie umană“ a lui Balzac e susceptibil de a le fi citit, ceea ce s-ar remarca în felul său de abordare și receptare a oamenilor. Greșesc?

—Eu știu?

—În caz contrar, absența și refuzul arogant de a lua contact cu asemenea opere poate duce la o cultură literară precară, de cele mai multe ori limitată la irmoase eminesciene, celebra poveste a lui Creangă, stimulatoarele creații lirice ale unui D.H. Lawrence și, de ce nu, mărunțișuri siropoase ale Sandrei Brown. Subliniez: poate duce.

—Ei, mamă, să zici mersi că ai timpul și libertatea pentru a citi. Că pe vremea mea, dacă te prindeau citind unele cărți, te băgau imediat la zdup.

—Mda. Timp și libertate. Nu sunt cu totul de acord, pentru că remarc tineri cu timp și libertate care nu citesc opera, dar citesc critica la operă. Și asta este o altă formă de snobism, la fel de ilară ca cea de care spuneam mai înainte. De aceea, revin: orice carte citită se regăsește în orizontul omului, nu doar în cel intelectual, ci mai ales în cel moral. Lucien Chardon, privit în aparenta lui splendoare, ne-ar arăta că inteligența nativă nu are întotdeauna un scop nobil. Drama unei Fantine ar fi o veritabilă lecție pentru cei care se grăbesc să judece oamenii și faptele lor în mod gratuit. Firește, am întâlnit oameni cumsecade lipsiți de erudiție și cultură, tineri și vârstnici care emanau o bunătate interioară covârșitoare, cu toate că au avut și ei greutățile lor în viață. Cultura, însă, poate inhiba răul originar, temperează pornirile violente și reunește oameni diferiți în respectul față de diversitate.

—Și ce vrei să spui, că nu am citit la viața mea sau ce?

—Departe de mine așa ceva! Eu insist asupra faptului că ceea ce citim se reflectă în felul nostru de a relaționa cu lumea.

—Și la mine ce se vede?

—Vreți răspunsul sincer sau pe cel diplomatic?

—Am înțeles: sunt o incultă pentru tine.

—Nici chiar așa. Doar că trădați un soi de agresivitate care nu se regăsește la o persoană deprinsă cu citirea unor volume ca cele din biblioteca dumneavoastră. Vârsta și nonșalanța libertină ce vă caracterizează nu se regăsesc ușor la oamenii care citesc. De aceea, veți avea mari dificultăți în a ajunge la un consens cu Diana. Lipsa de cultură atrage oamenii într-un cerc al pulsiunilor instinctuale, imediate și gregare. Pricepeți?

Sigur că Leanța nu pricepuse o boabă din debitul lui Darius, prin spiritul ei troglodit aducând o pată rușinoasă nobilei meniri de cadru didactic. Aștepta de mult să afle părerea lui despre ea și credea că, odată lucrurile spuse, toate se vor pierde în neant, ca un zvon, lăsând o tabula rasa în loc. Căci ce altceva se poate prolifera într-un orizont de plutonier, pe deasupra îmbibat de inerentele etilice?

Mai târziu, Leanța își întrebă fiica:

—Cum își permite bărbatu-tău să mă facă o incultă?

—Nu cred că ți-a zis-o chiar așa franc, dar a avut un motiv serios să o facă.

—Voi complotați împotriva mea!

—Lasă orgoliul deoparte și coboară de pe piedestalul tău iluzoriu. Nu ai înțeles nimic din ce ți-a spus Darius, pentru că ești incultă. Iar acum ți-o zic în cuvintele mele: dacă nu ai fi atât de încuiată la minte, ai avea parte de o minimă fericire. Dar tu persiști în mândria pe care numai un orizont îngust o poate prezerva. Și, da: maxima latină cu tăcerea și filosoful nu te ajută în lumea ta. Fii sinceră cu tine și dă frâu liber la tot ce ai mai bun; poate așa ți se relevă latura aceea de care vorbea Darius. Altfel, ești doar un nod gordian de instincte, un șarpe uroboros, un tabernacol care îți mistuie sinele în flacăra trecătoare a amăgirii. Ca tine, sunt mulți în generația milenarilor, așa că lasă orice pretenție de originalitate!

Dar vechile ostilități ale bătrânei reveneau cu obstinație la suprafață parcă spre a cere tributul pe care ea simțea că nu îl primise. Doi ani în care se luptase din răsputeri să îi arate Arsiniei că ar da o lume întreagă la o parte pentru ea și în care simțea, totuși, că fata nu dorea acest lucru, că viața ei se ghida după alte perspective și, în felul ăsta, i se dădea de înțeles că unii oameni pot rămâne doar cu un gol interior; doi ani de speranță că poate cumpăra iubirea pe care nu o primise de la soț și pe care a suprimat-o în propria fiică trecură la fel ca toată viața ei dinainte.

Iar la capătul acestui interval de timp, Leanța vedea că oniricul imperiu de cleștar se clatină și că forul ei interior amenința să nu îi mai servească. Costea, marele sprijin din vremuri de restriște, mărețul consilier și oracol, se îmbolnăvea. Abia atunci, Leanța era cu adevărat disperată de perspectiva singurătății. Căci cine altcineva îi dădea cele mai nimerite sfaturi și o impulsiona să acționeze în unele situații chiar cu prețul absurdului? Cine să îi mai spună ce are de făcut și să îi încurajeze inițierea planurilor și concretizarea propriilor idei? Cui avea să i se mai vaite de soarta ei oropsită și de nebunia inexplicabilă a Dianei?

Și totuși, forul interior, deși dădea semne de neloialitate, trebuia să ducă la bun sfârșit menirea subconștientului și să arate lucrurile în deplina lor banalitate, oricât ar fi fost ea de neacceptat. Ceea ce Leanța negase în mod susținut și până la desființare o viață întreagă ieșea încet și sigur din capsula memoriei latente spre a deveni o nouă realitate – mai bine spus, realitatea pe care ea încercase cu toată energia proprie să o ascundă față de sine. Cu cât sporea grija ei față de sănătatea lui Costea, cu atât mai multe borne de orientare se aprindeau în arealul întunecat al automustrării. Nefiind pregătită să facă față inevitabilului, jinduia după o încurajare din partea Dianei și a lui Darius. Dar amândoi se vădeau impasibili și sceptici înaintea temerilor ei; sceptici pentru că bolnavul de acum jucase de mii de ori acest rol cu paharul în mână și impasibili pentru că, la un acces de beție, Costea a dovedit o totală lipsă de respect față de Diana.

După moartea lui Ițenco, vizitele Leanței în casa copilăriei de la Pohu s-au întețit, iar pentru asta avea nevoie ca Darius să o ducă acolo cu mașina. Cu prilejul acestor vizite, Darius descoperi latura dominatoare și vulgară a lui Costea, precum și patetismul său fățarnic atât de asemănător cu cel al Leanței. Adresele necenzurate aduse Dianei, larghețea frivolă a evocării aventurilor lui erotice și faptul că odată o scuipase în gură ca pe o prostituată de care tocmai se folosise îl făcură pe Darius să îi spună Dianei:

—Am impresia că unchiul tău, fără să își dea seama, simte față de tine o atracție sexuală.

—Așa se manifestă el la beție. Nu îl lua în seamă.

—Mă rog, tu îl cunoști de mai mult timp decât mine.

Potrivit oricărei legi a firii, trecerea rapidă cu vederea peste asemenea lucruri culminează în mod dezgustător și, aproape de fiecare dată, cea care suferă cel mai mult are de purtat stigmatul vinovăției principale.

Așadar, Costea vânduse casa părintească după ce petrecuse câteva luni într-o cumpănă de mai mare râsul. Petrea nu era de acord cu acest demers, nutrind speranța că domeniul va ajunge pe mâinile fiului său, așa cum lăsase de înțeles Costea – un pas inteligent din partea celui din urmă, căci, astfel, Petrea aducea lingușitoare servicii. Leanța, însă, umbla cu temenele pe lângă fratele ei, într-un acord tacit față de intenția lui, visând la un gest de generozitate din partea acestuia. Totuși, Costea lătra frecvent că mama lui i-a cedat imobilul pentru că numai el avusese grijă de bătrână în ultimii ani de viață, spre iritarea cumnatei sale, zisă Olteanca cea Spurcată, care afirma cu ciudă:

—Daaa! A avut atâta grijă de mă-sa, că, la nici un an de la semnarea actului de împroprietărire, soacră-mea a murit! Și încă în condiții suspecte!

În contrapartidă, Costea reclama:

—Parvenita aia analfabetă să-și vadă de oala ei! Că mă-sa a venit la nunta ei doar cu un tort făcut din mămăligă, așa cum se face numai la pârliții de olteni!

Aceste tensiuni meticulos alimentate de Costea aveau menirea de a anunța că nu intenționa să împartă roadele cu frații lui. Întrebat de vecini ce va face cu banii din vânzarea casei, el declama cu emfază:

—Am trei nepoți! Lor le rămâne tot!

Și iată că, astfel, părinții și copiii erau puși în disensiune prin același mecanism folosit de comuniști în segregarea indivizilor dintr-o societate. Cu cât amenințările lui Costea de a nu lăsa nimic fraților lui – pentru că nu l-au sprijinit în întreținerea mamei – erau mai agresive, cu atât sporeau lingușeala Leanței și a Oltencei, spre iritarea lui Petrea. Manipulator desăvârșit, Costea aprindea tot mai multe fitiluri declarând fățiș fratelui:

—Eu i-am propus nepotului să își deschidă un service auto aici, în curte, dar să aibă grijă de casă. Dar el zice că nu poate veni din Brașov tocmai aici, în capătul ăsta de lume! De-aia știu sigur că tu și Olteanca vreți să îi las totul lui ca să vindeți!

În duminica dinaintea Paștelui Blajinilor, Costea și-a chemat frații, cumnata și nepoții la Pohu pentru a face o pomenire la mormântul părinților. O solicitare atât de extinsă nu putea decât să semene cu o invitație la negocieri. Veniră toți, mai puțin nepoții de la Brașov, care justificau treburi aglomerate la ei, acolo. Petrea invocase probabilitatea ca fiul lui să ajungă în dimineața următoare, atent în a menține un raport vesel cu fratele lui. În timp ce se ocupa de frigăruile de pe grătarul cu jar, îi spuse lui Darius:

—Roagă-l pe Costea să dea o țuică din aia bună, dar nu spune că-i pentru mine, ca să nu știe nevastă-mea.

Auzind cererea, Costea zâmbi ușor mulțumit de sine și fu atât de generos cu țuica, încât Petrea nici că se mai sinchisea de privirile reprobatoare ale Oltencei. Cum licorile fură amestecate fără discernământ, pornind de la bere, continuând cu vin și stingând arsurile cu poșirca tulbure a lui Costea, mintea lui Petrea începea să dea ușor pe lângă brazdă, stimulat fiind mai ales de ghionturile Oltencei, care nu mai avea răbdare până la soluționarea, favorabilă ei, a chestiunii succesorale. Petrea, însă, după ce mâncaseră cu toții și se simțea bine, își mai turnă un pahar, iar Olteanca, departe de orice normă a discreției, îi smulse sticla din mână și zise pe un ton autoritar:

—Ajunge cu băutura, că mai ai puțin și îți curg balele de greață!

Ochii și așa tulburi ai lui Petrea se făcură negri. Intră în casă, trecu pe lângă Darius și Costea, care discutau în camera din mijloc și merse în dormitorul dinspre stradă, unde începu să răscolească cu furie prin dulapul cu așternuturi. Vădit nemulțumit de situație, Petrea vociferă:

—Băga-mi-aș picioarele! Bine că primești toți nespălații în casă și eu nu găsesc o lenjerie curată!

Costea atât aștepta.

—Dar de ce umbli acolo și nu mă întrebi pe mine?

—Unde sunt cearșafurile?!

—Mă, dar tu îmi ții socoteală pe cine primesc în casa mea?

Petrea își luă un ascendent furibund:

—De când gura mă-tii e casa ta, mă?!

—Hei! strigă Leanța cu vocea ei stridentă și enervantă, ceea ce stârni furia lui Petrea. Nu uita cine e mă-sa!

Petrea, părând că își conștientizează derapajul, ieși să fumeze o țigară. Fumătorii pică deseori în capcana de a crede că țigara calmează, când, de fapt, are un efect invers. Numai cele câteva minute necesare pentru a o consuma pot să facă oarecare ordine în gânduri și să tempereze un comportament agresiv. Asta, însă, nu știa Olteanca cea Spurcată, care, rănită în amorul propriu de cuvintele lui Costea, își întrebă soțul:

—De ce îi permiți să îți vorbească așa? Dar tu ești mai prost ca el?

Agitat de aceste întrebări colțuroase, Petrea stinse țigara și merse hotărât să ia taurul de coarne. Olteanca venea încet din urma lui, dornică să vadă dacă imboldurile ei au avut efectul scontat. Petrea, abia trecând pragul, răcni la fratele lui:

—Ia spune, mă, de când e asta casa ta?!

—De când mi-ați cedat părțile voastre și mama partea ei, boule!

—Dacă mă mai faci o dată bou, îți trag un pumn în bot!

—Ești un bou! zise Costea rânjind a totală desconsiderare.

Petrea se repezi să își consume furia, dar fu oprit de Darius, care îl ruga în mod repetat să nu facă treaba asta. Petrea, însă, îi puse lui Darius mâna în gât răcnind turbat:

—Tu ce vrei, mă?! Ieși, că îți trag și ție una!

Folclorul urban spune că cel care intervine într-o încăierare riscă să o încaseze cel mai rău. Însă Darius dovedi o forță surprinzătoare față de calmul lui obișnuit și, ținându-l pe Petrea blocat, îl privea în ochi repetând rugămintea de a nu face greșeala pe care Costea o aștepta. Leanța, cu tonul ei acut, mai degrabă alimenta starea urâtă decât să o aplaneze, în timp ce Olteanca amenința că cheamă Poliția. Aproape jumătate de minut se zbătu Petrea să iasă din strânsoare pentru a-i îndesa pumnul promis lui Costea, în vreme ce acesta continua să îi rânjească provocator și să îi trimită bezele din vârful buzelor, ca la curve.

Când Petrea își reveni în fire, ieși la țigară însoțit de Darius, căruia îi spuse, gâfâind:

—Îmi pare rău că am sărit la gâtul tău, dar trebuia să mă lași să-i dau una dobitocului!

—Sincer, dacă nu eram de față și auzeam că l-ai pocnit pe Costea, nu îmi păsa. Dar cum să asist la încăierarea dintre doi frați cu părul alb? Poate, dacă erați mai tineri, organizam o gală și câștigam niște bani din reclamă!

Petrea zâmbi ușor, dar reveni la problema care îl apăsa și zise:

—Crede-mă, Darius, că ăsta a căutat mereu să mă umilească.

—Am văzut că a făcut-o în toți anii ăștia, de când vă cunosc.

Olteanca ieși cu gura întredeschisă ca să-și ia bărbatul la rost, dar Petrea o repezi:

—Fă! Dacă mai spui o dată că chemi Poliția, îți trag și ție una peste fălci, de-ți ies toate fumurile pe nas!

Olteanca se văzu pusă la punct și plecă înapoi de unde venise, cu coada între picioare. Locul ei fu luat de Leanța, care se vedea în drept să o facă pe moralista:

—Mă, frate, ce a fost în capul tău?

—Sor-meo, nu mă face să vorbesc niște treburi de față cu ginerʼ-tu. Te prefaci că nu cunoști situația?

Leanța rămase în impas, iar Darius o privi cu recomandarea de a trece peste povestea neplăcută din acea seară. În numai câteva minute, atmosfera se detensionă. Darius merse la Costea, care ședea în același loc, calm ca un pașă, savurând poșirca tulbure și afumată căreia îi zicea magistral: țuică.

—Darius, tată, îngăimă el, nu mă simt bine.

—Păi crezi că trotilul asta de-i zici țuică pică ușor la ficat?

—Nu, băiatule! Știu că sunt putred pe dinăuntru, de-aia beau și nu îmi pasă când oi muri. Nu mi-e bine așa, de singurătate. Vezi și tu că frati-miu sare la bătaie ca să îi dau casa. Sor-mea se dă pe lângă mine pentru că vrea ceva – știu eu ce! Voi, nepoții, aveți serviciile, tinerețile voastre și o lume cu alte priorități, ceea ce e de înțeles. Eu o să mor singur, așa, cu un șpriț, cu un rachiu!

—Cum singur, cavalerule? Ieși în lume, gustă viața și răpește inima unei domnițe!

—Ehei, o domniță îmi trebuie mie?

—Ah, da! Două domnițe cu aptitudini de cadână. Îmi cer scuze că ți-am subestimat potențialul, tinere!

—Ce potențial? S-a dus cu el, e doar aparat de pișat! Cât am fost tânăr, trebuia să mă însor cu o femeie serioasă și să fac un copil, în loc să mă încurc cu toate curvele!

Costea făcea parte din acea categorie de bărbați care cred că toate femeile sunt curve, indiferent de rang și de condiție socială, de la cea cu talpa mică pânʼ la ultima băbică.

—Acum, ce să zic? Ți-au plăcut.

—Sigur că mi-au plăcut, că doar dădeau bine din cur și strângeau cearșaful cu el. Dar, așa cum dădeau la mine, dădeau și prin alte părți. Uite-o pe Tuți, cu care am trăit mai bine de douăzeci de ani. Dădea fata... de toate pentru toți! Până și socru-tău a avut parte de gaura ei.

—De-aia soacră-mea are o bunăvoință străduită față de ea? Înseamnă că Tuți a fost piesă de calitate superioară, dacă picau bărbații ca muștele în jurul ei! După cum arată la vârsta ei, presupun că încă pârâie strașnic!

Costea dădu paharul peste cap dintr-o sorbire, apoi zise:

—Gluma-i glumă, dar uite ce este. Eu am vorbit cu frații și am stabilit că cine are grijă de mama să primească drepturi depline asupra casei. Soacră-ta, care era pensionară, avea mereu scuza că nu o lasă Ițenco, dar eu știu cum e sor-mea și cât i-a păsat de mă-sa. Petrea zicea că Brașovul e prea departe și nu poate renunța la serviciul bun de acolo. Iar eu nu puteam să o las pe mama singură, cu toate că aveam serviciu. Ei amândoi știu cel mai bine cât am avut grijă de mama, că nu i-a lipsit nimic și că ea își cheltuia pensia la discreție, de-aia mi-au cedat partea lor de moștenire. Apoi, mama a zis că sigur Ițenco și Olteanca se vor ridica cu pretenții, chiar dacă nu aveau niciun drept și mi-a cedat și partea ei. Iar acum bag de seamă că această casă a devenit un focar de dușmănie. Ce pot să fac?

Darius mirosise de la început ipocrizia acestui preambul la o decizie luată demult, pe care Costea o îmbrăca în veșmântul fals al îndoielii celui preocupat de soarta casei părintești.

—Nu îmi permit să dau sfaturi, dar, dacă tot m-ai întrebat, îți spun să faci ce vrei. Fiind unic proprietar, tu știi cât vei mai putea să o întreții, mai ales că locuiești la 100 km de aici.

Costea, mimând indignarea, strigă ca pentru a fi auzit de cu totul alte urechi decât cele ale lui Darius:

—Și frații mei nu mă ajută cu nimic, așa cum nu au ajutat-o nici pe mama! Gata! M-am hotărât: vând tot! Casă, teren, nimic nu mai țin, că nu le pot duce! Iar pământul de la câmp să-l ia ei, dacă vor! Eu nu-i mai plătesc impozit, îl las pârloagă! Să îl muncească cine vrea! Îmi ajunge! Nu mai pot!

Peste câteva luni, după insistențele lui Costea de a dezbate moștenirea pe pământ și după inexplicabilele ezitări ale fraților, când Leanța, în sfârșit, se decise a duce treaba la capăt, Costea a luat-o la rost:

—Pentru ce vrei asta? Ca să îl vinzi? Nu! Eu nu vreau vânzarea pământului! Să stea pârloagă până la Paștele Cailor!

Aflând reacția oscilantă a lui Costea, Diana îi zise mamei sale:

—Și uite așa o să vă lucreze fratele vostru, din nou, cum v-a lucrat cu casa. Pe de altă parte, când v-a chemat la dezbatere, nu ați avut nicio reacție.

—Păi ne-am gândit că vrea să ne tragă în piept, că doar îl știi.

—Singuri v-ați tras în piept: tu pentru că ești o lașă incapabilă să abordeze o discuție serioasă și Petrea pentru că se așteaptă să muriți amândoi ca să rămână el cu toate!

Costea a lăsat să circule, prin comună, zvonul că se gândea să vândă casa și, de atunci, diverse oferte i-au ajuns la urechi. Pozând ezitarea în actul delicat de a vinde casa părintească, el aștepta ca cifrele din oferte să capete progresii măgulitoare. Vecinul lui, care îi era văr, nu a stat pe gânduri și, deși suma primită pe vânzare era frumușică, practicul Costea mai stătu în cumpănă aparentă vreo două luni. Cumpărătorul curții alăturate nu putea face nicio investiție fără domeniul lui Costea, de aceea veni la el cu o ofertă oarecum disperată, pe care Costea o acceptă mimând nemulțumirea de a fi cules de crud. În urma acestei afaceri care valora – chipurile! –75.000 de Euro, Leanța scuipa din vârful buzelor ca și cum își mușca unghiile, iar Petrea, proaspăt pensionar, își prelungi contractul de muncă cu încă trei ani, declarând că visa să își lase moștenire funcția de maistru inadaptatului său fiu.

Condiția de pașă cu care pozase Costea până atunci devenise, după spectaculoasa căpătuială, carența unei societăți înapoiate economic, sterile și demne de toată sila, o societate spre care făcea favoarea de a privi când și când cu suveranul său dispreț. Iluzii de luxură îi îmbibau mintea spre a se prelinge ca balele pe chipul lui ostentativ de chemător, convins că muieruști naive îl ocheau din bordeiele lor pentru a-și depune nurii la picioarele sale în schimbul unei nopți de concupiscență alături de emirul în proaspăta sa măreție. Putea fi văzut plimbându-se pe jos, cu veșnica-i cravată fluturând cu indicație spre prohab și cu gulerul ros al aceluiași sacou peste care își prinsese bogata colecție de trese fanteziste. Fostul turnător la Securitate conchise că a venit timpul să iasă din bârlogul anonimatului și să cunoască lumea nouă, acea lume dispusă să îi dezmierde aparatul de pișat revenit ca prin miracol la o condiție din vremuri apuse.

Cu aceeași inerție se întoarse la Pohu pentru a pregăti un ultim transfer de bagaje. Noul proprietar era pus pe treburi serioase, așa că îi făcu lui Costea declarația că limitele propriei răbdări se regăsesc printre clauzele contractuale. Patetic ca de obicei, Costea își sună sora să întrebe dacă ea ar vrea ceva din lucrurile mamei, pentru că, altfel, se vede nevoit să arunce din ele. Altă cărpănoasă și avidă după chilipiruri, Leanța îi răcni în receptor să nu arunce nimic până la sosirea ei. Ajunsă acolo, își puse deoparte perdele, cuverturi, preșuri, covoare, mochețele, ștergare, unele păstrate bine, altele găurite, roase pe la margini sau îngălbenite de vechime, toate puțind a naftalină râncedă. După ce își stabili partea ei din dota părintească, fu rândul lui Costea să fie și mai nostalgic:

—Uite patul mamei, dulapul, fotoliile și canapeaua! Toate sunt bune și o parte din spiritul ei încă se simte în ele!

Un strop de rouă stătea să se prelingă din colțul ochiului, iar Leanța, înduioșată de acest semn al atașamentului atavic, zise:

—Daʼ ia-le tu, Costică!

—Și unde dracuʼ să le mai pun?! Poate, dacă le țin o perioadă la voi în garaj...?

—Să vorbesc cu Didi...

—Două-trei săptămâni! se impuse el. Și zic să vă uitați peste ele, că sunt bune și le puteți folosi. Măcar atât să mai rămână de la mama...!

Când auzi propunerea asta, Diana spuse:

—Nu zău! El își ține mașina afară, a întins o masă pentru chiolhanuri în garajul lui și vrea să își depoziteze vechiturile la mine?

—Hai, mamă, că și tu ții mașina afară!

—Mă, femeie! Tata s-ar răsuci în groapă dacă ar afla că în garajul nostru zac...

Apel suspendat!

—Hai, că rezolvăm, zise Leanța.

—Bun! se arătă Costea satisfăcut. Eu asigur transportul. Vă dau și abricul, și mașina de sudură. Îl învăț eu pe Darius cum să le folosească! Dar ia zi, Darius vine sigur mâine să mă ajute cu mutarea vinului acasă?

—Dacă a promis, poate că vine.

Costea, fiind tare de psihic, făcu ușor față ezitărilor teatrale ale surorii lui, prilej de a-i spune acesteia că este naivă și proastă. Mai jucase rolul ăsta în fața lui Darius și a Dianei, însă Leanța, incapabilă de calcule multiple în momentele acelea, lăsa la raționamentul lui finalitatea oricărei situații plauzibile, o eschivă menită să arate că femeia nu era doar nesinceră cu fratele ei, ci nesinceră în general. Leanței îi era comod să pozeze naivitatea chiar cu prețul ridicolului, mai ales în cazuri de vârf precum cel de atunci.

Când ajunseră la Pohu, Darius și Diana îi găsiră pe Costea os de beat, tolănit ca un pașă în aceeași canapea pișată și pe Leanța aproape în aceeași stare, pretins ocupată de treburi în bucătărie, cu limba făcută plută și pozând indignarea pentru faptul că bețivanul o muncise ca pe o sclavă pentru o nimica-toată. Casa și prispa erau aglomerate de vechituri în dezordine, un amalgam de cabluri, cârpe, scânduri, furtunuri, țevi, covorașe, lețuri, ziare și reviste, geamantane jalnice și resturi de proveniență imprecisă pe care Costea le punea cu generozitate la dispoziția oricărui om practic și doritor de chilipiruri. Diana, privind cu un ochi fugar peste grămada de nimicuri, zise:

—Și iată, așa iese la suprafață putregaiul din spatele cravatei!

—Vorbești ca tac-tu! sări Leanța cu un calm autoimpus. Vezi că te aude Costică și se supără!

—Bolbezg ga dada! făcu Diana imitând vorbirea stâlcită a bețivei. Ce ai mâncat?

—Nimic! se boci Leanța.

—De trei zile ești aici. Chiar nu ți-a dat nimic Costea să mănânci?

—Am gătit pentru toți hăndrălăii din comună, dar azi nu am avut loc de gura lui! Zici că s-a zăpăcit de tot!

—Las-o mai moale, că deja începi să îl confunzi pe unchi-miu cu tata.

Dinăuntru se auzea Costea, cântând:

Aseară trecui călare

Pe la poarta dumitale...

Of! Ooo-of!

Leanța era mai degrabă nervoasă pe starea jenantă în care se găsea fratele ei decât pe faptul că se săturase de stat acolo.

Costea vorbise cu un soi de nepot de a zecea spiță, pe care Leanța îl respingea cu scârbă pentru mizeria în care trăia, să adune vechiturile de pe prispă. Acesta, un oligofren nespălat, venise cu mama lui, o fostă elevă a Leanței din primii ei ani la catedră. Femeia, mirosind a paie mucezite mai rău decât iapa de la căruța din poartă, era privită de lumea comunei cu suspiciune nu atât pentru că născuse un copil din flori, cât pentru relația lor vădit incestuoasă. Leanța icnea de greață la vederea ei retrăind momentul în care libidinosul Costea, cherchelit, o surprinse de la spate și îi vârî o mână între picioare, fapt la care nespălata reacționă cu îngăduință și plăcere mută.

După ce prispa fu curățată, Costea îi dădu nepotului o brumă de parale și îl trimise la casa lui. Pentru că afară se lăsase întuneric și lui Costea îi crescu apetitul de băutură, au lăsat treaba pentru ziua următoare. În timp ce Leanța spăla vasele afară și Darius își fuma țigara, Costea, tolănit pe aceeași canapea, îi debita Dianei aceeași melodramă dinainte să-i sară Petrea la bătaie, cu boli închipuite și capete de drum. Luat de val și uitând cine îl asculta, Costea duse o mână la pieptul Dianei și îi cuprinse sânul stâng. Ea sări din loc, tremurând de furie și merse afară, unde le spuse Leanței și lui Darius ce i se întâmplase. Leanța, temătoare de un scandal cu martori, propuse:

—Lăsați-l acum, că e beat și nu realizează ce face și spune. Dar mâine discutăm cu toții și punem totul pe tapet.

Diana își privi mama și zise:

—Îmi pare rău că nu am ascultat avertismentul vechi al lui Darius. Dar tu, cotoroanță lașă ce ești, nu ai suflet de mamă!

Leanța se bucura în sinea ei că nimeni nu reacționase violent la gestul lui Costea. Așa că merse la culcare, sperând că totul va ajunge sub preș alături de celelalte gunoaie din viața ei.

—Uită-te la ea! Pentru Arsinia și-ar fi dat ochii peste cap la faza asta.

—Preferă să lase impresia că nu te crede, că ți s-a părut... Asta-i Leanța!

În dimineața următoare, Costea își urmărea nepoții din colțul ochiului, având un aer stingher, ușor vinovat, știind că făcuse ceva, dar mimând că nu își amintea exact ce. Leanța ședea în fața lui, în expectativă, parcă îndemnând la cumpătare, cu acei ochi în care se citea că își bagase coada ca să denatureze starea de fapt. Darius și Diana trecuseră printre ei cu bagajele strânse, iar Leanța îi întrebă cu prefăcută mirare:

—Ce faceți, mamă, plecați?

—Nu se vede? o luă Darius la papuc.

—Daʼ de ce?

Diana, aprinsă de furie, răcni:

—Meriți să te îneci în propria vomă, scârbă de femeie! Iar tu, hodorog pervers, du-te dracului! Eu nu sunt curva ta!

—Și ce?! sări Costea. Ești o curvă tu și toate din Învățământ!

Leanța își îndemnă fratele din priviri să tacă. Diana fu cât pe ce să îi scuipe pe amândoi în obraz.

La întoarcerea acasă, vecinii o văzură pe Diana dărâmată și, îngrijorați de starea ei, câțiva veniră să îi sară în ajutor, prilej cu care aceștia aflaseră de gestul lui Costea. Leanța venise abia peste două zile, însoțită de Costea, care solicitase ajutorul unor săteni la depozitarea mobilierului în garaj. Nelu și Maria o certau pe hoașcă din priviri, dar ea, pozând ocupată de treburi, le întoarse spatele. Unii i-au spus Leanței că, dacă ar fi fost în locul ei, nu l-ar mai fi primit pe boul de frate-său în curte. Leanța, însă, le răspundea cu acel zâmbet arogant, sec, dând de înțeles că ea știe cel mai bine cum stau lucrurile. A fost momentul în care, rând pe rând, sătenii începuseră să își ia adio de la această femeie stranie, care emana un demonism ascuns. Și toți îi promiseseră lui Darius că îl vor susține până la capăt în recuperarea femeii.

Într-o zi de duminică, preotul își încheie predica cu aceste cuvinte:

—Să nu credem că, dând naștere copiilor noștri, suntem stăpâni pe viețile lor. Mai devreme sau mai târziu, riscăm să fim părăsiți de ei și, chiar dacă asta i-ar durea profund, s-ar putea să nu revină niciodată pentru a ne sprijini la bătrânețe. Prin aceasta, dau curs rugăminții a doi copii care au ales să repare viciul unei femei dintre noi și transmit tuturor ca, sub nicio formă și indiferent de pretext, să nu îi ofere acesteia băuturi alcoolice. Luați aminte: boala acestei femei ia amploare în țara noastră, boală ce nu suportă nicio justificare. Este regretabil că vecina noastră a ales să își ascundă viața în băutură, lucru pe care unii dintre noi l-am remarcat de când a venit aici. Este cu atât mai regretabil că dorința ei de a-și ascunde viața în acest fel a îndepărtat-o de orice posibilitate de a lega prietenii durabile, de a-și sădi armonia în suflet. De aceea, îndrum pe oricine poate să vină în sprijinul acestor copii să facă doar atât: să dea dovadă de responsabilitate. Doamne ajută!

Trecură câteva săptămâni de la acel incident neplăcut când Arsinia veni în vizită la bunica ei. Printre altele, Leanța aduse vorba de afacerea lui Costea și o spunea cu atât elan, de parcă ar fi fost reușita ei. Diana prinse o clipă separată cu Arsinia ca să o avertizeze asupra apucăturilor lui Costea și merse cu detaliile mai mult decât ne lasă pe noi decența să o facem aici. A doua zi, Costea își sună sora să îi spună că Arsinia l-a contactat telefonic ca să îl întrebe de sănătate. Iar Leanța plutea de fericire.

În toamna generală, e o lună

În care toți vânează frumuseți.

E drept că sub imperiul Ei se-adună

Rapsozi forțați de lumea lor nebună!

Dar câți, de fapt, să numeri drept poeți?

Că toamna lor se-ntâmplă-n primăvară

Și-n iarnă, astea sunt doar tinereți!

Culorile ne dau pe toți afară

Din viața așezată, stagiară,

Din cumpene fixate în pereți.

Septembrie acuză în tăcere

Bigoții camuflați în catiheți

Ce iartă pânʼ la ultima tăcere,

Te fierb, apoi, în liniște cu miere,

Încât devii o cumpănă-n pereți.

Și, deci, e Toamnă! Mâinile se spală

De mustul poeziei, dacă vreți.

O iarnă grea și semiglacială

Ne-așteaptă în a primăverii școală.

Din toți bețivii, câți mai sunt poeți?

6 octombrie 2019

La începutul lui ianuarie, cu puțin înainte de împlinirea a douăzeci și unu de ani, Arsinia își sună mama. Diana era în curte și, privind telefonul, îi zise lui Darius:

—Uită-te la ea: nu îmi răspunde cu lunile, nici nu îmi mulțumește pentru urările de sărbători, iar acum sună!

—Poate că se aștepta la vreun cadou din partea ta.

—Eh, cadou! Finanțe vrea! Ai văzut cum a strâmbat din nas când i-am cumpărat paltonul pe care ea și l-a dorit, înainte de Crăciun? Ar fi preferat contravaloarea lui, că doar nu umbla în curul gol! Poate că l-a purtat o singură dată și apoi l-a pus în vânzare pe OLX. Dar uite cum insistă, de parcă i se cuvine să iau poziția de drepți în fața ei. Hai, să văd ce vrea.

După nici două minute de conversație, a reieșit că Arsinia avea nevoie de 1000 de lei ca să își repare telefonul. Diana i-a propus să îi trimită un telefon nou și identic prin curier, dar fata insistă asupra banilor, pe motiv că nu ar vrea să știe Lili – adică, mă-sa – de neglijența ei. Bineînțeles că totul era cusut cu ață albă. De la moartea bunicului, Arsinia a vorbit tot mai des prin telefon cu Leanța, găsind numeroase prilejuri să spună că bursa de merit îi întârziase cu trei luni, că banii de acasă nu mai ajungeau, că educația era tot mai costisitoare și câte altele. De data asta, faptul că îndrăznea să ceară bani și nu mai aștepta să i se dea para mălăiață trăda o situație delicată, iar Diana fu de părere că fiica ei întreținea un parazit care nici măcar nu era student.

—În sfârșit, insistă Diana, eu cred că suma de 1000 de lei ți-ar ajunge să cumperi un telefon nou la fel ca cel care ți s-a stricat. Adică, nu văd cât de grav să se fi a avariat încât reparația să coste banii ăștia. Cât e de mare Bucureștiul, caută alt service.

—Păi nu sunt în București. Sunt acasă și tu știi că aici avem două puncte amărâte și alea pline de pretenții.

—Eu am banii ăștia, dar aș prefera să îți iau un telefon nou cu ei. Doar știi că un lucru reparat nu ține mult.

—Eh, hai, că văd eu cum fac.

Tonul de sfârșit apel suna sec.

A doua zi, Arsinia expuse aceeași problemă bunicii ei, care, atunci, chiar era strâmtorată și nu se îndura să umble la depozitul din Bancă pentru a nu pierde dobânda. Dar Leanța, fără să gândească ce tertipuri plăsmuia nepoata ei, făcu asigurări că o va rezolva chiar în ziua aceea. Daʼ cine-i bunicuță săritoare pentru fată? îi cânta baba în telefon. 

Așadar, Leanța vorbi cu Costea, care se oferea să fie de ajutor cu acei bani, dar numai cu titlu de împrumut. În plus, Leanța îi spuse fratelui ei că avea să primească ultima parte din renta viageră a lui Ițenco și că ea îi va da personal împrumutul înapoi, în sumă completă și tranșă unică. Lucrurile fiind ca și rezolvate, Arsinia trase la garsoniera lui Costea surprinzător de repede. Bătrânul abia se trezise și, pentru că avea cafeaua pe foc, își invită strănepoata să guste o ceașcă până când își înghițea și el gălbenușul.

—Dar ce s-a întâmplat, ce necazuri întâmpini? întrebă el.

—Păi nu v-a spus bunica?

—Eh, ce să spună? Bunică-ta nu pricepe nici cât o curcă! 

—Păi ăia de la facultate nu ne-au dat bursa de vreo trei luni și eu am fost nevoită să îmi amanetez telefonul și laptop-ul ca să îmi plătesc căminul și cantina.

—Dar maică-ta lucrează în Învățământ. Nu ești scutită de la plata căminului?

—Așa ar trebui, dar ăia de la Politehnică trec prin niște reforme tare complicate.

Costea băgă de seamă că Arsinia proferase trei minciuni în primul răspuns și alta în cel de-al doilea. Dar nu îl interesa treaba asta, de vreme ce sora lui îi făcuse asigurări în numele Arsiniei că i se va returna suma întreagă foarte curând.

—Și de câți bani ziceai că ai nevoie?

—De 1500 de lei, mări fata suma, știind cine va returna, de fapt, banii.

—Dar mie sor-mea mi-a spus de 1000.

—Eh, văd eu cum mă descurc de restul.

Ca să o mai pună o dată la încercare pe mica filistină, Costea spuse:

—Am la mine exact 1000 de lei, cât mi-a zis bunică-ta că ai nevoie, nu 1500. Dar când mi-i înapoiezi?

—Într-o săptămână sau două, imediat ce primesc bursa.

—După atâtea întârzieri cu bursa asta, se știe deja un termen de livrare? Mă rog, nu e treaba mea. La voi, la Politehnică, lucrurile au stat mereu sub un strat imprevizibil.

Cele două săptămâni dispuse pentru restituirea banilor nu erau un termen pe care Arsinia să îl respecte, iar Costea știa asta, dar avea clauza surorii lui.

Așadar, cu o zi înainte de scadență, Arsinia își sună bunica să îi spună că a încheiat relația cu Suhoi.

—Dar ce s-a întâmplat, mamă? făcu Leanța stăpânindu-și cu greu elanul de a țopăi într-un picior. 

—Devenise extrem de gelos și posesiv. Colegii au început să mă evite pentru că erau amenințați de el. Iar azi, lucrurile au degenerat nasol de tot. I-am spus că ar fi mai bine să luăm o pauză, iar el m-a lovit cu genunchiul în față.

—Ferească Dumnezeu! sări Leanța cu disperare. Te-a lovit rău?

—Mi-a curs puțin sânge din arcadă și mi-a spart un dinte. Am făcut plângere la Poliție și, acum, Suhoi are ordin de restricție. Nu mai are ce căuta în cămin și nici nu se poate apropia la mai puțin de trei sute de metri de mine, oriunde m-aș afla.

—Ei, spune la el, nemernicul! făcu Leanța ducându-și mâna la gură ca și cum se aștepta ca gestul să îi fie observat din celălalt capăt al liniei telefonice.

—Haideți, că intru la curs și nu mai pot să vorbesc.

—Bine, mamă, să ai gr...

Tonul de apel încheiat suna eficient, așa cum se procedează la București. Mai târziu, când Leanța îi expuse fiicei sale situația, Diana îi remarcă mina afectată și spuse:

—Iată că Arsinia are o scuză pentru a nu returna împrumutul. Placa aceea cu bursa în întârziere s-a zgâriat, așa că te fericește cu un belciug: a bătut-o iubitul. Oricum nu avea să dureze relația lor. Faza cu bătaia este o minciună pentru alți mincinoși.

—Ce vrei să spui?

Darius, imitând perfect vocea lui Dinică din filmul „Filantropica“, interveni:

—Mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primește pomană!

Ce mai conta că povestea asta se potrivea situației ca nuca în perete? Leanța aștepta cu jar la tălpi să îi arate Arsiniei că se pune în serviciul ei indiferent de prilej. Și acela era unul nimerit, doar că poștărița cam întârzia cu renta, iar Costea dădea semne tot mai accentuate de nerăbdare și începea să emită bănuieli de neseriozitate.

Dar iată că soarele ieșise și pe strada Leanței într-o zi de sâmbătă, când se fac pomeni. Abia dacă numără banii din rentă, că o întrebă pe Diana:

—Îi dau 1000 de lei lui Costea?

—De ce? Costea e la strâmtoare?

—Ah, nu. Pentru Arsinia.

—Adică, să plătești împrumutul în locul ei? Despre asta e vorba?

—Lasă, că nu e chiar așa.

—Păi, dacă nu e chiar așa, du-ți ambiția la capăt. În loc să o responsabilizezi pe Arsinia, tu crezi că îi speli păcatele plătindu-i datoria. Dacă atât îți poate cabina, fă așa! Doar știi că tata a murit cu regretul că Arsinia voia doar bani de la voi. Nu e de mirare că renta lui se duce tot acolo.

—Dar mai rămân 3000 de lei.

—Sigur, 3000 din care nu vei înțelege nimic, pentru că îi vei risipi pe alte pomeni spălătoare de păcate ale Arsiniei. Tu nu ai o cârpă în cur, ploaia îți curge în cap prin acoperiș, dar ești mărinimoasă.

Leanța era imună, căci posibilitatea de a plăti datoria nepoatei o înconjurase cu o aură de liniște stupefiată, iar ea, etalând un surâs bahic, întrevedea clipa în care, pentru acest lucru, Arsinia își va dovedi adevărata dragoste față de ea. Dar de unde? Arsinia nu putea să manifeste ceea ce nu simțea.

Când află că termenul pentru plata datoriei fu preschimbat – chipurile! – prin îngăduința lui Costea, Arsinia făcu o vizită bunicii, perorând același folclor cu bursa în întârziere și cafteala încasată, în vreme ce Leanța aștepta ca reveria ei să se concretizeze. În schimbul acelei dovezi de recunoștință și iubire fără margini, Arsinia îi arătă bătrânei o poză cu noul ei iubit – suflet temerar, care trece repede peste orice dramă! Leanța se simți trădată. Aduse în discuție necesitatea imperioasă a achitării împrumutului, dar într-un fel timid, anemic și deloc convingător. Iar Arsinia, o veritabilă țigancă de București în clipa aceea, făcu asigurări senine și ușor contrariate că asta se va face cu maximă celeritate.

Cu toată decepția ei, Leanța nu rezista în fața prezenței din marmură fidiană și, tot sperând un gest de afecțiune din partea fetei, se scotoci în geantă. Femeia făcea astfel de ofrande numai atunci când Darius și Diana nu erau în preajmă, tocmai pentru a-i arăta nepoatei că gestul ei secret face parte dintr-o conspirație numai a lor. Diana ieși din camera ei și, oprindu-se în fața oglinzii pentru a-și peria părul, auzi vocea Leanței în bucătărie șușotind:

—Și, când mai ai nevoie de bani, nu mai cere de la mama. Vorbește numai cu mine!

Diana ieși în fața casei, unde se alătură lui Darius la o țigară, iar Leanța, auzind ușa, veni din urmă să se asigure dacă flagrantul i-a fost descoperit. Bătrâna rămase înăuntru; dădu perdeaua într-o parte și întrebă cu acel zâmbet stingher și ipocrit un fel de „Ce-i?“.

Abia după plecarea fetei, Diana îi spuse Leanței:

—Gestul tău de generozitate față de Arsinia ascunde vechea ta intenție de a o îndepărta de mine.

—Daʼ ce faci, asculți pe la uși?

—O îndepărtezi de mine și, în același timp, de tine.

—Cum adică?

—Lasă băutura, dacă vrei să vezi ca să înțelegi.

Desigur că Leanța nu s-a dezis de viciul ei, căci, pentru unii ca ea, revenirea la starea de limpezime mintală în afara alcoolului poate fi dramatică. Cum patima ei degenerase până la a fi surprinsă uneori bând direct din sticlă, personalitatea îi aluneca în același ritm către lumea ei interioară și întunecată, cu sporadice reveniri la realitate, care, de fapt, îi provocau isterice incertitudini. Când a pus-o pe Arsinia la încercare spunând că nu are bani și întrebând dacă a reușit să scape de datorie, Leanța nu avu perspicacitatea necesară să remarce că fata se eschiva la fel ca ea, lovindu-i sufletul cu aceeași spadă. Dar peste două ore, hoanghina, crezând că a fost atrasă în vreun joc ocult al Dianei, o sună imediat pe Arsinia ca să o informeze că se ocupase personal să rezolve treaba cu Costea și fu fericită cu un sec mulțumesc urmat de o perioadă de tăcere și felurite scuze de a nu veni în vizită.

Într-o zi de octombrie, Arsinia își contactase mama prin mesageria electronică în scopul de a-i face o solicitare: să îl găzduiască în casa de la țară, pentru o perioadă, pe iubitul ei de atunci, Suhoi. În preajma morții bunicului ei, Arsinia intrase într-un exercițiu de socoteli naive și speranțe pe măsură de ridicole. Cu ocazia parastasului de nouă zile, fata își sună bunica și o întrebă dacă poate veni la masa de pomenire cu Suhoi, lucru pe care Leanța nu îl digera ușor, dar nici nu îl putea refuza scumpei nepoate. Leanța știa de la Diana că Suhoi nu era un tip agreabil, că acel băiat emana agresivitate și că Arsinia ținea cu dinții de o relație toxică și fără sorți de longevitate. Dacă, la începutul acelei zile, Suhoi se ținu într-o rezervă arogantă, după masă intră în rând cu lumea, stimulat de tutun și alcool. Leanța privea cum acest copil de numai douăzeci de ani sorbea pahar după pahar, capabil să bea cot la cot cu trei adulți pe rând și să îi bage pe toți sub masă. Ceva mai târziu, când între el și Costea s-a creat un dialog încins pe tema comunismului, iar sticlele fură golite, băiatul începu să ia la rând paharele în care se mai găsea câte ceva, spre stupoarea văduvei, care mai avea puțin și îl dădea, în șuturi, afară din curte. Adusă la exasperare de faptul că atoateștiutorul frate nu avea argumente plauzibile în favoarea apologiei comuniste, căci Suhoi trăda unele cunoștințe despre secretele murdare ale oamenilor publici locali din vechiul regim, Leanța se uită la fiica ei cu acei ochi care o implorau să intervină. Dar Diana o înfruntă ca și cum i-ar spune că, în privința asta, nimic nu e destul și că bătrânei nu-i rămâne decât să asiste la spectacolul alegerilor Arsiniei. Spre seară, după plecarea musafirilor, Diana îi spuse Leanței:

—Nu te aștepta să îi spun Arsiniei cele ce ai tu în minte, așa cum a procedat tata când și-a asumat replicile tale, iar tu nu ai făcut decât să te ascunzi în spatele lui, urmărind să te eschivezi și să îl prezinți drept un om lipsit de luciditate.

—Daʼ nu vreau asta, mamă. Daʼ cum de Arsinia nu vede că ea nu e de ăla?

—Întreab-o și vezi ce explicații are. Eu am făcut asta odată și, drept urmare, Arsinia a găsit un motiv să ne vedem cât mai rar. În plus, când ea a împlinit majoratul, am rugat-o să-mi dicteze un cont bancar în care să-i livrez mai departe pensia alimentară. Dar ea m-a ținut așa, că nu are încă un cont, câteva luni, ca apoi să ajungem la un mediator în fața căruia, însoțită de noua ei mamă, a încercat să lase de înțeles că eu m-aș fi sustras de la obligațiile mele. Am rugat-o să recunoască faptul că am pistonat-o cu acel cont, iar ea a zis exact așa: „Da, e adevărat că, de fapt, aveam acel cont, dar Suhoi m-a sfătuit să îmi urmăresc interesul“. Tu ce crezi despre treaba asta?

—Nu știu, mamă, ce o fi fost în mintea ei.

—Sigur că nu știi, deoarece nu vrei asta. Eu cred că Arsinia ar fi vrut mai mulți bani, dar pentru asta era necesar să ajungem la Tribunal, ceea ce nu dădea bine cu imaginea pe care crede că o are.

—Hai, domʼle, iar aduci discuția de bani?

—Te grăbești să îi iei apărarea fără să ții cont de natura lucrurilor. Dacă a dus-o capul să întrebe de testament când tata era pe moarte, ai să vezi unde se va ajunge cât de curând.

Leanța tăcu mâlc, temătoare de încă o revelație ca aceea de după admiterea Arsiniei la facultate. Mai mult, în clipa aceea avu straniul sentiment că soțul ei îi vorbea din mormânt prin gura Dianei și, asociind asta cu recentele coșmaruri și halucinații, îl întrebă pe Darius dacă nu cumva poarta ei către altă lume începea să se deschidă.

—Sper că nu ați uitat că mi-am declarat deja ateismul, zise el. Dar, dacă vreți să ne păstrăm în același registru, nu pot spune decât că fiecare om, de la naștere, are o poartă care se deschide. Ce vom găsi dincolo de acea poartă ține doar de faptele noastre.

—Dar tu crezi în treaba asta? întrebă Leanța cu o ușoară zeflemea.

Darius, intuind eschiva femeii de la problema Arsinia, spuse:

—Mai important este faptul că, dacă dumneavoastră credeți, sunteți mai aproape decât mine să treceți pragul acelei porți. Dar faceți un exercițiu de sinceritate deplină și, cântărind faptele din propria viață, puteți ști unde veți ajunge? Știți că binele și răul se răsplătesc dincolo pe măsura lor. Nu vă cer să îmi prezentați posibilități. Ce este dincolo, dacă este, se va afla. Fiecare suflet suferă ori se bucură după propria murdărie sau curățenie. Nu așa scrie în Biblie?

—Cred că așa scrie.

—Luând pilda lui Hristos cu omul fără pată care să arunce primul piatra, credeți că există oameni fără de păcat?

—Eu zic că nu.

—Pentru că acel om presupus curat care aruncă piatra deja comite un păcat. Și tot Biblia spune că, pentru fiecare păcat, sufletul are de pătimit în iad o vreme nedefinită. Dar repet: nu ar trebui să vă intereseze ce crede un ateu ca mine, ci să vă gândiți unde vă vor duce faptele vieții și cât veți petrece acolo. Sper să nu fiți în pielea celui care aruncă piatra.

Leanța nu făcea față acestei filozofii bigote, așa că sări din locul ei și merse la culcare. În urma ei, Diana zise:

—Mi-a plăcut cum ai dus-o pe hoașcă de la piatră la infern.

—E doar o răceală de gură.

—Sau nu! insistă Diana. Mintea a început să-i scârțâie și asta o va tortura, căci iadul ei a început din timpul vieții.

—Cam blând iadul ăsta pentru faptele ei.

—Toate au un început!

Ei bine, în acea după-amiază de octombrie, Diana îi prezentă Leanței întregul dialog avut cu Arsinia. Îl redăm și noi:

A: Bună. Poți vorbi?

D: Bună. Despre ce e vorba?

A: Poți vorbi cu bunica să îl primească pe Suhoi la ea pentru vreo două săptămâni?

D: Dar ce s-a întâmplat?

A: Eh, știi problema aia cu taică-său că îl pune mereu la treabă. Iar el trebuie să stea departe o perioadă, ca și cum ar fi la facultate.

D: Dar nu a intrat la facultate?

A: Ba da. Numai că, după ce l-a hămălit toată vara, taică-său nu i-a dat niciun ban pentru cămin.

D: Păi asta nu ar fi o problemă pentru el, căci în București se poate găsi foarte ușor de lucru pentru un student.

A: Știu. Asta și intenționează. L-aș fi primit la mine în cămin, dar, până pleacă colega, peste vreo două-trei săptămâni, e cam greu.

D: OK. Am să vorbesc cu mama, dar te sfătuiesc să nu-ți faci așteptări.

A: Sau poate la Costea.

D: Costea e plecat la țară.

A: Cu atât mai bine! Suhoi îl ajută la treabă. Mai stau și ei la un pahar de vin și se vor înțelege de minune.

D: După prima lor întâlnire, nu aș fi atât de optimistă. Oricum, tu știi recomandarea mea în privința relației lui Suhoi cu taică-său.

A: Păi tocmai de asta trebuie să plece cât mai repede de lângă habotnicul ăla.

D: Am să vorbesc cu mama chiar azi, dar repet: nu mi-aș face mari așteptări în locul tău.

A: Dar, dacă vorbesc eu cu ea...?

D: Ai putea să încerci. E mai bine să ai un răspuns direct de la ea.

Aici, conversația se suspendă pentru câteva ore. Între timp, Leanța, în total dezacord față de asemenea solicitări, își manifestă indignarea înaintea Dianei:

—Domnule, dar eu nu concep ca un copil să spună părinților că se află într-un loc și el să fie în altă parte. Îmi pare rău, dar eu nu îl primesc pe băiatul ăsta dubios în casa mea!

—Și, dacă l-ai vedea acum la poartă, de mână cu Arsinia, ce ai face? întrebă Diana. Ai fi la fel de furioasă în fața nepoatei tale? Uiți că, pe când ea avea cincisprezece ani, a fugit de acasă cu iubitul ei, preț de o săptămână, fără să știe nimeni de soarta lor.

—Dar asta s-a întâmplat acum, hăt! De ce dezgropi morții?

—Mă, femeie, tu ori te faci că nu pricepi, ori ești de-a dreptul tâmpită! Situația de acum cu ce e diferită?

—Păi ăla vrea să plece de acasă, nu Arsinia.

—Și ăla nu fuge cu participarea ei? La ce dracuʼ îți stă mintea?! Când e vorba de ea, îți pierzi cu totul judecata!

Leanța răsuflă a sictir, apoi zise aproape șoptit:

—Daʼ taci din gură, că aude lumea!

Aceste cuvinte schimbau sorții dialogului și duceau la un schimb furios de invective, căci Diana, la vârsta ei, nu tolera să fie redusă la tăcere ca și cum ar fi de clasa a doua. Iar Leanța se expunea cu stoicism oricărui asalt de reproșuri, să fie băgată, scoasă și târâtă prin toate albiile de porci, numai ca să nu audă considerații negative despre iubita ei nepoată. Cu toate acestea, Diana revenea cu îndârjire asupra lucrurilor delicate pe care Leanța prefera să le ascundă sub preș ca pe niște secrete murdare, căci bătrâna, cu spiritul ei liliputan, nu atingea profunzimea lucrurilor și, mai ales în conflict cu fiica ei, nu îi păsa de lipsa înțelepciunii pe care avem pretenția să o regăsim la o femeie aproape de senectute. Nu doar că Leanța se infatua cu obrăznicie când persifla durerile Dianei, dar ochii ei se întunecau de o ură nebună, gata să sară la jugulara celeilalte ca o troglodită. În fond, nu asta era singura finalitate a oricărei discuții în care era atrasă cu forța, smulsă din tainice reverii? Pentru ce să fie terfelită acea icoană rece căreia i se prosterna mai fervent decât divinității însăși? Nu doar că se încăpățâna să refuze natura Arsiniei cu binele și răul firești, dar o făcea ca pe un alt mod de a-i arăta Dianei că nu se va abate de la scopul ei, chiar dacă asta va presupune ca toți ceilalți să sufere cumplit. Să nu ne imaginăm că Leanța irita doar prin simpla ei lipsă de empatie față de Diana, ci și prin incultură la propriu, ceea ce se întâlnește frecvent la semidocții aroganți și opacizați de lipsa relațiilor. Cu cât Diana aducea argumente asupra influenței toxice a mamei sale asupra celorlalți, cu atât Leanța se obrăznicea mai tare, ajungând la jargoane și acuzând fiicei sale intenția ascunsă de a da cu palma tocmai pentru a o provoca.

—Știu că aștepți demult să fac asta, ca să demonstrezi că sunt a dracului. Dar vei primi alte palme, cele adevărate, din alte părți.

—Ia te uită! făcu Leanța ridicând un umăr în semn de nepăsare. Te-ai molipsit și tu de la ateul de bărbată-tu și dai texte de-astea! Vezi că s-a mai luat unul după gura lui și s-a dus la groapă!

—Știi ceva? Pe tata tu l-ai omorât! Tu i-ai mâncat zilele și ai făcut asta pentru că nu te-a iubit niciodată!

—Și ce?! Acum vrei tu să îmi mănânci zilele? Lasă, că o să plec odată și n-o să mă mai găsiți niciunul!

—Daʼ crapă, du-te dracuʼ și nu mai mânca rahat, ipocrito!

—Eu sunt ipocrită?!

—EȘTI! Și știi care-i partea cea mai bună în povestea asta? Că nici măcar nu știi să iubești, chiar dacă invoci numele nepoatei în odioșii tăi ditirambi! Că nici ea nu te iubește și, la fel de ipocrită, nu simte și nu are nevoie de iubirea ta! Nu ești bunică pentru ea cum nu ești mamă pentru mine!

—Auzi?! Tu nu ai niciun drept să-mi dai lecții de mamă, cu atât mai puțin să pronunți numele Arsiniei!

De data asta, Leanța vorbise cu toată convingerea. Părând pusă la punct, Diana o privi în ochi câteva clipe și, remarcând aceeași liniște glacială specifică lipsei de remușcări și a sentimentului de culpă, zise:

—Bine. Te las în voia ta. Pentru că refuzi să-ți accepți greșelile cel puțin în intimitatea proprie, te asigur că vei mai greși – ba chiar enorm! Gândește-te că eu și Darius am lăsat viața noastră la oraș ca să fim alături de tine. Câți fac asta? Câți tineri crezi că se mai gândesc la mamele lor singure, că renunță la confortul lor ca să stea cu ele?

—Lasă-mă cu vorbele astea luate din cărți!

—Din cărți, cum zici tu. Dar eu le citesc și, de aceea, nu sunt ca tine, troglodită criminală cu suflet de canalie!

Leanța, la fel de impasibilă, pentru că urechile și ambițiile ei nu erau făcute să atingă sensul concret și total al cuvintelor, se menținu absorbită în socoteli enigmatice, ca Hristos înaintea Soborului Judecătoresc. Nu ne facem speranța deșartă că Leanța avea să cugete în amănunt, mai târziu, asupra celor spuse atunci. Dacă Diana ar fi cunoscut toate tainele murdare ale mamei sale, ar fi avut o criză de identitate în a se ști fiica acestei femei. Așa că răsuflă a deplină lămurire și se ridică să plece în cameră. Dar Leanța simți în sine un flux de tărie și-i zise din urmă:

—Și nu l-am omorât pe taică-tu!

—Ba da! spuse Diana tratând-o cu dosul și continuându-și drumul în pași lenți ce debordau o siguranță liniștită. L-ai omorât prin otrăvire. Ești o criminală cu acte-n regulă! O zice și tata din mormânt.
Dacă Leanța nu ar fi trecut prin viață sub aburii etilicelor, cu certitudine ar fi făcut interesante și acrobatice conexiuni de logică și glasul soțului ei ar fi revenit din memorii spre a-i zice că ea, pretându-se de o morală neîndoielnică, i-a otrăvit sufletul. Dar femeii îi convenea să-și domolească spiritul și intelectul, să vegeteze în cloaca de alcool și, câtă vreme nu era cunoscută drept o dipsomană prin sat, misterele negre ale vieții ei puteau să mustească în voie. Doar că Diana începuse să îi ridice stâlpul infamiei în locul în care lumea străină și iscoditoare se repezea ca vampirii la sânge.

Pe drumul de întoarcere din capitală, Diana răsfoia dosarul primit în copie de la medicul cu care se întâlnise. Îi răsuna și acum în urechi mărturisirea lui că i se păruse suspect modul tranșant și expeditiv cu care Leanța reculase la ultimul apel telefonic. Iar Diana simțea o neliniște furibundă la gândul că mama ei continua să distrugă ori să țină ascunse lucruri de mare însemnătate pentru familie și mai ales pentru ea. Respingerile nejustificate, cenzura arbitrară, restricțiile absurde, precum și idealizarea frivolă a unora și devalorizarea crudă a altora, toate acestea se desprindeau dintr-un trecut incert și invadau prezentul parcă pentru a spori cu atât mai mult angoasa. Iar Leanța, cu aceeași aură de liniște și detașare, îi rânjea victorioasă, obtuză și autosuficientă, făcând asigurări că nimic nu va ieși decât așa cum vrea ea și numai ea. Diana rememoră etape însemnate din trecutul ei și realiză cu stupoare că, până nu demult, viața ei a fost umbrită de această mamă toxică.
—Îmi dau seama că părinții mei m-au influențat astfel încât să pară că eu am decis mereu pentru mine. De câte ori au intervenit în deciziile mele și ceva a mers prost, au sărit amândoi să latre la mine că nu le-am urmat cu strictețe indicațiile.
—Pretențioși în căutarea perfecțiunii, dar comozi în a te forma și grăbiți mereu să îți taie aripile, zise Darius. Nu cumva părinții tăi au avut o mare problemă cu ei înșiși, iar tu ai fost doar sacul de box în care ei își refulau frustrările?
—Tata, mai puțin. Uneori îmi făcea pe plac nu pentru că meritam sau aveam dreptate, ci pentru a-i face în ciudă mamei. Dar mama se încăpățâna să nu admită lucruri evidente – și nu pentru că nu le înțelegea la justa lor valoare, ci pentru a mă tortura cu sentimentul de nedreptate și desconsiderare. O furie oarbă îi întunecă și acum privirea, iar uneori îmi arată că mă consideră o prezență ostilă în viața ei. Știu că, spre binele meu, ar trebui să stau departe de ea, dar nici nu pot să o las singură. Își merită supliciul cu vârf și îndesat, ba chiar aș contribui la pedeapsa care i se cuvine. Dar o las așa. Cu cât persistă în erori, cu atât mai mare îi va fi regretul, căci ea nu suferă de vreo boală psihică semnificativă, în ciuda alcoolismului ascendent, ci de patima golului de sine, un gol pe care crede că îl suplinește transferând asupra mea vina pentru eșecurile ei.
Zicând acestea, Diana lăsă dosarul pe bancheta din spate și zise:
—Vreau să ajungem la Pohu. Știu pe cineva care vorbește foarte deschis despre trecut.
La Pohu, Diana și Darius s-au întâlnit cu femeia misterioasă care, la înmormântare, se făcuse martora scenelor Leanței și ale Arsiniei.
—În sfârșit, ați ajuns! Numele meu este Rita. Haideți, poftiți înăuntru.
Rita era o femeie între două decade, cu părul ușor albit, dar încă bogat, păstrând în permanență pe chip un aer vioi. Ochii ei erau mari, senini și lucitori, ca și cum anii au fost generoși cu ei și nu le-au răpit farmecul tinereții, semn că poarta către suflet i-a rămas mereu deschisă. Nu avea copii, însă adoptase o fetiță din orfelinat și, pentru că aceasta învățase carte bună și a plecat în Franța, luase de suflet nepoții unei surori, ai căror părinți se prăpădiseră într-un straniu accident de barcă pe Dunăre. În vacanțele școlare, curtea ei se umplea de copii din comună și din satele apropiate, căci Rita și soțul ei construiseră un veritabil parc de distracții acolo, un paradis în care vegetația bogată se armoniza cu aranjamente moderne, cu fântâni arteziene, piscine, tobogane, trambuline și o tiroliană care pornea de la o căsuță din lemn construită în copac și se oprea într-un panou căptușit cu bureți spre amuzamentul inedit al copiilor. Se dusese vestea că la Rita în curte era un colț de rai.
După ce musafirii se făcură comozi, Rita se adresă Dianei:
—Sper să îți amintești de mine. Ne-am întâlnit la priveghiul bunicii tale. Ciudat să ne vedem numai la morți, nu-i așa? Dar uite că, acum, nu mai porți doliu și îmi pare bine că ai trecut ușor peste asta.
Diana își aminti abia acum că, la acel priveghi, Rita i-a remarcat suferința și i-a oferit umărul.
—Te-am văzut acolo singurică, nebăgată în seamă și tare mi s-a rupt sufletul să văd că mama ta o dădea înainte cu rachiu și se scremea să pară doborâtă de situație. I-am spus să fie mai aproape de tine, pentru că suferi cumplit în tăcere și drept îți zic că nu mi-a venit bine să văd atâta răceală la ea.
—Așa e mama: o actriță de mâna a treia, rece cu familia și beată de iluzii și rachiu.
—Dar acum bea mai mult decât înainte?
—Acum nu se mai ascunde sau o văd eu altfel de când m-am mutat la țară. Dar știu că i-a plăcut rachiul dintotdeauna.
Rita turnă cafea în cești, apoi întrebă:
—Ai tăi ți-au povestit vreodată cum s-au cunoscut și ce anume i-a adus la căsătorie?
—Tata mai închega mici povestioare, vagi și presărate cu ficțiune. Dar mama, care manifestă pudibonderie străduită, pare că nici nu își amintește acele vremuri. Și nici pe tata nu îl lăsa să dezvolte povestea, spunând mereu că e un lucru rușinos.
—Aha! Rușinos. Pentru ea, poate! Păi în acea poveste pe care ea o consideră rușinoasă zace explicația căsniciei lor. Știi despre ce vorbesc?
—Bănuiesc ceva, dar nu strică și niște detalii.
—L-ai auzit vreodată pe tatăl tău vorbind despre iubirile dinainte de Leanța?
—Iubiri, nu. Dar de multe ori a spus că a avut de ales între două Elene și, când amintea de cealaltă, devenea melancolic și asta îi punea mamei orgoliul pe jar. Se pare că părinții mei nu s-au căsătorit din iubire adevărată. Nu cunosc amănunte, dar fotografia lor de nuntă o spune foarte clar: mama abia își putea stăpâni un surâs triumfător, iar el avea ochii înecați în nostalgii, parcă nedorind să fie prezent la propria însurătoare.
—Îți dau mare dreptate. Acum e rândul meu să spun că eu sunt cealaltă Elenă.
—Și asta mi-am imaginat de când am remarcat ostilitatea mamei față de tine când ai venit la înmormântarea tatei. Sigur, nu credeam că ești cealaltă Elenă, ci una dintre iubitele cu care tata și-a înșelat soția.
—Eh... Pe acelea nu le-ar fi privit cu atâta ostilitate, căci ele îi aminteau de erorile soțului și întăreau imaginea ei de soție fidelă. Dar pe mine Coco m-a iubit enorm și înainte, și încă o vreme după ce s-a însurat.
Diana zise cu un surâs:
—Mereu am remarcat la tata a afecțiune cumva străduită față de mama.
—Nu-i așa că se zvonea că tatăl meu a lovit un om cu sapa în cap, că acel om a murit din cauza asta și că familia lui Coco a fost împotriva relației noastre?
—Asta zicea și el, dar a revenit de atâtea ori cu povestea, încât am bănuit că intenția lui era să ajungă mai departe cu mărturia.
—Adevărul e că, de fapt, nici mama ta nu a fost agreată de familia lui – și încă mai înverșunate au fost mama și surorile lui la vestea că el stabilise deja ziua nunții.
Darius interveni:
—Într-o confesiune a lui, socrul meu a lăsat să planeze ideea că însurătoarea lui și nașterea Dianei au fost unele dintre condițiile cerute pentru a ocupa postul de șef de Centru, ca și cum statutul de părinte completa un tablou al responsabilităților. Dar am luat asta ca pe o declarație fantezistă menită să lămurească relația lor compromisă ori ca pe un preambul la niște mărturii cu adevărat edificatoare.
Rita privi spre Diana și întrebă:
—Este cu referire la o sarcină pierdută în primele luni ale căsniciei lor?
—Poate că da, zise Diana. Dacă eu m-am născut în decembrie, am fost concepută în martie, când ei împlineau abia trei luni de la nuntă. Mama zicea că ar fi trebuit să nască băiat. Dar nu îmi iese ceva la socoteală. Când putea să evolueze sarcina astfel încât să se distingă sexul fătului, să îl piardă și să mai rămână însărcinată cu mine? Dacă țin cont de aluziile mamei, înseamnă că era deja însărcinată în ziua nunții, ceea ce intră în contradicție cu falsele ei pudori.
—Dar noi știm foarte bine că o femeie frigidă și excesiv de pudică este așa pentru că nu se simte bine cu corpul ei. De cele mai multe ori, această jenă reiese fie dintr-o traumă, fie dintr-un secret murdar. Iar mama ta, pentru că a consumat prima experiență sexuală înainte de cununie, a devenit excesiv de moralizatoare, strictă și intransigentă privind sexualitatea.
—Înțeleg de aici că l-a legat pe tata de ea cu o sarcină inexistentă.
—Bingo! Decretul 507 era deja dat, iar tatăl tău se cam temea de abuzurile comise de organele comuniste. Ca o altă ironie, Leanța i-a dezvăluit pierderea sarcinii chiar de ziua lui, la Bobotează. În perioada aceea, eu și Coco ne mai vedeam din când în când și schimbam o vorbă. El a zis că s-a însurat cu strângere de inimă, dar că acum nu mai are ce face. Iar soacra lui a știut mereu treaba asta, ba chiar și-a privit fiica cu vădit reproș pentru gestul ei neortodox. Tatăl tău a fost un cavaler șarmant, de aceea înțeleg ca naiva de Leanța să nu îi fi putut rezista. Mama ei s-a opus acestei cununii explicând că în ochii lui Coco se citeau iubirea pentru altă femeie și teama de a-și lega viața de cea cu care a trăit un moment de infatuare erotică. Iar tu trebuie să ai o idee despre mentalitatea acelor vremuri.
—Costea zicea că multă lume a declarat că, prin acea cununie, mama mea a căzut pe rele mâini. Dar el e recunoscut pentru felul de a denatura faptele.
—Te rog să mă crezi: unchiul tău este un mincinos fără pereche. El presară minciuna cu mici adevăruri, puse judicios în context, iar acest obicei i-a fost cultivat din adolescență, când își pregătea lungul drum în slujba comuniștilor. E drept că mama Leanței a primit acele avertismente, dar femeia, cunoscând dedesubturile situației, a avut un singur răspuns: fiica ei a ales singură pe ce mâini să încapă. Iar tu știi că bunica ta a fost o femeie obiectivă și modernă.
—Din partea mea, bunica a fost demnă de toată stima și nu înțeleg de ce mama nu i-a împărtășit viziunile.
—Între Leanța și mama ei e o deosebire la fel de mare ca între tine și Leanța. Nu e deloc ușor să faci uitat un secret murdar ca al ei, să menții aparențele pe o linie fixă; ajungi să turbezi și, puțin câte puțin, viața dublă pe care o trăiești te transformă până la manie și psihoză. Nu e de mirare că ea a îndurat cu atâta stoicism căsnicia vitregă cu un soț care nu a iubit-o niciodată. Iar femeia care dovedește asemenea ambiție și tărie trebuie să ascundă un spirit înfiorător. În toți anii ăștia, natura profesiei m-a purtat des la Coridu și am putut să remarc crisparea lui Coco, mereu aceeași. Revederile noastre erau pentru el un prilej de a evada din cotidian prin evocarea unor amintiri dulci. În rest, ne păstram în limitele profesiei: făceam intabularea și plecam la treburile noastre.
—Acum înțeleg de ce tata spunea că, dacă femeia lui ar fi lucrat la Primărie, ar fi recuperat mai lesne pământurile din mâinile comuniștilor. Era felul lui de a-i face în ciudă mamei, punând-o permanent pe un loc inferior în topul femeilor din viața lui. Iar mama, cu toată căsnicia complicată de care se văita, nu a suportat gândul de a se ști departe de omul lângă care se simțea bine ca un cățel întors mereu să lingă bocancul care tocmai îl lovise.
—Dar cum a fost el în ultima vreme?
—Total diferit față de cum l-am știut o viață întreagă. Mai bine spus, a fost tatăl de care mi-a fost greu să mă despart, cu toate că am și lui multe să-i imput.
—Of! Copile, îți înțeleg dificultatea și știu ce viață aspră ai dus sub auspiciile unor părinți care nu s-au iubit, ci doar s-au tolerat de dragul uzanțelor impuse de rigorile vremii. Deși mi-am iubit soțul cu toată ființa, recunosc că o parte a sufletului meu s-a întors mereu către dragostea adolescenței mele și asta m-a făcut să vreau să văd cum a mers viața lui Coco. Nu regret viața fără el, ci nefericirea lui – și nu mă poate convinge nimeni că nu a fost un nefericit.
—A fost un nefericit, într-adevăr și asta se vede cel mai bine în fotografii.
—Cu toate astea, el te-a iubit mult. Nu spun vorbe mari în preajma morții lui. Dar pune-te în pielea lui – femeile se pot pune în pielea bărbaților, nu și invers! – și încearcă să experimentezi viața intimă alături de femeia dificilă care este mama ta.
—Ar reieși că mama a fost geloasă pe iubirea lui sinceră față de mine?
—De ce nu? În materie de competiție, noi suntem exterminatoare: nu vrem ca rivala să devină cuminte și neputincioasă, ci vrem ca ea să nu mai existe! Așa că, dacă nu ai simțit dragostea mamei tale, ci o sumă de respingeri și văitări, află că asta era metoda ei de a cere libertate pentru propriile idei și manufacturi personale.
—Pe bune?! Rita, îmi faci impresia că, în toți anii ăștia, ai dezvoltat o obsesie față de familia mea. Mă rog, poate că surescitarea de moment îmi amestecă percepțiile, dar să fii pe aceeași undă cu întrebările mele îmi întrece orice surpriză.
—Vezi ce face iubirea dintr-o femeie? Nu că ai fi străină de riscurile dedicării unei iubiri totale, văd bine asta în relația ta cu Darius. Fără să îmi fie rușine, susțin că nemurirea iubirii mele față de Coco mi-a ghidat viața pe drumuri ce au făcut inevitabile oricare intersectări ale destinului.
Diana îl privi pe Darius cu un acces de lăcrimare, apoi își refugie ochii către poarta de suflet care se deschidea tot mai larg în privirile Ritei.
—Ai ochi de copil nefericit, îi spuse Rita. Și mă doare cumplit să văd că te agăți cu disperare de o iubire vaporoasă, ca și cum ai vrea să îți găsești completarea ființei în ea. Nu caut să îți destabilizez reperele și așa destul de șubrede în raport cu mama ta, dar țin să te întăresc pentru cele ce vor urma. Tu ești, încă, un copil inocent și nepregătit pentru ce are să se releve din imaginea ideală a femeii vieții tale.
Intuind unde va duce subiectul, Diana spuse:
—Dă-mi voie să te contrazic, Rita. Mama e demult abrutizată. După cât rău mi-a făcut, între noi a rămas o relație sterilă. Dacă aș pune ura și iubirea pe balanța sentimentelor mamei, brațul urii ar coborî din prima secundă. Așa că nu îmi mai fac speranțe că își va reveni, ci doar încerc să îi înțeleg noaptea minții pentru a ști de ce rele să mă feresc.
—Dar cu fiica ta cum este?
—Arsinia nutrește ostilități mocnite față de mine. Știu originea lor, dar nu mă zbat să duc lupte de lămurire cu ea, de vreme ce refuză cu obstinație să gândească profund asupra lucrurilor. În plus, acum, după moartea tatii, caută să întărească relația cu mama mea.
—Dar ce a fost diferit până acum?
—Arsinia își făcea iluzia că părinții mei au deținut o imensă avere și speră că va primi o cotă impresionantă. Tata a mirosit visul ei neortodox și a început să o privească numai cu ochi critici. Păi cu o zi înainte ca tata să moară, ea se interesa de existența vreunui testament.
—Și mama ta știe oroarea asta?!
—Desigur că știe. Mai bine spus, a știut și a uitat foarte repede.
—Dar de ce este așa permisivă cu ea?
—Se teme că dojana va fi pedepsită cu o lungă perioadă de absență. Și doar i-am zis și eu, și tata de atâtea ori, ba am avertizat-o asupra unor lucruri cu puțin înainte ca ele să se întâmple. Nu, domnule! Se aruncă precum berbecul cu capu-n zid și râde ca proasta când își duce obsesia la capăt. Iar meschinăria Arsiniei este opera hoanghinei de maică-mea, căci îi dădea bani pe ascuns, îi promitea marea cu sarea și o învăța să țină toate astea în secret. Ea nu ține cont de consecințe, nu privește în perspectivă și face numai după cum o taie capul.
—Totul ca să te pună cu botul pe labe?
—Să mă vadă distrusă definitiv! Ar avea o mare satisfacție dacă o lume întreagă m-ar vedea adusă la nebunie. Îți dai seama cât a evoluat mania ei? În ultimele zile din viață, tata nu a vrut să vorbească nimic cu ea, ci doar cu Darius. Nici să mănânce din mâna ei nu voia, ci doar de la mine. Vecina a întrebat dacă el s-a împăcat înainte să moară, iar ea, neavând inspirație la minciună, zicea că nu poate judeca deoarece nu își revenise din suferință. Acum, scoarța așteaptă să îi spună Darius tot ce a vorbit cu tata, dar el o lasă să fiarbă la jar mărunt.
—Nici nu ar fi indicat să îi spuneți toate. Vă răciți gura degeaba, iar Leanța își croiește un scenariu fictiv pe care îl va expune într-o nesimțire lumii proaste și iscoditoare.
—Dar stai, că bomba abia acum vine. De câteva ori am surprins-o delirând în urma unui coșmar și, de fiecare dată, zicea că nu a otrăvit pe nimeni. Tata mai avea obiceiul să îi spună că ea îl otrăvește. Apoi completa: că îi otrăvește sufletul. Și continua jocul refuzând să mănânce din ce gătea ea. Zilele trecute am fost la București, unde tata a făcut ultimele analize și am cerut doctorului care s-a ocupat de el o copie după dosarul medical. Știi ce apare în rubrica indicatorilor secundari? Posibilă intoxicare accidentală cu hidroxid de sodiu! Tata era foarte atent la tot ce băga în gură, iar despre o tentativă eșuată de suicid nici nu încape vorbă. Cât o privește pe mama, ale cărei uri sunt totale, pot să cred că a făcut un lucru necurat și s-a oprit cu câteva luni în urmă, când corpul tatii era deja prea slăbit ca să se recupereze. Mama are profilul psihologic al criminalului clasic: dârză în întreprinderi, ambițioasă din cale afară, lipsită de remușcări, are fantezia crimei și poate închega un plan perfect, numai că îi lipsește un element: complicele, cel care să îi spună că gestul ei este perfect justificat și că nemernicul și-o merită din plin. De aceea nu are curajul să înfigă cuțitul, dar, dacă ar găsi mâna potrivită, ar duce lucrul la capăt. M-am lămurit demult de neputința ei teatrală, de amenințările demonstrative cu pusul capăt zilelor și pe ea o irită să vadă că nu mai are influență asupra mea. Căci, după trei decenii în care mi-a împuiat capul că tata e un dobitoc și un nebun, iată că ceva s-a schimbat în optica mea și am început să îi pun asupra toate reprezentările ei despre tata. Rezultatul a fost că ea transfera propria vină asupra lui și a mea, dar o făcea în gura mare, ca și cum pregătea lumea întreagă de blestemul inevitabil ce avea să cadă asupra odioșilor care îi făceau viața un calvar.
—Bine, dar, dacă există suspiciunea asta, de ce nu mergi mai departe pe cale legală?
—Stai liniștită. De la o vreme, nu se mai găsește sodă caustică în gospodărie, scoarța tolerează pisicile, iar câinii nu mai mor otrăviți la noi în bătătură. Și totuși, meteahna ei nu are leac. Va greși din nou, de data asta enorm, iar eu sper să nu îi cad în plasă înainte de a o pune în fața Instanței. Iar acea Instanță nu va fi lumea, nici familia, ci Leanța însăși, căci oamenii ca ea ajung să se mutileze psihic și fizic cu aceeași lipsă de stăpânire cu care au otrăvit sufletele altora!

—Atunci, dacă Coco făcea deseori aluzii la otravă, poate că bănuia ceva.

—Mai degrabă o credea în stare. Tu știi că tata, cu șase luni înainte să moară, și-a presimțit sfârșitul?

—Serios?!

—Ba mai mult, a fost atât de convingător când mi-a spus asta, încât și eu am simțit că va muri în anul ăsta.

—Păi bine, dar oamenii, când simt că mai au puțin de trăit, devin confuzi, incoerenți și agitați sau neobișnuit de calmi și detașați.

—Tata a fost lucid și oarecum detașat. În plus, a cumpărat găini, caș proaspăt și multe alte alimente, ca și cum strângea provizii pentru mesele de pomenire ce aveau să fie. Corelând toate astea cu refuzul de a vorbi cu mama, cred că presentimentul morții lui a fost doar o mască pusă pe dorința de a pleca mai repede dintre noi, deși era în putere.

—În cazul ăsta, tatăl tău a fost un om tare. Poate a simțit, totuși, o grea povară pe suflet și nu a mai putut s-o ducă.

—A avut poveri, a fost și el o povară uneori, dar îmi pare rău că a plecat lăsând în urma lui o cotoroanță.  

Mansarde vechi se dezvelesc de coajă
Voind să ne arate cum atârnă,
Prin ele, ștreanguri împletite-n vrajă,
Căci noi avem nevoie și de smirnă.

La granițele sufletelor noastre,
Mașini își caută străin sălaș.
De ce să rătăcești prin lumi albastre?
Zâmbește! Ești aproape de oraș!

În mai puțin de-o milă, te așteaptă
Rutina să-i plătești din nou tributul,
Spunând, în legea ei cea veșnic dreaptă,
Că nu-i sfârșitul, ci doar începutul.

Aceleiași perpetue mizerii
Adu-i numaidecât ofranda vieții,
Tot astfel cum în ocne dau minerii
O doză din speranța bătrâneții!

Și vei vedea, atunci, că, după tine,
Orașul se va umple de lumini.
Să nu eziți la graniță, străine!
Să calci pe smirnă și pe mărăcini!

Să te supui în legea veșnic dreaptă
Acelorași rutini apăsătoare,
Căci asta este tot ce mai așteaptă
Orașul ce prin tine crește mare!

Să fii absurd! Să rupi la întâmplare
Mansarde mucezite de cadavre!
Să dai din coate ca să fii mai tare
Și să ajungi un nume printre javre!

Sperând să fii atlant printre moluște,
Te pierzi și condamnarea ți-e facilă.
Fii pânză de păianjen peste muște
Și de nimic să nu ai nicio milă!

Și, dacă crezi că altfel nu se poate,
Că asta-i viața în mileniul trei,
Încearcă să mai dai puțin din coate
Și mergi pe drumul tău. Pe care vrei!

Când valuri vin să te inunde-n noapte

Cu-a lor pleiadă de minuni stelare

Și te cuprind hipnotic între șoapte,

De te-ai lăsa purtat către visare,

Mai bine să rămâi prezent în ele,

În agonie să te lași purtat,

Să fii un rege-al mărilor rebele,

Un teuton al bărcii... Un pirat!

Căci, dacă somnul te preface-n pradă

Și-ți fură farmecele agoniei,

La ce mai speri în dimineți să cadă

Asupra ta mirajul poeziei?

Nu știi că dimineața te golește

De tot ce e sublim doar printr-un vis?

De ce mai vrei să zbori, atunci, orbește,

Spre-un loc amăgitor de paradis?

Mai bine lasă valul nopții tale

Să te jupoaie cum vrea el: încet!

Și tot ce vei privi, de-atunci, în cale

Îți va șopti că te-ai născut poet.

Căci nu ar fi iluzie mai mare

Ca visul ce te soarbe-n lumea lui

Și diminețile strălucitoare

Să fie un poem al nimănui.

24 iulie 2019

După moartea unui om, cei care rămân în viață au tendința de a se lansa într-un joc naiv de declarații ce vizează premoniții, semne și mesaje din lumi pe care nu le-au cunoscut niciodată. Teama de moarte a oamenilor când își văd apropiații puși în groapă dă vieții lor sensuri și rațiuni fataliste, ca un presentiment mai mult decât sigur. Totuși, ceasul incert al acestei labilități emoționale poate trece fără urme pe deasupra celor care se erijează în interesații cordiali ai defunctului și memoriilor acestuia. Căci ce caută aceia ce nutresc un sentiment de culpă la moartea omului dacă nu mesajul divin din premoniții care să le fi ușurat povara? Astfel curgând lucrurile, unica rațiune a morții devine menirea omenească și rolul său mărunt în existența temporară pe care și-o asumă cu amar în trecerea prin această lume sluțită de percepții și culturi.
Tot în proximitatea unor asemenea tragedii, oamenii au, temporar, percepția inerentă a unor lucruri care nu se petrec. Leanța intra în dormitor cu convingerea că trebuie să schimbe postul pentru emisiunea preferată a soțului ei și, o vreme, deschidea ochii dimineața întrebându-se de ce acesta plecase în grădină fără să o trezească. Diana credea că aude răsuflul de osteneală al tatălui ei după o zi întreagă de muncă. Darius a avut de câteva ori impresia că socrul lui stătea într-un colț al camerei, în picioare, chiar lângă fereastră, în dormitorul în care își dăduse sfârșitul ori că îi vedea călcâiul și cracul pijamalei în timp ce trecea pragul spre sufragerie, acolo unde fusese depus pentru priveghi. Uneori, când conducea mașina, Darius părea să îl vadă pe bancheta din spate, bucuros ca un copil scos la plimbare. Și, pentru că aceste lucruri aveau o oarecare regularitate, Leanța își propuse să le discute chiar cu părintele satului la parastasul celor patruzeci de zile.
Preotul, mulțumit de gustul bucatelor de la pomelnicele anterioare, lăsă slujba pentru Ițenco la urmă, ca pentru a sta la masă. Popa era flămând, iar Leanța își făcuse un mic renume din talentul ei culinar, deși puțini știau că, în acele împrejurări, treaba asta fu lăsată în grija unei consătene care cunoștea specificul regiunii în aceste tradiții. În plus, Leanța aflase că în sat s-a cam dus buhul paradei lui Arghilai din ziua funeraliilor, prin concursul fidel al celor două comentatoare din spatele cortegiului, iar asta îi sporea oarecum tensiunile.
Prin urmare, preotul fu așezat în capul mesei, după obicei, iar în stânga lui își rezervă loc tocmai Leanța. Nici bine nu începură lingurile să se plimbe în farfuriile cu primul fel, că Leanța se aplecă în mod conspirativ către popă și zise:
—Părinte, vă rog, când puteți, faceți o agheasmă în casă, căci, de când mi-a răposat omul, eu și copiii trăim cu senzația că el este acolo și asta îmi tulbură nopțile.
Preotul o privi cu prefăcută bunăvoință și spuse:
—Nu ați procedat creștinește că ați ars din lucrurile răposatului la nici trei zile de când l-ați pus în groapă.
—Dar eu nu am știut! se pregătea Leanța pentru o scenă cu plânset.
—Înainte de a lua drumul veșniciei, sfidă preotul tentativa Leanței, spiritele întârzie în casele lor din motive serioase.
—Păi da, că el nu a putut trece peste divorțul fetei mele.
—Nu cred că ăsta e lucrul cel mai grav și nici ultimul. Sufletul, desprins de limitările impuse în etapa carnală, traduce în manieră foarte lucidă un divorț. Dar el zăbovește aici pentru a face cunoscute lucruri extrem de grave cu care nu se poate împăca. Și nu o poate face altfel decât prin cei rămași în urmă, aceia cărora li se arată cel mai des.
Leanța trecu în revistă așa-zisele apariții invocate de Darius și Diana și fu cât pe ce să își însușească privilegiul revederii cu Ițenco. Dar preotul, parcă citindu-i gândurile, zise:
—Sigur știți cel mai bine ce regrete a trăit pomenitul în ultimele zile. Dacă nu știți, aflați! Altfel, neliniștea lui va fi chinul cumplit al celor care i-au provocat-o.
Zicând acestea, părintele abia se atinse de a doua farfurie și se ridică făcând urările de rigoare. Leanța îl conduse la poartă, vădit agitată și spuse:
—Nici eu nu am crezut că se va duce așa iute. Dar nu trebuia să mă iau după el când refuza să vă chem.
Preotul o privi fix în ochi și, văzând acolo licărul minciunii obstinate, spuse:
—Datoria mea ca preot nu este de a judeca morții pentru alegerile lor din viață. Eu trebuie să îi previn pe cei vii de alegerile lor greșite. Agheasma pe care am s-o fac nu va alunga spiritul neliniștit, fiți sigură! Ține de dumneavoastră să așezați treburile sau ele vor degenera.
—Daʼ ce faceți, părinte, mă certați?
—Vă îndrum să vă ușurați inima de poveri. Doamne ajută!
La nici o săptămână de la eveniment, Leanța se expunea văzului comunei. Poate se mai găsea un rătăcit să facă o libație lacrimogenă în cinstea unui șef de MAT! Socoteala era logică, dar indecentă. Acum, având libertate de decizie asupra gospodăriei, Leanța și-a intrat în atribuții cu verva și energia specifice unei văduve responsabile de lucruri care nu țin atât de cei morți cât de cei vii. Cu aceeași ocazie Costea s-a făcut o prezență necesară în curtea surorii sale fără a lăsa efecte benefice scurtelor sale vizite.
Nora vecinei de peste drum, revenind dintr-o călătorie de concediu, fu oarecum contrariată să vadă în Leanța nu o văduvă demolată de recenta tragedie, ci o gospodină plină de avânt, deși cernită, ca și cum soțul acesteia era plecat pentru câteva zile și urma să se întoarcă foarte curând. Iar mama lui Arghilai îi spuse:
—Doamnă, vă spun drept că nu îmi pot lămuri cum un om în toată puterea a decăzut atât de repede. Mai degrabă credeam că veți muri dumneavoastră înaintea lui, pentru că vă știam mai bolnăvicioasă.
Leanța avu convingerea că nebunia lui Arghilai era de natură congenitală. Dar, fiind deprinsă cu jocul de rol uneori nejustificat, simulă atacul de panică al văduvei și fugi acasă cu ochii înfundați în colțul eșarfei negre. Abia intră în curte, că telefonul fix începu să zbârnâie amenințător. Leanța era convinsă că o căutau aceleași cumnate care doreau să se asigure că fratele lor va beneficia de un monument funerar pe merit și de toate pomelnicele. Ridică nervoasă receptorul și se răsti:
—DA!
—Bună ziua, doamnă, se auzi o voce caldă de bărbat.
Leanța privi ecranul telefonului și văzu un număr cu prefix de București. Bâigui ceva imperceptibil, mimând surpriza, ca și cum nu vedea niciun rost ca Institutul de Oncologie din capitală să reia legătura cu ea după atâta vreme. Vocea din receptor îi făcu asigurări că anunțase demult intenția de a reveni cu acel apel, dar Leanța o ținu înainte cu amnezia.
—În sfârșit, apăsă ea cuvintele cu nerăbdare, despre ce este vorba?
—Doamnă, așa cum v-am informat la apelul anterior, mostra de țesut prelevată din ficatul soțului...
—DIN FICAT?! sări Leanța înfuriată. Păi și asta i-a grăbit moartea!
Și se porni pe un bocet sfâșietor, ceea ce, pentru omul de la celălalt capăt al firului, fu luat drept un alt șoc post-traumatic din care o soție iubitoare avea să nu își revină în veci.
—Încercați să vă liniștiți, spuse vocea, pentru a vă da toate lămuririle.
—Lăsați-mă să îmi plâng omul în liniște, că am rămas singură și cred că nu mai am mult până îmi iau zilele!
Apoi Leanța trânti receptorul în furcă, dar nu își putu desprinde mâna de pe el, atât era de încordată. Așteptă câteva minute și, văzând că apelul nu se reia, respiră a ușurare și, apoi, o sună pe Diana:
—Ce faceți, mamă, mai întârziați?
—În zece minute suntem acasă.
—Bine, mamă. Eu pun oala pe foc, ca să fie masa caldă când ajungeți.
Acestea fiind zise, Leanța mai înghiți o pastilă de liniștire și se puse pe treabă.

Într-un laborator din Institutul de Oncologie, doi medici analizau niște rezultate care duceau la o singură concluzie înfiorătoare. Unul dintre ei spuse:
—Am apelat inclusiv la un profesor doctor criminolog care mi-a oferit aceleași statistici ale diagramei chimice. A trecut pe aici și Ionescu, de la IML, iar el s-a aplecat serios asupra dosarului. Zicea că a mai întâlnit câteva cazuri similare și că, indubitabil, vorbim despre intoxicare acută cu hidroxid de sodiu.
—Mă tem că depunem eforturi pentru nimic. Prin natura meseriei, omul ăsta a avut de a face toată viața cu hidroxidul de sodiu. Aproape patruzeci de ani să speli butoaie, bazine de polistif și budane cu sodă caustică, asta trebuie să lase niște urme.
—Și, totuși, vorbim despre un om pensionat acum șaptesprezece ani. Recidiva intoxicației nu intră în discuție. Activitatea lui implica, desigur, inhalare de vapori toxici, ceea ce ar explica afectarea plămânilor și, în oarecare măsură, a întregului aparat digestiv. Ori aceste inflorescențe la nivelul țesutului hepatic exterior mă obligă să caut reminiscențe cristalizate în profunzimea organului.
—Dumnezeule! Asta înseamnă să exhumăm corpul!
—Legea ne obligă și ne permite.
—Hmm! Mă mai gândesc dacă ajungem acolo. Dă-mi argumente!
—Potrivit cazurilor anterioare, avem ulcerații inflorescente largi pe țesutul extern la administrarea accidentală de hidroxid de sodiu dispus în soluție lichidă. Mostra din fața noastră indică o intoxicare sistematică și continuă, mai ales recentă, cu doze controlate.
—Te rog, oprește-te! Inflorescențele tale și cristalele prezumtive se anulează reciproc! De unde ți-a ieșit inepția asta? Omul avea cancer, pricepi?!
—Doar presupun că predispoziția lui la depresii a favorizat proliferarea cancerului ereditar, însă... Reține! Însă! Asta nu se reflectă în ulcerații inflorescente...
—Gata! Gata, m-am lămurit! Concluzia ta este că avem de a face cu un caz clasic de intoxicare lentă cu hidroxid de sodiu?
—Una și aceeași!
—Semnezi lângă mine?
—DA!
—În regulă. Daʼ să nu dea dracuʼ să scoatem cadavre din pământ doar ca să le admirăm plăcuta conservare, că ne-am dus curului de suflet amândoi!
—Legea ne permite și ne obligă!
—ʼZda mă-sii de lege, că bani nu dă și nici în concediu nu mă lasă! În fine, merg să mai scormonesc în dosar. Iar tu? Ai face bine să nu ne bagi într-un rahat!
Zicând acestea, vârstnicul ieși. Celălalt se întoarse cu fața către un obiectiv de filmare dispus într-un colț de sus al laboratorului și, după ce își eliberă gura de masca sterilă, zise:
—Recunoști, fa, că ești o cotoroanță? Zi acum! Recunoști?
—Sunt o cotoroanță!
—Mai tare! Și zi drept!
—Sunt, într-adevăr, o cotoroanță!
—Eram precis că nu scapi!

—Mama. Mama! Ce ai?
Leanța se trezi zdruncinată de fiica ei.
—Nu am nimic. Vreau să dorm.
—Ba ai ceva! Delirezi și nu e bine.
—Adu-mi tensiometrul și un Egiloc.
Diana veni cu dispozitivul, potrivi membrana pe brațul mamei sale și, după ce îl puse în funcțiune, merse la bibliotecă să caute în cutia cu medicamente. Rămasă sub impresia coșmarului, Leanța întoarse ochii spre fereastră, căci auzi scârțâitul roților unei mașini care tocmai parca în poartă. Dar privirea îi fu atrasă de o umbră care se ridica în colțul de lângă noptieră, umbră care începea să semene cu soțul ei. Ițenco nu spunea nimic. Avea o privire rece, absentă, a unui necunoscut care nu știe cui îi vorbește și indica cu degetul în mod autoritar spre vraful de cărți bisericești de pe noptieră.
—Didi! Hai odată!
În spatele Dianei se vedea chipul abia perceptibil al lui Darius. Leanța se lăsă cu grijă în pernă și spuse:
—Oh! Ai venit. Cum a fost la muncă?
—Așa și-așa, zise el. Dar ce se întâmplă?
—Nu știu, mamă. Tot am impresia că taică-tu mă cheamă la el. Acuʼ am visat că îmi arăta drumul cu degetul.
—Tata știa cât prețuiți viața. În plus, când a insistat să ne mutăm aici, ne-a garantat că sunteți în putere. E firesc să aveți coșmaruri, dar încercați să vă liniștiți. Noi suntem aici și nu vă lăsăm singură.
—Bine, mamă!
Zicând acestea, Leanța se întoarse pe partea stângă, cu spatele la noptiera plină de cărți religioase, contrar obiceiului cunoscut. Diana constată că mama ei adormise ca prin farmec și aruncă pastila în grădină. Zăbovi cu Darius la o țigară, pentru a-i spune:
—Mama îmi face impresia că nu mai are mult și pleacă după tata.
—De ce crezi asta?
—Ai văzut și tu de câte ori se trezește în plâns, mai ales la amurg? Cred că presimte...
—E firesc să aibă temeri și halucinații macabre, dat fiind decesul recent al soțului ei.
—Nu crezi că are comportamentul specific vinovaților?
—Din cauza coșmarurilor? Posibil. Soțul ei era în spital, iar ea nu contenea să latre folclorul despre relația lor mizerabilă.
—Azi am auzit-o spunând ceva de sodă caustică. Ce ar putea fi?
—Orice ar fi, nu vei scoate nimic de la ea dacă încerci să o descoși. Poate doar dacă o surprinzi într-un moment de delir. Dacă îmi amintesc eu bine, parcă am văzut un pachet de sodă în bucătăria de vară, dar a fost folosit la spălarea butoaielor.
—Și ce legătură ar avea asta cu delirul?
—Cine știe? Poate că, la un abuz de rachiu, a văzut substanța și i-a trecut prin cap să îi găsească o utilitate neortodoxă.
—Adică, să se sinucidă? Niciodată! Treaba asta cu luatul zilelor e veche de când mă știu eu pe lume. În mama fierbe un ambâț înfiorător și, crede-mă, suicidul nu face parte din filozofia ei. Mai are multe zile să ne mănânce cu acest ambâț și, când va muri, o va face în picioare, îmbălsămată cu rachiu. Spun lucruri grele, dar nu mai puțin adevărate. Iar la azil nu o pot duce, nici la dezalcoolizare, cu toate că ar merita puțină detoxifiere de etilice. Încă nu a ajuns în stadiul în care să scape frâiele viciului și, când asta se va întâmpla, tare mă tem că vom găsi casa făcută scrum.
În aceeași clipă, un curent de aer mișcă ușa de la intrare. Diana intră în casă și văzu că mama ei tocmai se punea la loc în pat.
—Dar unde ai fost?
—Nu mai știam dacă am închis butelia și am fost să o verific.
—Dar nu eram noi aici? Puteai să ne spui nouă să verificăm.
—Eh, mamă, nu mi-am dat seama.
Apoi Leanța se repoziționă în postura bolnavului în ultima fază. Diana înțelese prea bine că mama ei mințea. Ieși din nou în curte și îi zise lui Darius:
—Cred că toate coșmarurile și vedeniile scorpiei au legătură cu moartea tatei. Adică, ea a făcut ceva care i-a grăbit sfârșitul.
—Presiunea psihică la care l-a supus și climatul haotic generat și susținut de Leanța pot să fi afectat dramatic un temperamental cum a fost tatăl tău.
—Și, dacă nu am luat-o razna, tind să cred că hoanghina a recurs la mijloace mai rapide decât tocarea psihică.
—Tu știi că, în calitate de fiică a decedatului, poți cere să ți se elibereze o copie după dosarul lui medical?
—Asta doar dacă nu a făcut-o deja hârca.
—Mă refer la dosarul din capitală.
Diana stătu câteva clipe pe gânduri, apoi negă de mai multe ori din mișcarea capului și, părând că a tras o concluzie, spuse:
—Trebuie să ajungem la București!

De la întoarcerea copiilor din vacanță, Ițenco a mai mers de trei ori pe propriile picioare – și ultima dată a fost la miezul nopții, când, în loc să ajungă la baie, urină pe un prelungitor electric din bucătărie. În ziua de 15 august, Darius, aflându-se la capul muribundului, își aminti că își imaginase scena asta cu mai bine de un an în urmă și că, atunci, luat de valurile furiei, i-ar fi spus cu deplină satisfacție socrului său că va ajunge în iad. Acum, însă, văzându-l atât de firav în propria agonie, dar și pentru că Ițenco îl prefera pe el la căpătâi decât pe Leanța, nu făcea decât să îl țină de mână, iar acesta repeta oftând:

—Asta-i viața!

Pe drept cuvânt, Leanța, deși foarte rece de felul ei, acum își tânguia disperarea de a rămâne singură și, în cele mai multe clipe petrecute cu el în acele zile și nopți, îl implora să se facă bine și să revină pe picioare. Pesemne că hoașca uitase de jurământul lui Darius făcut socrului său ori ea nu credea că viitorul va face posibilă ținerea acestuia. Totodată, înghițea cu greu faptul că bolnavul îi respingea compania și că, de câte ori era conștient de prezența femeii, se întorcea cu spatele la ea impunându-și să doarmă. De aceea, când Ițenco se liniștea și trăgea cu adevărat un pui de somn, Leanța intra în cameră și zicea aproape răstit:

—Darius, mergi afară, că sigur a făcut pe el și trebuie să îl schimb.

În loc să schimbe lenjeria și așternutul, Leanța îi lua bărbatului o mână într-ale ei și, cu ușoare scuturături, întreba obsesiv:

—Ce mă fac dacă rămân singură?

După câteva astfel de reluări tot mai agresive, Ițenco șopti:

—Copiii au promis că stau cu tine.

Leanța, însă, nu avea nevoie de asigurări, ci de personajul perfect care să îi susțină rolul dramatic. Și da, se poate spune că ea nu îndura perspectiva singurătății, dar numai în măsura în care nu și-ar fi asigurat alte roluri credibile.

Spre seară, își făcu apariția Arsinia, prilej ca Leanța să nu mai fie o viitoare văduvă, ci o mamă tardivă pentru nepoata ei. Energia de care deborda bătrâna în prezența fetei fu suspectă pentru Diana. Dar șocul cel mare avea curând să se producă. Arsinia fu condusă de bunica ei spre camera bolnavului care acum dormea bine, cu fața într-o parte. Fata, ca orice copil sperios în preajma unui muribund, refuză să intre sub pretext că bătrânul avea nevoie să se odihnească. Leanța, care se afunda tot mai mult în ape iluzorii în prezența ei, credea că un singur cuvânt din gura Arsiniei ar fi avut puterea să ridice și morții din morminte. Dar Arsinia, bănuind motivul pentru care bunicul ei nu o mai agrease în ultimii câțiva ani, se temu că, trezindu-se din somn, bătrânul i-ar fi spus cu limbă de moarte ceea ce putea să o marcheze pe viață. Aproape fugind parcă dinaintea unui pericol iminent, fata solicită să meargă afară, iar cele mai neînsemnate doleanțe ale ei erau lege pentru Leanța.

Ajunsă în curte, Arsinia se așeză în fotoliu și, cu bătaia de genunchi specifică, încercă să lege un dialog cu mama ei:

—Știu că bunicul nu mai putea să lucreze grădina de la o vreme. Era prea bolnav.

Diana era cât pe ce să spună că, de fapt, Ițenco se simțea prea scârbit de unii oameni pentru a-și redobândi pofta de viață, dar simțea prea multă ostilitate ascunsă în prezența fiicei sale și se ținu distantă. Atunci interveni Darius:

—Tatăl Dianei nu mai putea multe.

Arsinia păru că nu se face înțeleasă, așa cum proceda de câte ori era luată prea din sec în pretențiile sale, dar insistă:

—Eh, da, știu că bunicul meu nu prea mai avea chef de unele.

Darius o privi fix în ochi și spuse:

—TATĂL DIANEI ar fi avut putere să facă multe!

—Eh, bine. Acum, că se întâmplă asta, o să fim aici cu toții și vom reuși să scoatem grădina la capăt.

Iritat de acea impertinență, Darius zise:

—Care voi o să fiți? Poate nu știai că tatăl Dianei a inclus în acel toți o mulțime de lucruri și oameni de care se sictirise.

—Dar crezi că a știut unele chestii?

—A VĂZUT acele chestii. Iar de altele am avut și eu grijă să afle.

Arsinia nu ducea mai mult, nici nu ar fi priceput mare lucru. În naivitatea ei, credea că Ițenco ar fi fost în stare să își sacrifice de tot fiica pentru beneficiul nepoatei, adică ea. Îl privea pe Darius cu coada ochiului și îl ura pentru rolul din acea poveste, dar, neputând găsi cuvintele care să-i spele păcatul abia comis, își imită bunica: se porni pe plâns, mimând durerea pentru pierderea bunicului cel drag. Darius și Diana asistau impasibili la acest exercițiu de fățărnicie, știind amândoi că nu avea să dureze mult. Arsinia băgă de seamă că patetismul ei forțat risca să o ducă pe alte rute la fel de penibile și, atunci, ceru un șervețel, pe care îl duse direct la nas și nu la ochi. Convulsiile de mai înainte i-au asigurat mai degrabă muci decât lacrimi, iar ea se ridică din fotoliu, acuzând migrene și spuse că ar trebui să plece acasă.

În urma ei, Diana îi zise lui Darius:

—Oricât de dură va fi viața cu amețita asta, nimic nu îi va deschide ochii.

—Ai văzut cum se insinua în grijile curții? Omul ăla trage să moară în casă, iar ea a venit să afle dacă se va alege cu ceva.

—Exact ca cine a crescut-o!

—Mare mi-ar fi mirarea dacă Arsinia nu ar fi interesată de vreun testament.

—Oare să fie așa dobitoacă?

—Exact ca cine a crescut-o!

Deși îi dădea dreptate iubitului ei, Diana se temea să meargă atât de departe pe calea acelor considerații. Și totuși, cuvintele lui aveau să se adeverească a doua zi, când, pe la aceeași oră, Arsinia reveni, așa cum îi promisese bunicii, dar având aerul că situația oribilă pe care a creat-o s-a spulberat în climatul general ca și cum nu ar fi existat.

De data asta, Arsinia se abținu să își arate ostilitatea față de mama ei și, mimând o dispoziție bine repusă în termeni, îi ceru acesteia să îi prăjească două ouă. Diana știa să răspundă cu priviri cordiale la asemenea ipocrizii, văzând în atitudinea Arsiniei metehne ca ale lui Bulă și femeia lui, dar mai ales ca ale Leanței. În timp ce fata mânca, Diana se oferi să prepare o cafea, nevoind să dea curs unui subiect de care fiica ei să se agațe în acea lipsă de inspirație. Darius ședea la capătul opus al mesei și își fuma țigara, așteptând ca Arsinia să termine tot din farfurie. Fata se purta atât de discret în gesturile ei, încât provocă un contrast imens cu ce spusese pe un ton presupus glumeț:

—Ar fi culmea sa apară un testament.

Diana fu cât pe ce să scape ibricul din mână. Darius zise cu o dezarmantă siguranță de sine:

—Neh!

—Nu e felul bunicului meu?

—Tatăl Dianei nu s-a arătat interesat să își scrie testamentul, deși își presimțea de multe luni moartea. Și chiar dacă l-ar fi scris, tu nu ai fi beneficiat de nimic. Știu foarte bine ce vorbesc!

Arsinia rămase blocată, neștiind să iasă din impas, așa că își scurtă vizita și, sărind peste cafea, motivă iar migrene ca să plece acasă, de data asta fără lacrimi, muci și șervețele. Darius se oferi să o ia cu mașina, căci cerul amenința cu ploaie. Pe drum, Diana se lansă în reflecții special pentru a da ceva de înțeles naivei din spate:

—O vorbă din popor spune că oamenii pe moarte aud ce vorbesc ceilalți fie în șoapte, fie și de la o oarecare distanță, ba chiar le aud gândurile. De aceea se crede că, dacă nu ai inima și sufletul curate în preajma unui muribund, mai bine nu vii să îl vezi, căci îl tulburi și îți atragi o mare năpastă.

Aluzia se potrivea de minune cu norii care întunecau cerul. Arsinia ocoli vorbele mamei sale și spuse:

—Vai! Ce nori de ploaie se adună...

—Ăsta-i el! zise Darius. Răscolește norii ca să își facă drum spre cer, căci, supărat pe ce spun și gândesc unii oameni, vrea să plece mai repede din lumea asta și să lase în urmă năpăstuiții cu metehnele lor.

Deși mai era ceva de mers până la bloc și afară începură să cadă picături mari de ploaie, Arsinia ceru să fie lăsată mai în spate, pretextând niște comisioane pentru cineva. Purta cu ea o sacoșă încărcată cu bunătăți de la bunica, semn că Leanța se aștepta să nu își revadă nepoata prea curând. Darius își întrebă iubita:

—Ce ți-am zis legat de testament?

—Nu mă așteptam să ai atâta dreptate, zise Diana.

—Ți-o miros pe asta mică de la o poștă! Dar mai sunt lucruri de descoperit, lucruri pe care scoarța de maică-ta va depune eforturi considerabile să le țină ascunse de tine.

—De asta sunt sigură! Dar cu maică-mea am o răfuială pe care o las pentru după ce trecem peste necazul ăsta cu tata. Cât o privește pe mucoasa de Arsinia, nimic nu mă preocupă la ea. Nu-i sunt mamă, nu mi-e fiică – și asta spune totul!

—Încă o victorie pentru Leanța.

—Te asigur că e ultima!

Darius avea aerul că s-ar abține din a-și exprima rezervele – și nu din lipsa încrederii în determinarea Dianei, ci pentru că intuiția lui vedea o Leanță întunecată, înfiorătoare și care strivea cu pașii ei o parte însemnată din orizontul vieții. Iar Diana, asemenea tatălui ei, își făcea uneori socoteli neinspirate în privința Leanței, căci bătrâna, cu sufletul abrutizat și fluiditatea propriei atitudini, avea darul de a zăpăci lucrurile și oamenii până la exasperarea lor. De aceea, cel mai nimerit rival în lupta cu maniile cotoroanței nu era altul decât Darius. Dar dificultatea consta în faptul că Diana nu trata cu maximă atenție avertismentele lui decât abia după adeverirea acestora și, atunci, repoziționarea ei de oricare parte a situației era tardivă și aproape inutilă.

Ziua următoare fu și cea în care Ițenco a văzut pentru ultima dată soarele. Darius, martor al agoniei prelungite a socrului său, își simțea nervii întinși la maxim, deși era mânat de o curiozitate aproape științifică de a vedea cum își dă un om sfârșitul. Desigur că nu avusese parte de satisfacerea acestei observații, căci Leanța, în ambiția ei oarbă, se substituia la căpătâiul muribundului spre a-și repeta la infinit obsedantele tânguiri. La fiecare repriză de acest fel, Ițenco începea să tremure fie de frig, fie din pricina imenselor dureri de rinichi și, atunci, Leanța își închipuia că îi este respins dialogul. Când își vedea ambiția ostenită, Leanța îl ruga pe Darius să stea cu socrul lui, nu fără a-și manifesta oarecum ciuda pentru privilegiul acestuia de a-i fi preferată compania. Astfel, hoanghina intra la bănuieli, închipuindu-și cine știe ce dialoguri deconspiratoare dintre Darius și muribund. Prin urmare, Leanța se posta pe după uși cu urechile făcute pâlnie, dar își pierdea repede răbdarea, căci arsurile din gât riscau să fie mai trădătoare decât cuvintele delirante ale bătrânului.

În acea ultimă zi din viața lui, Ițenco a refuzat să mănânce și să bea apă. Resturile de mâncare rămase între dinți de la mesele anterioare intraseră în putrefacție și un miros amar ieșea din gura lui cu fiecare oftat. Dacă vedea pe cineva trecând prin fața lui cu un vas în mână, își încleșta dinții într-un refuz categoric de a fi hrănit, asemenea copiilor. Din când în când, Diana îi umezea buzele uscate cu un ghem de vată înmuiată în apă, iar asta părea să îi domolească agonia. Apoi, Ițenco păru să dea un ultim semn de luciditate și, văzându-se numai cu Darius în încăpere, șopti:

—Să fiți sănătoși și să faceți tot!

—Vom avea grijă de tot, spuse Darius.

—Da? Bine.

Zicând aceasta, Ițenco se întoarse pe partea dreaptă cu fața spre fereastră, lăsând să transpară din vorba lui un semn de îndoială și neîncredere. Alte valuri de durere îi loveau tot corpul bătrânului, iar acesta începu să tremure așa cum fac toți cei care plâng pe ascuns. Darius se apleacă la urechea lui și spuse încet:

—Noi, copiii, suntem pregătiți să ne luăm la-revedere de la dumneavoastră și ne cerem iertare pentru tot. Vă promit că vom avea grijă de mama, de casă și de grădină. Și vreau să știți că, oriunde veți merge, nu veți fi niciodată singur.

Ițenco își privi ginerele într-un fel indicibil, cu ochi tulburi, micșorați, care păreau să fi așteptat demult acele cuvinte. Fără să spună nimic, își reluă poziția cu fața spre fereastră și respiră calm, echilibrat, parcă spre a-și induce somnul. Peste două ore, când Diana și Darius se ocupau în liniște cu aranjarea sufrageriei, vecina intră să le vestească împlinirea menirii omenești. Ițenco murise cu ochii deschiși, întors pe partea dreaptă și cu o mână cuprinsă de ambele palme ale nevestei. Darius palpă tălpile bolnavului și, după ce le constată răceala, spuse:

—Contrar așteptărilor tuturor, iată că prin moarte a dovedit demnitatea care lipsește multor oameni în viață.

Leanța izbucni într-un plâns fără lacrimi, așa cum fac uneori oamenii la marile dureri și continua să țină mâna mortului într-o disperată rugăminte de a nu fi lăsată singură. Vecina îndemna zadarnic ca mortul să fie lăsat să se liniștească; Leanța plângea sincer pentru prima dată în fața lui Darius, cu acei ochi care manifestă convingerea că își va urma soțul cât de curând. Apoi, femeia își sună cumnata care se considera cea mai apropiată soră de soțul ei și strigă:

—Coco nu mai este! V-am spus de atâtea ori că el nu se simte bine și că aștepta să vă vadă, dar nu m-ați crezut niciuna! Pa!

Mai târziu sosiră Nelu și un alt consătean pentru a desăvârși toaleta funerară așa cum cereau tradițiile locului. În vreme ce Darius și ceilalți doi bărbați ridicară mortul pentru a-i potrivi cămașa, Leanța spuse:

—Nelu, uite că e viu!

—Nu este! reculă Darius ca pentru a-i desființa soacrei sale o speranță deșartă.

Apoi femeia păru că s-a resemnat mai repede decât se aștepta la depășirea acelei tragedii. Cei de la pompe funebre se instalară pentru a-și face treaba și, când aceștia au fixat la poartă flamura mortuară, Leanța răsuflă ușurată, consolându-se parcă în spectacolul pe care își imaginase că îl va ține în fața lumii întregi. Nu ne vom opri să prezentăm ritualul îmbălsămării, deoarece considerăm că acest lucru dureros ar trebui să rămână necunoscut celor care au inspirat scrierea rândurilor de față. De altfel, rețelele de internet abundă de asemenea descrieri, iar noi vom lăsa la îndemână cititorului să decidă asupra veridicității lor.

În ziua înhumării, șoseaua din fața casei se aglomerase de mașini, de oameni din diferite colțuri ale țării veniți să îl conducă pe ultimul drum pe cel care le-a fost coleg, șef, bun prieten și o memorabilă cunoștință. Acest lucru sporea spectacolul într-un mod la care Leanța nu se așteptase și a cărui grandoare risca să o scufunde cu totul, iar ea păru să abandoneze rolul dinainte și să se lase pe cursul lucrurilor după voia lor. Femeia întâmpina sosiții cu una și aceeași replică:

—A suferit, sărmanul, dar a îndurat toate în tăcere, de-aia am fost luați prea din scurt de necazul ăsta.

Cei care au cunoscut-o pe Leanța de-a lungul anilor răspundeau acestui monolog scremut în cuvinte pe măsura sterilității lui. Unii au remarcat că fața ei de proaspătă văduvă se transfigura într-o mustrare violentă de câte ori îi spunea Dianei să tacă și să nu mai plângă. O femeie care asistase cu Darius la o asemenea ieșire spuse:

—„Nu mai plânge, că abați atenția de la mine! Lasă că plâng eu!“ Ce soacră ipocrită ți-ai găsit!

—Nu e singura ipocrită, zise el indicând cu capul către Arsinia, care își făcuse un obicei din a boci ca la comandă de câte ori se cânta pomenirea veșnică.

—Alta care se dă de ceasul morții?

—Singura pe aceeași lungime de undă cu cabotina din centrul scenei.

Aceeași femeie, vorbind cu Diana, a spus:

—M-am întâlnit acum vreo trei ani cu tatăl tău și am vorbit de relația ta cu Darius. A zis că e băiat bun, dar regretă că nu sunteți căsătoriți.

Pe drumul spre cimitir, Leanța, după ce eșuase în rolul leșinului din biserică, se lansă în altă tiradă:

—Scoală, Cocule, că au venit copiii să te vadă la chemarea ta. (Arsinia ciuli urechile) Să vină copiii! Așa ziceai și ei au venit de departe. Să vină Darius! Așa ziceai: să vină Darius! Și uite că a venit Darius la tine!

Arsinia își desprinse mâna de brațul bunicii și căută în poșetă un șervețel ca să își curețe palmele de sudoare. În timp ce Leanța relua patetica tânguire, Arghilai se înființă la gard și strigă acuzator:

—Sodă caustică?! Nu, cotoroanțo! Vasele se spală cu apă caldă și atât! Altfel, ajung să mănânc sodă caustică!

Unii au crezut că nebunul reproducea o secvență de scandal surprins în curtea vecinilor, în vreme ce Leanța își intensifica bocetul la întrecere cu vorbele acestuia. Diana surprinse privirea răutăcioasă a mamei sale către Arghilai și, urmărindu-i revenirea la jalnicul rol, păru că tocmai i se confirmase o bănuială. În urma lor, nebunul se dezbrăcă într-o vădită frustrare că nu era luat în seamă și continuă să răcnească spre cortegiul funerar:

—Cotoroanța dat sodă la om! Căței la groapa de gunoi și om murit de foame!

Mama lui Arghilai ieși să oprească tirada. În coada cortegiului, două necunoscute făceau schimb de considerații.

—Femeia suferă și nebunul joacă!

—Ferească Dumnezeu!

—Dar am auzit că un fulg de sodă în farfuria cu mâncare te curăță în doi ani, de nu știe nici doctorul ce ai avut!

—Și cine te-a otrăvit iese prima la poartă să jelească ce om bun ai fost și ce păcat că te-ai dus atât de repede.

Apoi, după câteva clipe de meditație, cele două femei se cruciră și oftară într-un glas:

—Ferească Dumnezeu!

În drumul de întoarcere acasă, Maurice opri în fața unui magazin ca să cumpere pâine. Rămas în mașină, Ițenco scoase din portofel fotografia cea veche, o rupse în bucăți mici și aruncă totul afară. Gestul său fu însoțit de expresia determinării cu care își scotea pe cineva de la suflet, părând că ar avea motive serioase de a face imputări.

A doua zi, când Darius și Diana au ajuns la țară, Leanța părea pornită să îi ia la rost:

—Măi, copilașilor. Știți că tata își face tot felul de gânduri când e vorba de boli și altele. Ce v-a trebuit să îi suflați în coarne cu locul de veci?

Diana băgă de seamă că mama ei nu doar uitase importanța celor discutate cu două seri în urmă, ci, mai grav, bătrâna se dezancora de la prezent. Darius luă cuvântul:

—Am citit într-o carte că, după o vârstă, moartea face parte din familie și oamenii vorbesc de ea la masă, seara înainte de culcare...

—Zău? În ce carte? se arătă Leanța arogantă, ca și cum cineva tocmai inventa sapiențe în fața ei.

—Sunt o babă comunistă. Autor, Dan Lungu.

—Păi cum, autor bărbat își zice babă?

—Este o particularitate a sincretismului în arta postmodernă. Dar văd că nu păreți interesată să știți cum au stat lucrurile în capitală, de parcă vă roade ceva în amorul propriu.

—Ba sunt, mamă. Ce amor, ce...?

Diana interveni, zicând:

—Mama, nu îți contestă nimeni calitățile. Dar, în materie de literatură, nu te încăpățâna să o faci pe aia cultă. Sunt lucruri care te-au depășit mereu, căci firea ta nu e făcută pentru toate.

Leanța ar fi vrut să profereze un elogiu propriei modestii, dar nu avea inspirație și, atunci, suspină în așteptarea veștilor de la București. Diana se așeză în fotoliu, în timp ce Darius și mama ei rămaseră în picioare.

—Sunt sigură că nebunul a dat-o iar în drame, zise Leanța.

—În drumul spre București, tata a stat numai pe bancheta din spate – spuse Diana făcând abstracție de inepția mamei sale. Cât a deschis gura, a vorbit verzi și uscate, uneori stârnind exasperare. (Aici Leanța făcu urechile pâlnie) Dar avea momente în care îmi căuta privirea prin oglinda de serviciu și, de câte ori îi vedeam ochii verzi și umezi, îmi făcea impresia că imploră ceva.

—Ca milogul! sări Leanța cu isterie. Așa făcea și cu mine când greșea. Un prefăcut!

—Și totuși, urmă Diana ignorând imixtiunea femeii, faptul că tata va muri curând nu a fost doar o impresie. (Leanța își întoarse fața într-o parte, pregătită să respingă cu scepticism încă o melodramă) Iar aici mă alătur observației Adinei că tata s-a lăsat captiv depresiei morbide. Doar că acea depresie a devenit detașare, iar tata se arată mai degrabă hotărât să pună punct unei mari probleme.

—Adică ce, să-și pună capăt zilelor? Fii serioasă!

—Ascultă-mă! Tata resimte profund o decepție care i-a otrăvit sufletul.

Leanța își stăpâni cu greu șocul resimțit la auzul cuvintelor care nu demult i-au stârnit o criză de anemie. Dar, întocmai ca făptașul care ajută cu opinii un detectiv la prinderea hoțului, se făcuse cuminte în banca ei, așteptând concluzii.

—Tata arată prin dispoziția lui că își impune să moară, continuă Diana. (Leanța se vădi sceptică încă o dată) Cert este că, indiferent de gravitatea bolii, el se lasă consumat de o mare deziluzie pe care nu mai are puterea să o elimine.

Leanța crezu că fiica ei rostea cuvinte mari de dragul propriei importanțe și interveni:

—Îi acorzi un interes nemeritat. Știu că starea lui din ultimele luni ți-a trezit temeri prăpăstioase, că doar ești fiica lui, dar eu te previn să nu te lași păcălită de toate astea.

—Care toate astea? Faptul că el își simte pofta de viață otrăvită e ceva minor?

Remarcând insistența Dianei asupra otrăvii, Leanța fu mai mult ca sigură că soțul ei a rostit din nou cuvinte nepotrivite și fu cât pe ce să înfrunte naivitatea aparentă a fiicei sale. Dar luă aceeași postură rezervată și spuse:

—O fi așa cum zici tu. Știi bine că, în ultimii ani, a fost supărat pe neamuri. Dar ce să-i faci?

—Acum sigur nu se mai poate face nimic. E prea târziu nu pentru el, ci pentru cei care rămân.

Leanța nu făcea față atâtor cuvinte mari puse la un loc. Diana își planificase un dialog amplu cu mama ei, dar, pentru că înfrunta aceeași stană de piatră, îi făcu semn lui Darius să ia cuvântul, iar el spuse cu o răceală studiată:

—Doctorul nu garantează nimic. Se văd câteva metastaze la ficat, zonă din care boala s-a extins la celelalte organe. Slăbirea lui accelerată se datorează neputinței de a înghiți. El va rămâne internat câteva zile pentru analize suplimentare, timp în care va fi hrănit cu surogate. Concluzie: zilele îi sunt numărate în cer.

Leanța rămase mută ca în fața inevitabilului și, după câteva clipe de reconsiderare, luă vechea mutră melodramatică și zise:

—Vă jur că nu am știut și nici nu am văzut nimic!

Fața indignată de mai înainte i se transfigură ca după un plâns îndelungat și chinuitor, iar femeia își căută sprijin de marginea mesei. Abia atunci Leanța părăsea propria sferă pentru a reveni la realitate. Se așeză instinctiv în fotoliu și rămase alte câteva clipe pierdută în gânduri. Diana zise:

—Am găsit o fotografie a unui copil în portofelul lui. Ai idee ce-i cu ea?

Leanța păru să se scuture de postura tragică și, din nou preocupată, spuse:

—Am văzut și eu poza, dar nu știu cine e copilul.

Diana știu, atunci, că mama ei mințea. Mereu suspicioasă și neobosită în lupta ei de a afla un lucru, Leanța se ascundea, de data asta, dincolo de veștile triste pentru a nu fi ea însăși. Diana o cercetă cu atenție și spuse:

—Tata este în evidență la Oncologie de patru ani, iar doctorul de familie a fost informat de asta chiar de Calonfir.

Leanța păru să nu mai ducă o lovitură asemenea și, vărsând o lacrimă, reluă poziția neputincioasei și se tângui:

—Asta le întrece pe toate. Abia acum aflu.

Diana constată abundența de necunoscute invocată de mama ei. O căsnicie de aproape jumătate de veac, caracterul ipohondru și excesiv de prăpăstios al tatălui ei, precum și rolul veșnic iscoditor al Leanței, care făcea din țânțar armăsar, nu se pupau deloc în mintea Dianei.

—Orice ar fi, reluă Diana ca pentru a spulbera un moment stânjenitor, consideră moartea tatei un prilej de a ieși din închisoarea asta numită căsnicie și în care el ți-a torturat sufletul. Asta îmi doresc pentru tine câte zile vei mai avea!

De data asta fu rândul Leanței să își manifeste oarecare bănuieli legate de cuvintele fiicei sale. Diana, intuind urmarea, pistonă:

—O singură dată ai avut ocazia să scapi de calvar prin divorț și înțeleg de ce, atunci, te-a părăsit curajul deodată. Știu că par indiferentă vorbind așa când tata trage să moară, dar nici nu pot să ignor faptul că toate aduceau inevitabil către situația de față. Îmi pare rău că doar așa te poți elibera, dar nu există altă cale. Nici acum, când ești bătrână și meriți un pic de liniște.

Savurând compasiunea, Leanța ignoră capcana în care o atrăgea fiica ei și, din starea plânsă în care se găsea, femeia se văzu îndreptățită să își manifeste o descărcare furibundă:

—Mi-a fost foarte, foarte greu să îndur bătăile lui pe apucatelea! Nu înțeleg cum poți să dai atâta în cineva fără să obosești, mai ales că ți-e nevastă.

Destul de iritat, Darius interveni:

—Mai greu e de înțeles cum poți să dai atâta în sufletul cuiva, mai ales că ți-e copil!

Caracterul ambiguu din replica lui readuse starea confuză de mai înainte, dar Leanța se agăța, astfel, de speranța că va mai afla ceva din cele multe discutate în drumul spre capitală. Diana și Darius se înțeleseră din priviri să reteze discuția în acel punct și, de acolo, se iscă un dialog steril.

Până la întoarcerea soțului ei acasă, Leanța trăi o săptămână de avide preocupări față de grădină. În scurtele răgazuri luate, își suna cumnatele ca să schimbe impresii despre starea soțului ei, prilej de asigurări reciproce că lucrurile nu erau atât de grave precum le etalaseră copiii la întoarcerea din București. În plus, chiar Maurice afișa rezerve pe un ton aparent optimist, ca și cum se excludea din postura de a da vești triste. Iar Leanța, neștiind ce concluzii să tragă din discuțiile cu acesta, rămânea într-o rece expectativă.

Surpriza cea mare se ivi când Maurice a anunțat-o că îi va aduce soțul acasă, dar nu înainte de a trage o fugă până la Galați, iar asta întări crezul femeii că bolnavul nu era atât de bolnav de vreme ce putea face față unui drum atât de lung. În urmă cu nici două zile vorbise cu Ițenco la telefon și constată în vocea lui o dispoziție nu tocmai veselă, dar oricum, destul de calmă. Puțin după ora amiezii, când se auzi un claxon în stradă, Leanța ieși în grabă la poartă. Ițenco intră în curte fără să spună o vorbă și merse în spate, unde se așeză în fotoliu. Leanța abia ce luă bagajele în mâini, că îl auzi pe Maurice:

—Eu am plecat, Lenuța.

—Dar nu stai măcar la o cafea?

—Nu pot. Știi că sunt presat.

Daʼ de unde să știe Leanța toate astea? Nici bine nu trase poarta după ea, că mașina o luă la goană și Maurice dispăru lăsând în urmă o atmosferă plină de mister. Femeia veni lângă soțul ei și băgă de seamă că acesta purta papuci de casă, ca și cum ar fi plecat la drum sub oarecare presiune. Când îl întrebă de binețe, femeia încremeni la auzul vocii lui stinse și cavernoase, total diferită de cea din urmă cu două zile. Neputând face față acelei revelații sumbre, îi reproșă în gând lui Maurice că o abandonase neconsolată. Diana și Darius erau plecați la munte, iar ei îi trebui ceva până să se decidă dacă le poate strica concediul cu acea veste. Mânată parcă de furie, îl sună pe Maurice:

—Ce s-a schimbat așa, deodată, încât Coco să pice în starea asta?

—Crede-mă, Lenuța, că nici noi nu știm. Am fost zilnic la spital la el și drept îți spun că numai după ce l-am readus la noi a căzut în apatie și a început să mănânce tot mai puțin. Adina mi-a spus că azi dimineață, când Coco s-a îmbrăcat, a uitat pe noptieră crucifixul de la soacră-mea.

—Cred că l-a lăsat intenționat acolo. El nu dădea jos crucifixul de la gât nici când făcea baie. Dar a vorbit ceva pe drum?

—Mai deloc. Poate la Galați să fi vorbit cu surorile, dar mă îndoiesc, căci una era grav bolnavă la pat, iar cealaltă trebuia să ajungă repede la poștă. Hai, că trebuie să închid. Vorbim mai târziu.

Mai târziu însemna la calendele grecești, căci Leanța începea să primească ceea ce oferise de-a lungul vieții: paroxism și răceală. De aici, se lansă într-un tir de apeluri către cumnatele ei spunându-le că Ițenco nu era bine deloc, dar primi în schimb încurajări din cele mai seci și odioase. Pentru că nu găsea sprijinul moral nicăieri, apelă la Diana. Și nu oricum, ci la modul abuziv, dându-i-l pe tatăl ei la telefon din prima secundă a apelului. Diana făcu ochii mari de spaimă la auzul vocii muribundului și îi reproșă mamei sale lipsa de răbdare și panica exagerată. Atât i-a fost necesar Leanței ca să își pistoneze fata cu văicăreli, repetând că muribundul întreabă de copii, ca și cum intenția ei era să le reproșeze concediul în timp ce ea asista de una singură la moartea unui om.

Cu toate astea, Diana și Darius trebuiră să renunțe la mica lor vacanță și luară drumul înapoi spre casă. Au făcut popas la Brașov, unde au rămas peste noapte acasă la Petrea. Acesta primi vestea tristă cu indignare pentru faptul că sora lui ascundea mereu lucruri până la limita faptului împlinit ca și cum prefera să se tortureze cu propria tragedie. Totodată el avea convingerea că fratele Costea știa demult totul de la Leanța, iar asta îi sporea sentimentul de gelozie.

A doua zi, apelurile telefonice se întețiră obsesiv, iar Leanța se manifesta ca și cum abia s-ar abține să scape bănuiala că Diana o amăgea cu întoarcerea. Și o făcea repetând la infinit că muribundul întreba dacă au ajuns copiii, până când Diana aproape strigă în telefon:

—Știi bine că Darius e șofer începător, că drumul e lung și anevoios. Dacă mai pui presiune asupra noastră, s-ar putea să pățim ceva grav și să nu mai ajungem!

Leanța se conformă, înțelegătoare. Când au ajuns la casa de la țară, Diana și Darius îl găsiră acolo pe Costea, care ședea pe fotoliul de lângă patul bolnavului, dar îi ignorară prezența. În cameră, o liniște ca de priveghi, cu draperia trasă, cu televizorul pe același canal de știri și Leanța frământând veșnic în dinți pumnul în care ținea o batistă. Ițenco era întins în pat, cu mâna dreaptă ridicată din cot și degetul arătător indicând atenții în gestul său arhicunoscut. La intrarea copiilor, Leanța trase draperia să facă lumină și zise cu prefăcut elan:

—Uite, bunule, au ajuns copiii!

Din pat se ridică greoi o părere a ceea ce a fost voinicul și energicul Ițenco, numai piele și os, cu pleoapele palide și ochii înfundați în orbite. Buzele atât de uscate încât lăsau la vedere dinții păreau să indice încă de atunci aspectul craniului descarnat. Ițenco era nebărbierit de câteva zile, iar firele de păr de sub pomeții supți, livizi, dădeau liniilor feței lui nuanțe cu atât mai sumbre. Copiii se așezară fiecare pe câte o parte lângă el, în timp ce Ițenco îi ținea de mâini într-o vădită cerere de a nu mai pleca. Bătrânul le savura glasurile în timp ce ei vorbeau despre cum au petrecut la munte – și părea să își admire fata care declara că a învins teama de a intra în peșteri.

Leanța se înțelese din priviri cu fratele ei că era timpul să plece, iar Costea se ridică numaidecât, invocând neputința de a sta mai mult în preajma unui muribund. Șezând pe marginea patului, Ițenco își privi cumnatul ca și cum abia îl recunoștea, apoi îi spuse Dianei:

—Ai slăbit.

—De la atâtea poteci de munte bătute la pas, zise ea pe un ton de o tristă voioșie ca să mascheze impasul la auzul acelei voci mai vlăguite decât o șoaptă.

După plecarea lui Costea, Ițenco întrebă copiii dacă au mâncat, în timp ce Leanța, din spatele lui, îi făcu semn Dianei să spună că nu. Poate pentru că simțise acest lucru sau pentru că nu uitase obiceiurile nevestei sale, acesta se întoarse cu greu spre Leanța. Deși nu mai apucă să îi vadă gestul, îi reproșă din priviri femeii, apoi îl întrebă pe Darius:

—Drumul e bun?

—Cum îl știți dintotdeauna. Mașina nu mi-a creat probleme și iată că am ajuns.

—Dar vreți să plecați acasă la oraș?

—Nu, răspunse Darius prelungind vocala ca pentru a face asigurări.

Geloasă pe faptul că Ițenco abia dacă schimba o vorbă cu ea dar acum devenea volubil cu copiii, Leanța interveni:

—Haideți afară, la aer!

Deși mergea ușor împleticit și se ținea de pereți, bătrânul refuză sprijinul lui Darius, declarând că se descurcă singur. Ajunși la masa de afară, Leanța le așeză copiilor câte o pulpă în farfurii. Ițenco văzu în fața lui un bol cu supă pasată și o linguriță de dulceață.

—Ce-i asta? întrebă el.

—Un pic de supă proaspătă, zise Leanța. Mănânci cât poți, da?

Ne cerem scuze față de sensibilitatea cititorilor, dar trebuie să spunem că supa din fața bătrânului avea aspect de vomă și că el sorbi de două ori din ea doar ca să o respingă cu hotărâre. Ceru o roșie, din care gustă o felie, dar o respinse și pe aceasta pe motiv că era „răci“.

—Ce să-ți mai dau? se arătă Leanța adusă la capătul răbdării.

Diana interveni:

—Mamă, parcă ai uitat să îngrijești de un om bolnav. Lasă-mă pe mine și vezi-ți de ale tale! Tătuț, vrei să îți fac un piure?

Ițenco dădu afirmativ din cap și se bucură ca un copil la gândul că urma să fie hrănit de fiica lui. În fond, așa își dorise să își încheie bătrânețile, ceea ce însemna că nu își pierdu de tot luciditatea. După această gustare, mai rămase câteva minute la masă, ca un vechi obicei al siestei, dar privea în gol, de-a lungul grădinii, întrebând lucruri care dădeau semnele delirului:

—Cine trage căruciorul? Dar cine o să bată cuiele? Apoi, către soția lui: Dar tu ai să vii după mine?

—Păi unde să mă duc? se arătă Leanța dispusă la alte melodrame.

Reauzindu-i vocea, Ițenco se închise iar în sine, ursuz. Cățeaua Lizuca se gudură între papucii lui, dar acesta o respinse cu un gest neputincios și o părere de strigăt:

—Pleacă, mă!

Lizuca era cățelușa pe care regretase că a abandonat-o în câmp la solicitarea Leanței și care revenise în curte după o săptămână. Leanța suportă greu decizia lui de a păstra cățeaua pentru fidelitatea ei, invocând des faptul că niște câini vagabonzi stricau gardurile oricând aceasta intra în călduri. Acum, însă, Ițenco o îndepărta pe Lizuca de teama căpușelor care ar putea să afecteze copiii, dar fără intenția de a o abandona. La scurt timp după trecerea lui în neființă, Leanța își duse ambiția la capăt și scăpă de acel animal nesuferit ei pentru că i-a fost drag lui, tot astfel cum începuse să dea foc lucrurilor de care Ițenco nu se desprinse în timpul vieții.

In plin ritual al arderii de foc, Leanța găsi restul unui pachet de sodă caustică chiar lângă groapa de gunoi din fundul curții, acolo unde Ițenco obișnuia să îngroape câinii pieriți în bătătură. Colțul unui ambalaj din plastic ieși amenințător din pământ și Leanța trase de el cu iuțeală aproape disperată. Abia azvârli bucata în foc, că tocmai auzi un foșnet specific mai multor folii frecate între ele. Scormoni cu mâinile pământul reavăn și găsi acolo scheletul unui câine de mărimea lui Lăbuș, învelit în zeci de ambalaje din plastic, mai vechi și mai noi, toate de la sodă caustică. Acum, la numai o zi de când își îngropase bărbatul, Leanța aflase că acesta a știut dintotdeauna că niciun câine nu a pierit de moarte bună. Iar faptul că acela recitase în mod ostentativ strofa lui Coșbuc trebuia să îi fi dat de înțeles că nicio crimă, oricât de neînsemnată, nu rămâne veșnic ascunsă. Apoi, Leanța făcu asociere între felul în care muriseră câinii: înfometați din pricina organelor arse de otravă și soțul ei: înfometat din cauza neputinței de a înghiți. Femeia dădu fuga în casă și îl sună pe doctorul Calonfir, zicând:

—Nu mai are rost să așteptați analizele biopsiei, căci soțul meu a decedat.

—Doamnă, asta nu depinde de mine, ci de institut. În plus, orice oncolog serios va studia mostre de țesut, chiar dacă pacientul a răposat, pentru a înțelege cauzele unor metastaze galopante atipice.

—Cauze... atipice?

—Da, doamnă. Fiind vorba de un pacient cunoscut mie, mă pot referi cu toată expertiza la cauze atipice, fără să am în vedere numai fondul ereditar.

—Am înțeles. Și eu trebuie să mai aștept vreo concluzie?

—Doar dacă vă interesează în mod excepțional, puteți reveni cu o cere scrisă și, în baza unui mandat judecătoresc, vă punem la dispoziție toată documentația.

Leanța își recăpătă confortul și zise:

—Ah! Să mă bată Dumnezeu dacă am vreo bănuială. Deloc!

—Totuși, dacă analiza ne dă suspiciuni, noi avem obligația să anunțăm familia. Asta poate să dureze chiar și ani, căci tehnologia de care dispunem nu prea ne ajută. Aveți un număr de telefon la care să apelăm, altul decât cel de pe care ați sunat?

—L-am avut pe al fiicei mele, dar nu mai e valabil, căci și l-a schimbat de aproape un an. Nu am reușit nici măcar să o contactez ca să o chem la înmormântarea tatălui ei.

—Înțeleg. În funcție de evoluția analizei, vă sunăm pe dumneavoastră.

Leanța sunase de pe numărul soțului ei, un număr mobil pre-pay care se apropia de perioada de grație și, implicit, de desființare pe motiv de neutilizare după câteva luni. După încheierea apelului, femeia cercetă locul care îi stârnise neliniști și, după ce se asigură că treaba e bună, merse în casă. Îi trezi pe Diana și Darius cu pretextul de a o ajuta la stingerea focului din groapa de gunoi și rămase tot timpul lângă ei pentru a vedea dacă aceștia remarcă ceva suspect. Nici scheletul câinelui nu mai era în locul lui. Apoi Leanța merse în casă, preocupată cu așezarea dosarului pentru ajutorul de înmormântare și a ultimei rente viagere.

Unguentul prescris de doctorul Calonfir își făcu efectul, iar Ițenco era mulțumit să constate că zona Zoster de pe abdomen se retrăgea progresiv. Din acest motiv, se gândi că o convalescență prelungită nu i-ar face bine și merse în grădină să participe cât putea la muncile agricole. Leanța, văzând inițiativa, începu să traseze sarcini solicitante în același mod pretențios și niciodată mulțumit. Totuși, Ițenco își propuse să nu iasă din ritmul lui, căci adevăratul scop cu care ieșise din casă era cu totul altul. Și, parcă în intenția de a scutura capul femeii de mirajele etilice, acesta o întrebă:

—Tu știi că omul care îndepărtează un copil de propria mamă este un om rău?

Leanța aproape trânti săpăliga, răbufnind:

—Iar o luăm de la capăt?

—O luăm, pentru că ai prostul obicei să lași socotelile sufletești neîncheiate.

—Ce socoteli, domʼle? Ce te-a apucat?! Vrei să spui că am îndepărtat-o pe Diana de mine?

—Te prefaci că nu pricepi unde bat. Dar lasă că te ajut eu! Era vorba de Arsinia.

—Poftim?!

—Știu că, din afară, se vede că ți-ai folosit nepoata de paravan în scandalurile cu mine. Dar intențiile tale au fost mult mai diabolice.

—Diabolice! Bag de seamă că drumurile făcute cu Darius ți-au îmbogățit lexicul!

Ițenco trecu ușor peste ironie și spuse:

—Și eu bag de seamă că nesimțirea ta nu are căpătâi. Sunt precis că m-ai mușcat de cur toată viața și m-ai făcut singurul vinovat atât de tot ce am greșit împreună, dar mai ales de ce ai greșit tu.

—E bine că ești „precis“! Altceva?

—Rea muiere mai ești! Ori ești rea din prostie, ori e a dracului pielea pe tine!

—Iete scârț! După ce mi-ai făcut viața un calvar, tot eu sunt aia rea?

—Și de-aia tu ai fost calvarul Dianei? (Leanța nu zise nimic.) De-aia o privești cu ură și te bucuri când suferă? (Din nou, nicio replică.) De-aia nu doar o furi pe Arsinia de lângă Diana, dar o montezi chiar să își urască mama? Am văzut prea bine că Diana, încă din copilărie, nu te-a simțit ca pe o mamă. Iar acum vrei ca Diana să nu se simtă o mamă pentru Arsinia. Cât rău mai poți să faci, femeie?

Afișând calmul care arăta că înțelesese cu totul altceva, Leanța spuse:

—Nu credeam că porcuʼ ăla poate să-ți vâre atâtea prostii în cap. Te-ai ramolit de tot!

Ițenco ar fi vrut să mai spună ceva, dar în clipa aceea sună mobilul din șorțul femeii. Copiii veneau să stea la masă. Leanța se spălă pe mâini de pământ și, plină de satisfacție, zise:

—Uite că eu sunt aia rea și tu ești ăla bun, dar Diana tot pe mine mă sună!

Inutil să precizăm că Leanța denatura faptele în favoarea ei și că Ițenco, având momente de confuzie, cădea pradă unor regrete strecurate meticulos de soție în sufletul lui. Totodată, timpul care se scurge în mod aparte pentru orice bătrân bolnav îi dădea omului impresia că Leanța îl mințise cu vizita copiilor numai ca să îi reteze aplombul ascendent. Și, tot ca o reminiscență a zilelor sale în putere, Ițenco își continuă mărunta ocupație în grădină ca pentru a se elibera de frustrări. În schimb, Leanța miza pe faptul că mintea soțului ei dădea frecvente semne de alienare și spera că, până la venirea copiilor, omul va uita controversa de mai înainte. Prin urmare, la sosirea acestora, bătrânul pierdu noțiunea timpului și rămase în grădină, privind spre capătul viei care dădea în vale spre baltă.

Leanța îi întâmpină de la poartă cu o mutră plânsă și se văită:

—Vă rog să mă credeți că tata începe să mă îngrijoreze. Zice că nu se simte bine, cum își plânge de milă ca întotdeauna și stă numai în casă, dar mă ceartă de ce mă ocup de grădină și nu stau cu el. Vă spun sincer că m-a secat la cap cu văicăreala lui și eu nu mai pot!

Aici, Leanța își reținu plânsul într-un gest teatral foarte bine stăpânit, dar neconvingător pentru copiii care îi cunoșteau cât de cât tertipurile. Ajunși în curte, Leanța își strigă de câteva ori soțul, dar acesta, părând să-și fi pierdut definitiv auzul, rămase în poziția lui, nemișcat, absorbit parcă de balta dinspre care veneau felurite glasuri de păsări și broaște.

—Uitați și voi – zise Leanța. Parcă nu ar fi el! Of! Că toată viața a făcut numai ce a vrut. Numai ce a vrut! M-a adus la disperare!

Apoi femeia își mai strigă o dată soțul și acesta, parcă smuls din plăcute reverii, se întoarse cu fața spre ea și veni la masă cu o vădită intenție de a mai reproșa ceva. Când fu la câțiva pași apropiere, ochii i se luminară la vederea Dianei și fața lui trecu de la starea bolnăvicioasă la acel zâmbet cuceritor de care îți venea greu să te lipsești. După servirea prânzului, Ițenco spuse că simte aprindere la mațe și că s-a programat la examene într-o clinică din apropierea Constanței. Leanța, continuând rolul de mai înainte, se făcu ocupată și merse în casă. Ițenco, știind că perdelele au prins urechi, îi spuse Dianei:

—Fata tatii, te rog să mă suni mai des, că tare îmi lipsește vocea ta.

Înăuntru se auzi o tuse ca un avertisment, semn că Leanța tocmai linsese una mică. Ochii Dianei se umplură de furie la acel sunet, lucru pe care tatăl ei îl remarcase cu adânc regret. Ițenco fu cât pe ce să deplângă nefericirea fiicei lui, dar se stăpâni din pricina lui Darius, crezând că asta ar fi un semn de caraghioslâc pentru ginerele său. Bătrânul se simțea privit ca un bolnav la ultimele suflări și încerca un elan de vioiciune, dar supa caldă îi slăbise vigoarea și el simți nevoia să doarmă. Își sărută copiii pe obraji și merse în dormitor. Acolo, Leanța îi pregătea patul cu deosebită abnegație, potrivea televizorul pe un canal de știri și trăgea draperiile. Când ieși în curte cu gura întredeschisă ca pentru a mai debita o poamă, băgă de seamă că Diana și Darius plecaseră. Ieși la stradă și văzu că nici mașina lui Darius nu mai era în fața porții. O sună pe Diana:

—Mamă, dar de ce nu ați rămas la desert?

—Suntem presați de timp, deoarece Darius lucrează după prânz.

—Daʼ v-a mai zis tata ceva care v-a deranjat?

—Eh, păi spune că asta te preocupă, nu că am sărit peste desert!

—Mamă, dacă aveți ceva cu mine, vreau să înțeleg. Poate nu mi-am dat seama.

—Ia las-o baltă! Pa!

În ziua de 29 iunie, Ițenco se internase în clinică pentru o colonoscopie. Diana stabilise ca Darius să îl ajute cu transportul, dar că era nevoie de benzină. Leanța, care altădată s-ar fi rupt de la un drum atât de lung, se oferi să plătească benzina, doar să meargă și ea. Ițenco îi spuse:

—Ai putea să rămâi ca să ai grijă de grădină. Fii liniștită, că am avut timp să vorbesc destul cu copiii!

—Merg și eu! Poate rămân cu tine în clinică până te externezi.

Perspectiva asta fu mai mult decât măgulitoare pentru ipohondrul care făcea o tragedie dintr-un banal examen colonoscopic. Dar adevărata intenție a Leanței nu era nici să audă ce destăinuiri mai avea de făcut soțul ei copiilor, ci să se asigure că acestea nu vor mai exista. Cititorii noștri își vor aminti că Leanța perorase față de Diana intimități din patul conjugal pe care orice om ar prefera să nu le știe despre proprii părinți, de aceea ne permitem să observăm dublul standard al bătrânei.

Ajunși la clinică, Darius se ținu distant față de socrul lui, căruia nu îi putea ierta ultimatumul pus asupra Dianei în ziua de 8 martie. Deși știa asta, la despărțire Ițenco își sărută ginerele ca și cum s-ar vedea pentru ultima oară. Leanța, când auzi că prețul ei pentru o noapte în clinică era de 80 de lei în regim hotelier, conchise că era mai bine să se întoarcă acasă. Nu de altceva, dar cine să îngrijească curtea și, mai ales, cine să îi rezolve ei usturimea din gâtlej?

A doua zi Ițenco a fost externat, urmând să primească rezultatele analizelor peste câteva ore printr-un fax direct la medicul de familie. Spre seară, Diana primi un apel telefonic de la tatăl ei și, când răspunse, auzi versul dintr-un cântec celebru:

—Spune-mi dacă inima îți este ocupată.

Așa reacționa Ițenco atunci când prindea un joker pe tablă la jocul de rummy, ceea ce însemna pentru Diana că tatăl ei primise vești bune. Totuși, acela fusese doar un cântec de lebădă. Orice stare de bine era spulberată de Leanța prin felul ei complicat de a fi, stârnind agitație și violență din nimic. În plus, ea începuse deja să se plângă vecinilor de tragedii care încă nu se petrecuseră și se purta în consecință, simulând un climat fără perspective optimiste. Lui Ițenco i-a venit de multe ori să-i reproșeze femeii că se imaginează în rolul văduvei înconjurate de o lume plină de înțelegere pentru nenorocirea ei, dar se simțea atât de lehămisit, încât își spunea că orice cuvânt ar fi o altă risipă și un plus de necaz pentru el, care se împăcase deja cu ideea morții.

Și totuși, mintea tulbure a unui depresiv care își simte sfârșitul iminent se mai agață de o părere a vieții, de o speranță îmbrățișată prea târziu. Ițenco apelase la Maurice pentru o ultimă programare la Calonfir, deși atitudinea lui era a unui resemnat care nu merge să se trateze, ci să-și grăbească moartea. Darius remarcase că, de la o vreme, socrul său vorbea despre sistemul medical românesc în termeni depreciativi, spunând deseori că medicii sunt, la fel ca preoții, niște bandiți, adunături de șnapani care nu se preocupă de viața pacientului, ci să îi mulgă buzunarele. Cu cât Leanța căuta să-l tempereze, cu atât el devenea mai virulent, iar femeia se vedea nevoită să asculte tirade care durau și câte două ore.

—Măcar nu mai vorbi așa de preoți, zicea ea.

Iar Ițenco parcă aștepta asemenea cenzuri ca să le amendeze:

—Dar de ce îți sunt atât de dragi popii? Că doar nu ai fost nici tu vreo mare credincioasă. Ah, știu! Tu mergi la spovedanie, dar știe popa că doar mănânci rahat? De câte ori ai mărturisit ce javră de muiere și ce mamă rea ai fost? De câte ori ți-ai cerut iertare pentru că ai îndepărtat-o pe Arsinia de mama ei? Spune, cotoroanțo!

Leanța pleca de lângă soțul ei în așteptarea că își va domoli virulența, dar Ițenco se ținea după ea ca să își refuleze neîmpăcatele gânduri.

—Fugi cum ai făcut mereu! Ascultă la mine, cotoroanțo și bagă la cap că ți le zic pe toate cu limbă de moarte. O să ne întâlnim pe lumea cealaltă și te asigur că îți voi privi cu detașare chinurile. Tot ce le îndrugi în viață oamenilor și imaginea pe care ți-o creezi în fața lor nu te spală de păcate. După toți anii trăiți cu tine știu cine ești, cotoroanțo! Chiar dacă intru cu vorbele astea în mormânt, tu nu poți să te ascunzi la nesfârșit și de aceea o lume întreagă te va condamna! În chinuri ai să mori și vei suferi de un infinit de ori mai mult decât copilul tău!

Leanța putea să își impună un calm înfiorător în asemenea momente, de aceea uita cea mai mare parte din cele ce i se spuneau. Iar uitarea ei venea dintr-un straniu exercițiu mental prin care nega ceea ce nu îi convenea în mod susținut până la desființare. De aici îi venea foarte ușor să își creeze acea lume alternativă, o lume a cărei construcție începuse poate în prima ei copilărie, forțată de împrejurări dramatice din familie. Dar cine știe cât avea să mai dureze până când Leanța își va fi învins proprii demoni pentru a se elibera de lanțurile care o țineau captivă într-o perpetuă intenție de a face rău? Căci răul ascuns, făcut cu convingerea că el justifică sau compensează alte tragedii este răul care are cele mai puține șanse să înceteze. Iar Leanța nu era omul care să înțeleagă și să accepte propriile erori, necum să se abată de la jurământul solemn de a complica viața altora. Ițenco se apropia de obștescul sfârșit; după el rămânea Diana, cu care Leanța avea alte socoteli și căreia credea că i-a pregătit niște lecții de viață mult mai complicate și mai interesante.

În ziua de 31 iulie, Darius mergea la București cu Diana și Ițenco, unde bătrânul se supunea unui examen tomografic general – de data asta fără Leanța, care bănuia că soțul ei trăgea spre capitală din cu totul alte rațiuni. În seara dinainte, Ițenco își implorase fiica și ginerele să se mute cu ei în casa de la țară, făcând asigurări că a lăsat deoparte orice supărare, că mama era în putere și se făcea un sprijin considerabil pentru copii. Darius băgă de seamă că socrul lui se excludea din acele perspective și gândi că asta era doar consecința grijilor sumbre ale bătrânului în privința următoarelor analize. Pentru liniștea bolnavului, Darius zise:

—Vom încerca tot ce ne stă în putere. Dar, dacă împrejurarea ne va face să dorim întoarcerea în oraș, vă rog de acum să aveți înțelegere.

—Din partea mea, spuse Ițenco pe un ton ferm, nu trebuie să vă faceți griji.

—Atunci, vom rămâne aici.

Darius pecetlui acea promisiune cu un sărut pe obrazul socrului său, mânat mai mult de mila pe care o provoca dispoziția acestuia decât de nevoia lui de a fi alături de copii. Primind asigurarea asta, Ițenco se adresă apoi Dianei:

—Revin la o discuție mai veche, fata mea și te întreb dacă e necesar să îmi stabilesc locul de veci în satul meu natal sau aici.

Leanța îi șopti să reteze subiectul, dar atunci interveni Darius și spuse:

—Lăsați-l să vorbească și despre asta, dacă are nevoie. Poate chiar își presimte sfârșitul și nu vrea să lase în urmă treburi neterminate.

Ițenco îi mulțumi din priviri ginerelui său, apoi se uită la Diana în așteptarea unui răspuns. Ea zise:

—Tata, știi foarte bine că, mai ales în ultimii ani, s-a format o clică în chestiunea asta. Dinu ți-a dat de înțeles prin atitudinea lui că nu ești binevenit acolo. Să zicem că vei fi înmormântat lângă părinții tăi. Crezi că clica va suporta ușor asta? În plus, pe mine nu mă mai leagă nimic de Pohu. Crezi că voi putea să bat prea des o sută și ceva de km ca să te plâng la mormânt și să curăț iarba de pe el? Dacă tot ai vorbit cu vecina și ea ți-a cedat locul din cimitirul de aici, de ce să ne mai complicăm?

Leanța asista la dialog îngrozită de ușurința cu care se puneau pe tapet chestiuni de moarte. Iar amurgul serii sporea înfiorarea. Ițenco îi zise:

—Diana are dreptate. Rămâne pentru aici. Mai vorbește o dată cu vecina și spune-i că, dacă e nevoie de costuri sau aprobări, ne angajăm la toate.

—Preotul a spus că nu trebuie aprobare, iar vecina nu vrea bani pentru un loc de veci.

Cu aceste cuvinte, Leanța arăta că se preocupase de aceste treburi din timp, la fel de potrivnică ideii de a-și îngropa soțul într-un loc în care ea, mai mult ca sigur, nu va fi depusă. Dar dispoziția ei cerea ca subiectul să se încheie mai repede și femeia suspina în felul ei fatalist. Astfel aranjate lucrurile, Ițenco se ridică din fotoliu ca și cum ar fi dus la capăt o banală afacere și spuse:

—Gata! Așa rămâne!

La intrarea în București, Ițenco și copiii s-au întâlnit cu Maurice, care le-a propus să lase mașina într-o parcare mărginașă, apoi toți merseră acasă la el. Era puțin trecut de amiază și aveau de așteptat încă patru ore până la examenul tomografic. Acolo fură întâmpinați de Adina, care aproape își împinse verișoara într-o parte pentru a-și vedea unchiul și să constate că acesta arăta ca mama ei în ultimele zile de viață.

—Dar ai slăbit mult, se arăta gazda afectată.

—Nu prea pot să mai înghit, Adi. Simt că nu mă ajută esofagul și dumicații stau să mi se întoarcă pe gât, inclusiv lichidele.

—Asta înseamnă că trebuie să mesteci mai mult. Haideți, că am pregătit masa. Lenuța ce face?

—Cum o știi.

Deși le era foame, Darius și Diana fură cât pe ce să refuze invitația la masă, deoarece Adina avea aerul ostentativ că hrănește o adunătură de calici strânși de pe drumuri, iar asta se vedea mai ales în lentoarea cu care își asigura servirea impecabilă, în insistențele de a mai gusta ceva și în glasul molcom, așezat, ieșit din vârful limbii. Maurice își îndemna musafirii înfulecând ca un gurmand, în contrast cu soția lui care făcea un spectacol din a-și calcula orice gest menit să o arate drept o aristocrată veritabilă. Ițenco nu reușea să termine niciun fel, obosind repede la înghițit și ferindu-se de unele alimente care îi iritau viscerele.

După masă, Maurice a urcat să doarmă, iar Adina a rămas în salon să mai schimbe impresii cu musafirii. Atunci ea a spus că mama ei, în ultimele săptămâni de viață, nu putea mânca din pricina cancerului la esofag. Dacă altădată Ițenco se ferea să vorbească despre boli cauzatoare de moarte, mai ales când era pomenită sora sau mama lui, acum înfrunta totul cu detașarea celui care învață să accepte că nu toți se pot feri de afecțiunile congenitale. Adina prinse momentul să o facă pe deșteapta și spuse:

—Într-adevăr, factorul principal al cancerului este ereditatea. Dar și acesta poate fi întârziat cât mai mult printr-un regim de viață sănătos. Sigur, dacă nu intervin depresiile morbide...

Un ascultător nedeprins cu vorbirea molcomă a Adinei ar fi avut impresia că cele câteva cuvinte de mai sus ar fi fost un monolog întins pe mai multe minute. Darius se întrebă cum suporta Maurice acea lentoare orală și tot el își spuse că, în intimitatea spațiului conjugal, Adina trebuie să fi fost altfel decât se arăta atunci. De altfel, în România circulă un mit asupra ipocriziei de speriat a bucureștenilor, unde cine se aseamănă se adună și, deci, Maurice și Adina nu făceau altceva în deosebirile lor simulate decât să se completeze reciproc.

La un moment dat Ițenco se arătă deranjat de intervenția Dianei în conversația lui cu Adina, ca și cum își făcea temeri că se vor deschide subiecte care trebuie să rămână uitate pentru totdeauna. Adina remarcă gestul și reveni la pomenirea mamei sale, ceea ce părea să îi facă plăcere unchiului. Când Maurice a coborât în salon ca să anunțe momentul de plecare la clinică, Adina rămase nemișcată în fotoliul ei, având un aer de oboseală și urmărind cum unchiul ei își schimba dispoziția de la liniște la teamă. Atunci Darius mulțumi pentru primire și tratație, remarcând cum fața Adinei se lumină dintr-o dată, iar gazda se ridică într-o grație epatantă ca să escorteze musafirii până la ușă. Se vedea clar că Adina nu simțea nicio plăcere în a-și petrece timpul cu verișoara ei și soțul acesteia, lucru care completa gestul de respingere a Dianei de la sosire. Dacă Ițenco era un soi de paria în familia sa numeroasă, nici Diana nu se încadra în acel tablou pretențios. Nu că treaba asta ar fi fost o problemă pentru ea, căci știa destul de bine cu cine are de-a face, dar tare se bucura să plece din acel focar de energii negative, unde simțea influența Nelei chiar și dincolo de mormânt. Adina i-a fost nașă de botez și cununie, așa cum Nela îl cununase pe Ițenco; cu toate astea, între ei mocneau ostilități pe care Ițenco le remarcase abia acum în adevărata lor natură. La fel ca mama ei, Adina avea un mod personal de a face oamenii să priceapă că nu agreează să i se calce pragul, așa, fără cuvinte și cu acel zâmbet îmbietor.

Diana și Darius au așteptat în curtea clinicii mai bine de o oră. Ea spuse:

—Deși simt că tata nu mai are mult de trăit, nu îmi pare foarte rău că îl pierd.

—Asta se datorează relației șubrezite în timp.

—Da și mai ales faptului că pun asupra lui o mare vină. Nu atât de mare cum e vina mamei, însă o are. Poate că vorbesc ca un copil nedrept, dar asta e.

—Crezi că, dacă e pregătit să moară, își va cere iertare de la tine?

—Tata? Niciodată! Dacă ar face asta, nu ar fi el. Mai degrabă m-aș aștepta de la mama, cu toate că ea m-a lovit mult mai rău și îmi dă impresia că încă ar vrea s-o facă. Dar ea mai dă semnele sentimentului de culpă, chiar dacă îi trece repede și revine la prostul obicei dinainte. Tata nu și-ar cere iertare de la mine nici în delir, nici înainte de ultima suflare.

—Poate va face asta fără cuvinte.

—Poate... Repet: nu ar fi el dacă ar face asta.

—Și dacă ți-aș spune că regretă multe...?

—Că le regretă, asta se vede. Și nu sunt atât de sigură că regretul lui mă privește pe mine cât regretă în legătură cu mama. Uneori, tata îmi face impresia că ar crede că tot ce lasă în urmă se va duce de râpă. Și, dacă ar fi așa, ar fi consecința alegerilor lui de-o viață. Gândește-te că lucrurile s-ar fi petrecut invers și mama ar fi murit înaintea lui. Aș fi avut de tras din greu cu tata, cu toate că nu ar fi meritat asta. Nici mama nu merită, dar nu mă lasă inima pentru că nu sunt așa cum au vrut ei să mă arate lumii ca să își ascundă adevărata vină. Încă mă mir că tata nu se vaită de toate bolile cum făcea până nu demult. Dar nu e timpul pierdut pentru asta.

Maurice apăru în curte, alături de un Ițenco mai epuizat, care își impunea să ascundă ceva ce era mai mult decât evident: vești proaste, dar parcă nici chiar atât de grave. Diana își întrebă tatăl:

—Ce ți-a zis doctorul?

—Se vede ceva la ficat, dar nu se poate pronunța în mod cert. Este nevoie de biopsie, iar pentru asta mă vor interna câteva zile în spitalul MAI. Așa că am să rămân peste noapte la Maurice.

Merseră toți către parcarea de la periferie. Când Darius și Maurice au traversat bulevardul, Ițenco și Diana au rămas pe loc, așteptând câteva minute. La întoarcere, Darius rămase în mașina lui fără să își ia la-revedere de la socrul său, în timp ce Ițenco își mai sărută o dată fiica. Apoi bătrânul urcă în mașina nepotului său, verificându-și portofelul de acte și bani. Afară, Maurice îi spuse Dianei:

—Am remarcat răceala și duritatea cu care îi vorbești Lenuței. Te rog, nu mai fi așa ațoasă cu ea. Gândește-te că a suferit mult.

Mașinile s-au despărțit la primul sens giratoriu. Darius intră pe autostradă și opri la primul spațiu de servicii. În timp ce își fumau țigările, Diana spuse:

—Am verificat portofelul tatei ca să văd dacă are actele necesare la el și am dat peste fotografia unui băiat de până într-un an. Era o poză alb-negru, îngălbenită de vechime, fără să aibă nimic menționat pe spate.

—Să fie vreo loază întreținută de el cândva?

—Sper. După cum îl cunosc pe tata, sigur s-a descotorosit demult de fotografiile oricărei loaze. Ba mai mult, el nu avea cultul pozelor. Dacă a păstrat acea fotografie atâta vreme, se pare că băiețelul din ea trebuie să îi fi fost tare drag.

—Doar nu crezi că ai un frate!

—Tu știi că bănuiala asta îmi persistă în minte de niște ani. Într-o vreme umbla vorba prin Coridu că tata avea o aventură cu contabila de la Vinalcool. Cum ea nu era căsătorită, a născut un copil din flori și aceleași guri șopteau că ar fi al șefului ei. Ei bine, acel copil mi-a fost elev în primul meu an la catedră și, știind cine îi era mama, l-am observat cu atenție. Poate că dorința de a avea un frate m-a făcut să văd oarecare asemănări între el și tata: părul castaniu, fața rotundă și buza superioară ușor ascuțită la mijloc. În plus, am remarcat ochii lui, ochi de copil nefericit, așa cum tu i-ai descris pe ai mei în pozele din copilărie și adolescență.

—Ți-ar plăcea să afli că e fratele tău?

—Nu știu. Viața mi s-a complicat atât de tare până aici, încât cred că aș face cu greu față unei asemenea descoperiri.

—Ai putea să treci prin Coridu și să îl vezi acum, după ce s-a maturizat.

—Of! Numai ideea de a fi din nou în Coridu îmi sfâșie inima. Nu mă pot împăca deloc cu gândul că tata s-a rupt de acel loc de care mă leagă unele dintre cele mai frumoase amintiri. Poate că și acel copil în creștere i-a dat un impuls la plecare.

—Îți amintești când Costea a spus că tatăl tău câștiga mai mulți bani decât știa maică-ta?

—Și ce, să fi trimis bani pe ascuns contabilei? Nicidecum! Mama a făcut un scandal monstru când a aflat de aventura lui. S-a lăsat cu păruieli și hărțuiri până când femeia a fost nevoită să rupă orice legătură cu tata, inclusiv să își schimbe serviciul.

—Bag de seamă că domʼ șef a fost un pic de crai la tinerețe.

—Ai văzut și tu că avea cu ce. Deși pitoresc și cam local, bucolic chiar, tata a fost un șarmant cu ochii lui verzi și replicile spontane. Îmi pare rău că nu l-ai cunoscut în tinerețea lui, să te minunezi și, totodată, să te îngrozești de felul sinuos în care aborda pe oricine. Acum el nu mai este nici cea mai vagă părere din ce a fost odată. Poate că, dacă ar fi rămas în Coridu, nu s-ar fi schimbat într-atât.

—Sau poate că ipohondria l-a schimbat. Tu știi că acest comportament psihologic are, de regulă, cel puțin o cauză. Sora lui cea mai mare a murit de cancer. Apoi mama lui, apoi mama lui Dinu, apoi Nela, toate din aceeași cauză. Sigur, depresiile lui au grăbit cumva...

—Sunt pregătită să-mi spui orice ai discutat cu Maurice.

—Doctorul are suspiciunea unor metastaze la ficat, dar nimic concludent. Tomograful indică afecțiuni la aproape toate organele interne, inclusiv pe esofag, ceea ce explică deglutiția greoaie.

—Iar metastaza e stadiul final al cancerului. Ce a mai spus Maurice?

—Doctorul lasă la decizia familiei tratamentul cu citostatice, dar nu garantează nimic și declară că zilele rămase tatălui tău sunt numărate în cer. Deși nu are nimic la prostată, cancerul s-a extins la celelalte organe pentru că nu a fost depistat la timp. Se pare că totul a intrat în faza galopantă și pentru că el s-a expus excesiv radiațiilor emise de aparatele medicale. Aș putea spune că, exagerând cu acele controale la medici diferiți pentru a compara diagnosticele, tatăl tău și-a făcut-o cu mâna lui. Degeaba se căuta la prostată, inimă și plămâni, unde nu se vedea nimic îngrijorător. Se pare că durerile resimțite veneau de la ficat și rinichi. Nu spunea el că a început să urineze excesiv?

—Ba da. Înțeleg acum de ce îi acuza pe medici că sunt șarlatani. Toți îi spuneau că e bine, în timp ce el suporta dureri cumplite. Niciunul nu a știut unde să caute până la tomograful de azi. În fine, eu sunt lămurită. Oricum aveam presimțirea că tata nu va trece de anul ăsta. Când ajungem acasă, te rog să mă lași pe mine să vorbesc cu mama. Tu doar să îi urmărești reacțiile.

Pe la mijlocul lui mai, Ițenco primise apelul unei vechi și dragi cunoștințe din Matca. Printre altele, omul își etalase micile succese în afaceri, lucru care îi răscoli bătrânului dureroase amintiri și tendințe de autoflagelare pentru eșecurile din trecut. Spre a nu-și lăsa inima pradă unor zbateri ce l-ar fi făcut să pară ridicol pentru omul căruia nu îi mai auzise vocea de mulți ani, Ițenco zise:

—Aș vrea să să ne vedem cât de curând. Poate mâine, că tot e sâmbătă.

—Scumpul meu, știi bine că eu lucrez sâmbăta. Dar te aștept cu drag, desigur. Poate îmi dai niște sfaturi cu afacerea.

—Sigur! se distră Ițenco. Numai de sfaturile mele nu aveai nevoie! Dar, uite cum facem. Dacă tot vin, pregătește-mi 50 de găini outoare, căci nu mai cresc pui anul ăsta.

—Îți pregătesc, desigur. Dar știi că astea de la mine nu sunt pentru înmulțire.

—Ha! Ha! Ești tare simpatic. Dar nu știu eu cu cine stau de vorbă? Vreau ouă, nu pui.

—Bine. Am să-ți fac o ofertă frumoasă, ca pentru un fost coleg de breaslă!

—Dar tu știi că eu sunt țigan. Mai vreau ceva de la tine: niște răsad de roșii din alea bune cum numai la Matca se găsesc.

—Îți dau, frate! Am și răsad de ardei, direct din curtea omului. De la Grigore, îl știi.

—Da, Grigore. Tot așa gospodar?

—Tot. Un pic mai bătrân, că deh, anii nu iartă pe niciunul.

Când auzi de iertare, Ițenco se cutremură și îi veni să plângă. În fața lui, Leanța stătea țeapănă ca o statuie, cu ochii holbați ca și cum ar da să reprobe lamentarea soțului ei. Acesta salută și închise telefonul, apoi ieși în curte, unde Diana și Darius jucau badminton. Leanța se ținea de coada lui, așteptând în zadar să audă mai multe din conversația de mai înainte. Ajuns afară, Ițenco își întrebă ginerele dacă e dispus la drumul de a doua zi și, după răspunsul lui afirmativ, bătrânul se întoarse mulțumit în casă, tratându-și soția ca pe o piesă de mobilier. Leanța suspină spre a se face remarcată, dar se alese cu aceeași indiferență ce-i răsplătea unele vorbe grele de efectul cărora se preocupa prea puțin. Femeia trecu repede peste acest insucces și se cruci șoptindu-și aracanul.

Drumul acela până la Matca și înapoi a fost cel din urmă pe care Ițenco și-a condus mașina. La vederea lui, după atâția ani, proprietarul fermei avicole își duse inconștient mâna la inimă, abia putând accepta câtă vreme a trecut peste prietenia lor și oglindindu-se cu groază în acea fantomă umană care se pretindea un vechi amic. La drept vorbind, fața lui Ițenco nu era doar decrepită de tribulațiile senectuții, ci expresia zgomotoasă a morții iminente, ceea ce scandaliza micul anturaj care părea să îl accepte ca pe un intrus aflat la ultima sa nevoie.

Cei doi oaspeți fură poftiți în biroul lui Gorovil, care nu reușise, încă, să depășească șocul creat de contrastul dintre omul vivace din amintirea lui și acest străin cu care bătrânețea a fost mult prea necruțătoare. Ițenco remarcă tonul blajin și consolator al amicului său, de aceea se puse pe o poziție optimistă, zâmbind larg și savurând cafeaua din fața lui cu o poftă bine simulată. Apoi întrebă dacă toaletele sunt în același loc și părăsi biroul pentru câteva minute.

—El a condus până aici? îl întrebă Gorovil pe Darius.

—Cu aceeași vigilență din totdeauna.

—Nu aș vrea să cobesc, dar îmi pare că nu se simte prea bine.

Darius, care nu credea în boala ce măcina în mod galopant interiorul socrului său, zise:

—Este doar o decepție profundă. Probabil că și această revedere l-a marcat într-un fel.

Gorovei, nevoind să tulbure optimismul tânărului, orientă dialogul către subiecte generale. De altfel, Darius era încredințat că socrul lui epata în acea dispoziție trecătoare și că nu trebuia decât puțină detașare pentru ca bătrânul să revină în termeni rezonabili. Și totuși, până la vremea aceea, Diana era singura care crezuse cu toată convingerea că tatăl ei nu va apuca să-și aniverseze vârsta în acel an. Nici Darius, nici Leanța și nici oricare altcineva nu a simțit câtuși de puțin impulsul înfiorător al morții lui Ițenco. Iar Gorovil fusese al doilea în ziua aceea, cu toate eforturile lui de a se menține rezervat.

La întoarcere, Darius făcu imprudența de a-i mărturisi Dianei impresia lui Gorovil – și o făcuse cu aparența sângelui rece. Diana își privea tatăl care se minuna de câte ouă depuseseră găinile în portbagajul mașinii și totul părea că se petrece ca în depărtările unui vis în care spațiul se dilată și se curbează, iar oamenii de lângă noi au ecouri în glas ca și cum ar vorbi dintr-o misterioasă vale. În amalgamul ei de senzații, imaginea bătrânului alterna între prezent și idealul copilăriei, Diana căutând să prindă cu mâna o părere a paradisului în ruină și pe care acele clipe i-l reconstruiau cu o crudă amăgire. Tot de departe păreau să vină glasuri spre a o reda prezentului și, într-un final, găsindu-se în fotoliu, îl revăzu pe Darius, preocupat de starea ei. Diana scutură din cap să alunge fantasmele și, din instinct de conservare, își legă privirile de activitatea vioaie a tatălui ei.

Cu toate acestea, certitudinea care i-a fost sădită în ziua de 8 martie nu slăbi, ci dimpotrivă, își înteți vocea tenebroasă și deveni coșmarul care a bântuit-o o vreme, amenințând-o că va lua urma tatălui ei spre mormânt. Presiunea căreia îi ceda în această temere i-a deteriorat sănătatea până la a nu mai putea înghiți alimentele, ceea ce se datora unei hernii hiatale care a necesitat endoscopie și spitalizare de o săptămână. Diana, deși putea surprinde uneori prin sânge rece, avea momente în care încordarea i se resimțea până la limita provocării unei rupturi sau a unui blocaj. De aceea, medicul specialist a înțeles că ea are nevoie de relaxare și i-a prelungit concediul cu încă o săptămână, pe care o petrecuse în casa părinților ei. Ițenco părea să nu priceapă gravitatea situației și se desfăta în gândul că, astfel, copiii au ales să rămână cu el. Totuși, când băgă de seamă că Diana readucea vorba la cele prin care trecuse, își întrebă ginerele în șoaptă:

—Până la urmă, de la ce a fost hernia aia?

Darius răspunse, ridicând vocea progresiv, ca pentru a-i reproșa ceva socrului său:

—Doctorul crede că una dintre cauze ar fi purtarea de haine prea strânse pe corp sau mâncatul pe nemestecate. Dar eu știu sigur că la starea ei a contribuit cel mai mult încărcătura sufletească datorată unor gesturi și cuvinte neinspirate de la o bună vreme!

Ițenco tăcu lăsând capul jos într-o veritabilă automustrare, în timp ce Leanța își felicită ginerele pentru alegerea cuvintelor. Atunci Darius o luă la rost:

—Degeaba vă bucurați ca un copil! Vreți să vă spun că nefericirea de o viață a Dianei vi se impută în cea mai mare parte?

Lovită în mândrie, Leanța sări:

—Daʼ cu ce drept îmi...?

Ițenco îi reteză virulența, zicând:

—Darius are dreptate. Doar că, dragul meu, nu știu dacă mai e cazul să răscolim... Toți suntem afectați de starea Dianei. Înțeleg să fii atât de supărat. Dar hai să fim calmi, te rog.

Leanța, ofuscată că nu și-a dus tirada la capăt, se ridică într-un fel ostentativ și plecă în casă. În urma ei, cei doi bărbați făcură un schimb de priviri, dar nu mai scoaseră un sunet, știind că Leanța se ascundea după perdele pentru a mai culege niscai păreri și impresii. Ițenco știa că, nu peste multe minute, soția lui va vizita damigeana și, când asta se întâmplase, făcu un gest de lehamite, zicând:

—Neam de bețivi din fașă! Nu-i de mirare că nu vede cum stau lucrurile.

Apoi oftă descurajat și, părând că se eliberase, privi în lungul grădinii cu seninătatea unui prunc. Darius, pe care verva tinereții nu îl scăpa ușor de diatriba abia începută, își mai privi o dată socrul cu reproș, apoi se lăsă învins sub convingerea inutilității. Nu de alta, dar memoria îi era plină până la refuz de momente în care Ițenco, fără să poată pătrunde sensul cuvintelor, de multe ori își suspectase ginerele că îl persifla cu limbajul său elevat. Limitându-se la un vocabular extrem de sărac și arhaizant cu ostentație, bătrânul a înțeles mult prea târziu necesitatea comunicării orale elaborate și se mustra pentru autosuficiența cu care își remarcase simplitatea în viață doar pentru a păstra, în mod viclean, aparența modestiei. Iar unde nu puteau ajunge cuvintele, intrau în exercițiu, de cele mai multe ori, vulgul și palma. Tot atât de târziu a înțeles că lipsa bogăției limbajului i-a fost speculată de aroganta soție ca pentru a-l aduce în inferioritate și, mult mai grav, a-i impune cenzuri. În definitiv, ce înnebunește mai tare un om liber decât neputința de a-și exprima ideile și sentimentele, indiferent de mijloace? Alteori, când Ițenco dovedea coerență și substanțialitate în expresii, Leanța îl privea din înalte culmi ca pentru a-l face să creadă că tocmai comisese o ridiculitate, ceea ce este încă o tortură pentru individualitatea umană. Știind abia acum că Darius era deschis la conversații serioase, Ițenco își făcu un plan, dar scăpa din vedere aspectul esențial al comunicării: nu încerca să cuprinzi orizontul cu mâinile dacă nu te ajută și sufletul. Sigur, bătrânul nu țintea spre tărâmuri ale ideilor superioare, ci căuta să își confirme unele gânduri ca pentru a ști ce va rămâne în urma lui și, cu toate că își făcea socoteli ușor idealiste, își asumă riscul.

La începutul lui iunie, Ițenco îi propuse lui Darius să facă un drum spre locul în care petrecuse peste 30 de ani, până să se mute în satul ăsta care i-a adus numai nefericire.

—Mergem cu mașina ta, zise bătrânul.

Darius înțelese că socrul lui nu se simțea în stare să șofeze și acceptă. Drumul până la Coridu a fost unul molcom și cu foarte puține schimburi de cuvinte. Ajunși aproape de centrul localității, Ițenco ceru să se reducă viteza considerabil și spuse:

—Uite, la școala asta a predat nevastă-mea până la pensionare. Iar aici, peste drum, am locuit noi.

Darius văzu o casă mare, cu gust, bine clădită, împrejmuită de un teren lăsat cam pârloagă și de un gard solid aflat în aceeaşi stare aproape jalnică. După luciul pierdut al geamurilor, se vedea că nu mai locuise nimeni acolo de niște ani buni.

—Uite în ce hal au lăsat-o, zise Ițenco. Te rog să mă crezi, Darius, curtea asta a fost ceva de vis. Când o văd lăsată în paragină, parcă îmi pare rău că am vândut-o.

—Dar ce v-a stat în minte când ați vândut-o? întrebă Darius ca pentru a testa onestitatea socrului său.

Ițenco pricepu calea și zise:

—Am vrut să fiu aproape de Diana și soțul ei.

—Mai mult de Diana, căci soțul ei nu vă era prea agreabil.

—Dacă vrei să mă crezi, după nici șase luni de mariaj mi-am dat seama că fata mea nu era fericită cu pămpălăul ăla. Chiar ea a zis odată, la supărare, că vrea să divorțeze și eu mi-am oferit sprijinul total.

—Și de ce a picat treaba asta?

—A purtat Lenuța o vorbă cu ea...

—Iar Leanța?

—Poftim?

—Nimic, scuzați-mă.

—În fine, s-au discutat mai multe: de cheltuieli, de ce zice lumea și o groază de tâmpenii pe care eu le-am luat drept chestii femeiești. Apoi a apărut Arsinia și lucrurile s-au complicat în loc să intre pe un făgaș mai bun. Oricum, eu trebuia să îmi ascult inima și să nu mă iau după Lenuța, iar totul ar fi stat altfel acum. Dar asta e! O mie de vorbe nu fac cât o para chioară după toate astea. De multe ori m-am luat după ce zice muierea, că știe ea mai bine și tot de atâtea ori mi-a părut rău. Am crezut că Diana e mai puternică și m-am prefăcut că nu văd adevărul pentru că aveam lângă mine muierea care nu știu cum făcea de îmi punea vălul peste ochi.

Zicând asta, Ițenco lăsă bărbia în piept ca și cum ar fi dat să plângă, iar Darius opri mașina întrebând:

—Vreți să vă aerisiți?

Ițenco privi în dreapta și, văzând că se depărtase de fosta lui casă, zise:

—Îmi este bine. De altfel, aici mă cunosc toți și, dacă m-ar revedea după atâția ani bocind, ar crede că am luat-o razna de tot. Dar ți-aș fi recunoscător dacă, o vreme, ai păstra discreția asupra a ce am vorbit până acum.

—Aveți încredere – zise Darius vizibil mișcat de nevoia socrului său de a-și descărca sufletul.

La aproape doi kilometri de casa care provocase lamentarea bătrânului, mașina ajunse în dreptul unei porți duble din tablă. Poarta din stânga se legăna în voia vântului, iar cea din dreapta era înclinată ca și cum un film ar fi făcut stop-cadru în căderea ei. Porțile se uneau într-un punct cu un lanț ruginit, ale cărui capete se uneau în belciugul unui lacăt la fel de vechi și care arăta semne că fusese forțat. Prin deschizătura superficială dintre porți se vedea un loc întins, asfaltat, plin de crăpături și găuri din care creștea iarba. Pe alocuri, construcții care păreau să fi servit de magazii, depozite și hale, unele aduse la ruină și altele care își așteptau binecuvântata răsplată a uitării. Ițenco spuse cu glas tremurător:

—Asta a fost unitatea de vinificație din subordinea mea. Când m-am pensionat, mi s-a propus să o iau în concesiune, fiind avertizat că locul va ajunge așa cum îl vedem acum. Nu mai mergea ca altădată cu industria vinului, căci privatizarea extinsă la nivel național și economia dată la străini amenința producția autohtonă. Puteam să mă folosesc de locul ăsta după bunul plac, să fac depozit de cereale și să adun toate beneficiile, să fac o uriașă avere, numai să nu las totul să cadă. Superiorii mă implorau cu lacrimi să nu plec, căci îmi apreciau stilul gospodăresc, dar eu nu și nu! Am lăsat totul ca să ce? Să spună pămpălăul ăla în tribunal că am fost un amărât de paznic aici și că nu am avut bani cu ce să cumpăr apartamentul după care a tras foloase la partaj? Același Bulă neisprăvit care i-a furat Dianei banii pe care eu i-am făcut cadou?!

—Nu vă supărați, dar Bulă v-a lucrat pe toți cu ajutorul vostru, al tuturor. Așa cum a pozat el, molâu și neajutorat ca un mielușel, v-a păcălit rușinos.

—Păcat de mintea lui – încercă Ițenco să dreagă busuiocul.

—Care minte, aia diabolică? Mintea lui de mare inginer care mai avea puțin și vă nenorocea fiica? Mintea care v-a manipulat cu lingușiri în timp ce el poza slab chiar cu prețul ridicolului? Păi, dacă un câine ar avea în cap ce are Bulă, ar turba!

—Așa este. De-aia zic că, acum, o mie de vorbe nu fac nici doi bani. Hai să mergem la cumătrul.

Cumătrul locuia foarte aproape de școală, ceea ce însemna că Ițenco avea să revadă casa care i-a răscolit sufletul. Însă, de data asta, merseră pe sensul opus, iar bătrânul nici nu întoarse capul pentru o ultimă privire, ca și cum s-ar fi împăcat cu bilanțul eșecurilor de până la acel punct. Când ajunse în curtea cumătrului, Ițenco o găsi neschimbată în cei peste 15 ani, la fel de frumoasă cu bolțile ei de iederă și straturi de flori suspendate ca în grădina dedicată de Nabucodonosor iubitei sale Semiramida. Ițenco retrăi momente îndepărtate ca și cum ar fi fost ieri și asta îl făcu să vadă că o viață întreagă a trecut pe lângă el într-o clipă spre a-i arăta deșertăciunea tuturor lucrurilor. Cumătrul văzu în ochii musafirului o părere de lacrimi ce stăteau să se reverse la acea revedere a paradisului în miniatură și înțelese că Ițenco nu era mulțumit, nici împăcat cu locul în care a ales să se retragă după pensionare.

—Lenuța ce face? întrebă cumătra a cărei prețuire pentru Leanța era nedrept răsplătită cu răceala celei amintite.

—Bine, zise Ițenco scurt, în semn că nu merita să piardă timpul cu cea care nici nu se sinchisea să le facă vizite.

Cumătra înțelese mai mult decât i se lăsa la îndemână și schimbă vorba:

—Nici nu știți câți vă duc dorul de când ați plecat.

Ițenco păru să nu pună preț pe nostalgiile unei comune întregi și își întrebă cumătrul:

—Nu aș vrea să par nepoliticos, dar mergem să luăm cașul?

Când mașina se urni din loc, cumătra rămase în drum privind în urma omului pe care simțea că îl vede pentru ultima oară. Tot atunci, femeia înțelese că Leanța era compromisă în viciul de care dădea semne cu mult înainte de plecarea lor și făcea o nefericită legătură între ea și fratele Costea. Intuiția îi spunea că Ițenco, alegând să plece din Coridu, se aruncase în capcana pe care Leanța i-o întinsese cu concursul fratelui ei, iar asta o convingea că bietul om va avea o moarte nefericită, oricât de curând sau de târziu se va întâmpla asta.

Înainte de a lua drumul înapoi acasă, Ițenco fu strigat de o femeie cu părul alb ca neaua, care zicea că îl recunoscuse după călcătură. Când aceasta îl întrebă de sănătate, el a zis doar atât:

—Grea haină, bătrânețea.

—Dar vinișoarele acelea roșii de pe față de la ce sunt?

—De la băutură!

Cine l-ar fi auzit atunci, ar fi spus că Ițenco avea chef de miștocăreală, dar el era foarte serios. Pe drumul de întoarcere, Ițenco simțea că ar mai fi unele lucruri de spus și se lansă în ditirambi:

—Domnule, dar frumoasă mașină și-a luat femeia aia.

—Care femeie?

—Nevasta lui Bulă.

—Ah! Dar aia nu e femeie. Iscoditoare și rea, plină de aere, e doar o jigodie.

—Se potrivește cu Bulă.

—Bineînțeles. Dar Bulă se mulțumește doar să aibă cine să-i spele chiloții din cur. Nu e de mirare că, crescând lângă un asemenea tată, Arsinia preferă să stea între patru pereți, în lumea ei restrânsă.

—Dar eu cred că Arsinia va face treabă bună la București.

—Ar putea face, dacă ar găsi un băiat care să îi deschidă mintea. Bulă și muierea lui cea stearpă nu își dau interesul și nici nu sunt în stare să-i ofere Arsiniei educație pentru viață.

—Și vrei să spui că iubitul ăsta al ei nu e bun de nimic?

—Nu știu la ce este bun. Dar un om care își îndepărtează iubita de mama ei nu poate fi crezut om bun.

Acum era rândul lui Darius să răsucească un cuțit în rană.

—Vorbești de acel fiu de pescar?

—Da. Băiatul ăsta e cam dubios. Dar în sfârșit, Arsinia e majoră. De când este cu el, Arsinia face apologia drogurilor. Dacă vă uitați pe paginile ei de pe internet, rămâneți mască de ce poate să debiteze mintea ei la 20 de ani. Chiar ea a spus că iubitul ei vinde droguri deoarece tatăl lui îl pune prea mult la muncă și nu îi lasă timp pentru școală.

Atunci, Ițenco dădu afirmativ din cap, în semn că i se confirmase o bănuială mai veche.

—Totuși, remarc că Arsinia își iubește foarte mult bunica.

—Arsinia iubește banii bunicii. Pentru ea, cel mai de treabă om este acela care îi spune ei cât este de frumoasă și deșteaptă. În rest, bănuțul – cât mai consistent, dacă se poate! Arsinia se iubește doar pe sine, iar față de mama ei are o aversiune prostească. Și știu de unde vine asta: de la bunica ei care, părând că a dezvoltat instincte materne târzii, a furat-o pe Arsinia de lângă mama ei.

—Nu ți se pare că ești cam dur?

—Chiar deloc. Astea sunt cuvintele mele și altele nu am. Demult am constatat la soacră-mea ostilități ireconciliabile față de Diana, de parcă o ură oarbă i-a întunecat sufletul.

—Dă-mi voie să îți spun că nici eu nu înțeleg orgoliul prostesc al muierii. Era o vorbă:

Sângele din fire

N-are mântuire

Și boala din născare

Niciun leac nu are.

Dacă vrei să mă crezi, nu o dată am dus lupte de lămurire cu ea, dar, când nu ai cu cine, chiar că îți vine să-ți smulgi perii din cap. Știu că îmi ascunde multe, știu că mă minte și își face mult rău. De-aia sunt mâhnit câteodată și îmi spun că, de cele mai multe ori, nu trebuia să mă iau după femeie.

—La ce vă referiți?

—Eh! Nu vreau să îți încarci memoria cu toate tâmpeniile mele. Poate vom avea timp să vorbim mai multe. Viața mea poate fi pusă într-o carte. Nici nu insinuez vreo suspiciune de infidelitate. Mai mult, Lenuța a fost atât de dornică să-și dovedească fidelitatea, încât a ajuns să inventeze moartea unui iubit al ei din anii de liceu. Dar absența unei relații extraconjugale nu ajunge pentru a proba caracterul imaculat al unui om, dacă înțelegi ce vreau să spun. Am avut și eu greșelile mele – și încă destule! Anii au trecut, totuși, de aceea vreau să cred că nu am rămas la vârsta erorilor.

Ascultându-l pe socrul său, Darius realizase că circula cu 120 km la oră pe un drum județean și băgă de seamă că bătrânul nu mai era speriat de viteză.

La întoarcerea acasă, Ițenco își abordă soția:

—Văleu, daʼ câte am vorbit cu Darius!

Mai târziu, Leanța își surprinse bărbatul cuprins de alte depresii, repetând în șoapte:

—Fata mea! Fetița mea!

Femeia își sună fiica cu rugămintea să mai treacă pe la ei, chiar dacă abia plecase. La revenire, Diana își găsi tatăl bine dispus. Leanța spuse:

—Parcă i-ați readus aerul. În urmă cu nici zece minute se dădea de ceasul morții! Apoi, femeia îl întrebă pe Darius: Daʼ voi ce ați vorbit pe drum?

—Exact ce v-a spus soțul dumneavoastră!

Nemulțumită de răspuns, Leanța scutură dintr-un picior de nerăbdare și insistă, dar fu răsplătită cu aceeași insatisfacție:

—Întrebați-vă soțul.

Atunci hoanghina făcu o mutră de parcă tocmai fusese înjurată de mamă, dar renunță. Se putea citi clar pe fața ei că punea ceva la cale. Peste câteva zile, Arsinia i-a spus Dianei că a vorbit cu Ițenco la telefon și că acesta i s-ar fi adresat cu „fata lui“. Darius avea o bănuială că Leanța își băgase din nou coada.

Erai mai frumoasă decât o părere
Tu Esența negațiilor
A tot ce am iubit și am respins
Și chiar mai dulce de atât.
Erai un anotimp în patru nuanțe,
Cea căreia îi strigam
Toamnă, venerată Doamnă!
O primăvară lăsată în secret
Sub talpa unui pas de iarnă târzie,
O Ea visată de verile noastre negate
Și, da! Erai mai frumoasă decât aici
în linii care te traduc doctrinei mele,
principiului de a nu fi
ori te sacrifică idolatriei
Fii blândă și nu dispărea, încă,
din eșecurile unui Prometeu abia născut
Erai mai frumoasă, știu,
înainte ca un infinit neatent
să mă scape aici
doar pentru a mă lăsa pradă
unui infinit de apoi
Erai mai frumoasă înainte
să visez veșnicia
Și mai frumoasă
după ce, crezând că îi pierd iluzia,
am știut că nu mi-ar fi folosit
Erai frumoasă înainte să fiu eu frumos,
când săgețile rugului
aspirau cu sete mulțimea de umbre
Și mai frumoasă puteai să fi fost
când am știut că veșnicia
Nu ni s-a împărțit egal
Dar cea mai frumoasă ai fost
Când am aflat că nu pot înnoda orizontul
Pentru a mă regăsi
pe obositoarea cale a infinitului
Cea mai frumoasă lacrimă
Și cea mai târzie îmbrățișare
Cei mai ultimi noi
într-un amurg necunoscut...

Cea mai frumoasă din ce ai fost
ori ai putea să fii
Cea mai frumoasă din nodul orizontului
Și din lipsa infinitului
Frumoasa mea neveșnicie
Perfecta neîmplinire
Și armonia în eternul Tu
Apoi, cu sau fără voia antieternității,
Ești frumoasă că ești
Că iadul și raiul te combat
spre a-și disputa simpatia-ți

...și, mai ales, cea mai Frumoasă
...

... și Zeus nu putea avea răbdare

spre a se duce la mioare

Îl digera tătuțul

Cronos

Tartarul exploda de nerăbdare

Cronos

Își vomita copiii

pe plaja însângerată de Uranus

Afrodita, cu pretenții calcă spume

și deodată!

imperiul de Muze copulează Pangaea!

Oceanul se desfată în divorțuri

Saturn, gelos, îl reînvie pe Hades

Tot astfel cum Zamolx reiterează mitologii septentrionale

sau... 

sau...?

Ce ne doare și ce mă doare? 

Lucru cert – idiom

Lucru incert – om

...și Dumnezeu nu avea răbdare

Deși sănătatea lui Ițenco nu se deteriora vizibil, acesta acuza felurite dureri ale organelor interne secondate de migrene și stări depresive. Punea toate acestea pe seama cancerului la prostată și, de câte ori avea un presentiment sau un vis mai sumbru, se programa la examene clinice, uneori căutând-se la câte doi medici pentru a verifica dacă diagnosticul este același. Cel mai adesea apela la Maurice ca să îi facă intrare pentru consult la doctorul Calonfir, dar acesta, parcă sătul să alerge pentru alții decât el și familia lui, îi sugera bătrânului să se calmeze și să aștepte o vreme, căci doctorul era un om ocupat. La asemenea cuvinte, cărora le urmau diverse absențe la apelurile telefonice, Ițenco își spunea că până și Maurice, care alteori țopăia în vârf de poante să-și arate recunoștința și disponibilitatea, îl dăduse la rahat și bătrânul cădea în depresii mai adânci. Ițenco avea momente când vorbea singur, cu voce tare: Și cât am tras pentru voi și cât ați mai muls de la mine, iar astăzi unul nu își mișcă boașele să îmi facă un mic serviciu! V-am umplut frigiderele de carne, v-am ținut loazele în facultăți, v-am cărat prin țară și am dat șpăgi ca să vă scap de belele. Și nici măcar UNUL nu are timp să mă ajute la necaz? Așa îmi trebuie! Am fost prost că v-am hrănit, iar azi, când caut adăpost în ploaie, primesc de la voi ceea ce merit: să nu vă pese că mai am puțin și mor. Asta merit pentru că mi-am lăsat fata să sufere în timp ce îngrijeam de cururile voastre puturoase!
Într-o zi de aprilie, pe când Ițenco aștepta un semn de la Maurice, acesta sări de nerăbdare când telefonul sună. Leanța se aplecă asupra receptorului cu lentoarea celei care știe dinainte cine este le celălalt capăt al firului și spuse:
—Da, puiule!
Potrivit apelativului, Ițenco gândi că cea care sunase era Diana și întinse mâna cerând receptorul. Leanța, însă, nu se putu desprinde de el și continuă dialogul:
—Da, suntem bine. Și noi te pupăm și abia așteptăm să ne vedem când poți tu să vii pe la noi.
Ițenco înțelese că vocea din receptor era a Arsiniei și se ridică dezgustat din fotoliu, ieșind brusc în curte. Știa prea bine că Arsinia le respingea afecțiunea, că nu simțea nimic pentru ei și că Leanța alerga după o iluzie. Fata asta de douăzeci de ani era vicleană, ipocrită și interesată de câștiguri ușoare, pe care le obținea de la bătrâni fără să răspundă cel puțin cu o simulare. Când a fost admisă la facultate, Arsinia se autoinvită în curtea bătrânilor ca să primească felicitările de rigoare. Ițenco, știind pentru ce venea, de fapt, copila, îi zise Leanței:
—Nu-i mai da atât de mulți bani.
—Daʼ de ce?!
—Am o puternică impresie că Arsinia nu vrea decât bani de la noi.
—Hai, domʼle, nu vorbi aiurea! sări Leanța ca arsă, căci era în stare să își vândă și sufletul pentru ochii iluzorii ai fetei.
—Te rog eu, Lenuță, dă-i mai puțin, chiar foarte puțin și privește-i reacția.
Leanța acceptă provocarea, convinsă fiind de iubirea nemărginită cu care Arsinia o amăgea doar pentru că femeia se lăsa de bună voie dusă pe aceste ape primejdioase. Ițenco avusese dreptate: după ce perorase pe seama dificultății examenului, a lipsei de pregătire a celorlalți și a conștiinciozității cu care ea studiase manualele, Arsinia începu să își scuture genunchii de nerăbdare. Dar fu invitată la masă și se conformă cu o oarecare oboseală, ceea ce îl făcu pe Ițenco să gândească: Știu că nu de mâncare îți este foame, ci de banii noștri!
În loc să mănânce bucatele la care bătrâna ostenise special pentru ea, Arsinia făcu măcel în farfurie, atingându-i marginile tot mai zgomotos cu furculița ca pentru a se observa ceea ce era evident. Ițenco putea să audă bătaia de genunchi a fetei, de aceea îi spuse cu simulată preocupare:
—Văd că nu te simți prea bine. Hai afară, la aer curat.
Arsinia respiră ușurată, știind că, după asemenea mese, mai avea puțin până la plecare... Mai bine spus, până va fi plătită ca să zâmbească ceva mai frumos. Leanța îi puse în mână niște bani, o sumă pe care ochii avizi ai Arsiniei o făceau sinonimă cu mizeria din troaca porcului. Fata, învățată cu foarte mult, luă acest dar ca pe un afront și buza de jos începu să îi tremure de dezamăgire. Ițenco îi analiza reacțiile cu ochi de uliu și gândea: Ți-aș fi ridicat statuie de aur, copil prost crescut ce ești! Nu ți-e rușine să îți bați joc de doi bătrâni așteptând să-și mulgă buzunarele pentru tine?
După plecarea ei, Ițenco spuse:
—Arsinia era cât pe ce să refuze traista cu bunuri. Păi ce, compot și zacuscă de țară îi trebuiau ei? Bani, dom’le, bani! Ăștia fac lumea să se învârtă și tot ei cumpără de la oameni dragostea care lipsește. BANII!
Leanța nu comenta nimic. Pe ea nu o interesa nici să o descopere pe Arsinia în splendoarea spiritului ei meschin, nici să facă educație cu aceasta. Leanța dorea doar ca Arsinia să o viziteze cât mai des, să îi zâmbească frumos și să se bucure din plin la darurile care i se făceau. Tristețea cu care plecase fata rupse inima bătrânei – și nu pentru că gestul era o revelație, ci pentru că asemenea nemulțumiri erau taxate de Arsinia cu vizite rare și lipsa de răspuns la telefon.
—Ehei, femeie, zise Ițenco plin de importanța propriilor judecăți, știu că nu ai să înveți nimic din toate astea, pentru că nu ai văzut lucrurile la fel ca mine. Tu VREI ca Arsinia să te mintă și, chiar dacă te-ar înjunghia direct în inimă, ai fi în stare să o privești cu drag și să plângi de emoție pentru frumusețea ochilor ei. Ia aminte că Arsinia nu mai este copilul care a stat la noi până la șapte ani. Tu refuzi să crezi că a crescut și că s-a transformat într-o profitoare.
Leanța tăcea, îndurând cu stoicism aceste răsuciri de cuțit în rană. Dragostea oarbă pentru Arsinia era consolarea cea mai de preț în acele clipe. Se ruga ca totul să fi fost o părere și pentru soțul ei, dar nicio rugăciune nu avea efect asupra deprinderii meschine de a jumuli banii bătrânei. În relația cu Arsinia, Leanța se purta ca o fetiță care nu vrea să scape din mâini păpușa preferată, iar Arsinia, sub pretextul că studenția la București este solicitantă și costisitoare, abia dacă își făcea timp să sune măcar săptămânal ca să mai întrebe de sănătate. Leanța, încăpățânată până la pierzare, dacă reușea să o prindă la telefon, își mințea soțul că Arsinia a avut inițiativa să sune și să le ureze de bine. Lucrul ăsta era parțial adevărat, căci Arsinia suna foarte rar, doar pentru a lua pulsul ambientului și își intensifica apelurile în prag de sărbători, când oamenii sunt mai buni și mai generoși.
De aceea Ițenco ieși în curte. Se apropia Paștele – nimic mai nimerit ca fata să adulmece niște bănișori. Dezgustat, Ițenco scuipă și se întoarse în casă strigând:
—Hai, femeie, că trebuie să sune Maurice. Nu mai ține linia ocupată!
—Bine. Te pup. Pa, zise Leanța și puse receptorul în furcă, apoi către soț: Mă, daʼ fata voia să vorbească cu tine. Ce ai cu ea?
Leanța avea talentul de a pune întrebări despre lucruri petrecute de mii de ori sub nasul ei ca și cum acestea nu au existat. Și darul de a pune întrebări care sfidau fără discernământ gravitatea lucrurilor impuse de situație. Ițenco spuse:
—După mine, Arsinia nu ar păpa un leu de la noi. Știu că tu îi dai bani pe ascuns, mai mulți bani decât îmi zici mie. Nu procedezi bine în primul rând pentru ea; o înveți cu nărav și asta o să-i dăuneze în viitor.
—Tu te plângi de bani? ripostă Leanța fără să ia în seamă avertismentul soțului ei. Păi tu, care ți-ai operat penisul cu 6000 de euro, te calicești la câțiva leuți pe care îi dau fetei? Vezi că vorbești cu păcat.
—Fii atentă, muiere rea ce ești! Când Arsinia o să-ți dea exact ce meriți, eu nu voi fi acolo ca să te avertizez.
—Adică peste 15-20 de ani, cum ai avertizat-o și pe Didi?
—Bag de seamă că vocea nepoatei tale te-a drogat, nu că ai fi fost vreun model de judecată și înțelepciune. Dacă Arsinia șade la masa mea de Paști, îți promit că vă bag câte un pește întreg pe gât și ție, și ei!
Ca trezită din hipnoză, Leanța luă treaba în serios. Își sună de câteva ori nepoata de pe mobil, dar aceasta, tipic ei, nu răspundea. Abia spre seară, Arsinia bănui ceva grav și se îndură să răspundă. Leanța îi spuse în mod clar să își facă planuri de Paști cu prietenii, pe motiv că Ițenco este programat la un examen medical. Arsinia înțelese situația fără nicio dificultate și închise telefonul.
—Slavă Domnului! zise fata simulând că își provoca singură voma.
La celălalt capăt al firului, Leanța își privi ochii umezi în oglindă și spuse:
—Sărmana copilă ar fi vrut atât de mult să fie aici cu noi!
Într-un târziu, Maurice răspunse la telefon, trădând un calm isteric pe care Ițenco se prefăcu a nu-l observa.
—Maurice! Maurice! Nu mi-e bine deloc și am nevoie de un consult la Calonfir.
—Omule, dar ai fost la el acum trei luni.
—Da, Maurice, dar problema nu e acolo. Mă doare ficatul, inima îmi joacă feste și mă doare totul înăuntru.
—Și ce să facă domnul Calonfir? El este oncolog. Ți-a spus și el că acolo stai bine. Ai putea să mergi la un cardiolog sau naiba știe, că nu mă pricep.
—Dar poate îmi face Calonfir intrarea la niște medici competenți din București. Te rog, Maurice, știi că îmi pun baza în tine.
Maurice pricepu aluzia și respiră pentru a se menține calm, zicând:
—Crede-mă că voi face tot ce pot.
Apoi dialogul se suspendă, ceea ce îl făcu pe Ițenco să urle:
—Dintre toți paraziții, pe voi v-am îndopat cel mai tare! Acum, că sunt bolnav, vă rugați să mor ca să nu vă tulbur tihna?!
Leanța se cruci crezând că soțul ei îi făcea reproșuri celui pe care ea îl considera atât de bun și, totuși, atât de periculos. Dar se liniști când îl văzu pe Ițenco umblând de colo până colo și gesticulând agresiv din mâini. Femeia credea că acela e doar un scandal trecător, nu la fel de mare ca altele, de aceea îl lăsă pe om să refuleze. Merse în curte și, preț de aproape trei ore, lucră între vaduri, alternându-și ocupația cu vizite la raftul cu licori. La un moment dat i se păru că își aude soțul lătrându-și nemulțumirea și iar se cruci, bodogănind:
—Aracan de mine, că toată viața nu i-a tăcut gura!
Când se înseră și Leanța se simți suficient de cherchelită, ea intră în casă, unde Ițenco își susținea dramatica reprezentație. Omul răcnea până cădea istovit și izbucnea în plâns. Refuzând consolarea soției, rememora anii în care a tras ca boul la jug pentru bunăstarea bucureștenilor profitori și se punea din nou pe răcnit:
—Putori ordinare! Un capăt de ață nu v-am cerut cât am fost în putere! Și acum, când nu mai pot munci, sunteți atât de ocupați cu viețile voastre? Asta-i viața! Așa îmi trebuie!
Prea beată pentru a-și simți urechile deranjate de acele răbufniri, Leanța se întinse pe canapeaua din sufragerie și adormi fără să știe cât a durat delirul celui care, simțindu-se trădat, se condamna singur la moarte.
Criza isterică din acea zi a generat câteva pete roșiatice pe burta lui Ițenco, pete care mai târziu s-au învinețit și au crescut în suprafață. În aceeași perioadă se împlinea un an de la moartea surorii lui de la București, aceeași care îi fusese nașă de cununie, aceeași care se fălise cu încuscrirea cu fostul ministru, aceeași în care Ițenco vedea o altă formă de protecție și siguranță. Maurice îl sunase pentru a stabili condițiile de parastas, ocazie cu care îl asigurase pe bătrân de o primire la Calonfir.
—Când are loc slujba de pomenire? întrebă Diana.
—Chiar de Paștele Blajinilor – zise Leanța.
—Așa?! Din câte știu, blajini sunt aceia care s-au remarcat prin bunătate în timpul vieții.
—Nu, Didi, blajini sunt strămoșii.
—Adică străbunii. De ce să fie pomenită scorpia aia odată cu blajinii?
—Parcă nu știi cum e la ei în neam: fală, răutate și snobism, chiar și după moarte!
În timp ce femeile purtau acest dialog, Ițenco se frământa la mormântul surorii lui, luând aminte unele detalii pentru a-și indica propria îngropăciune. De aici, merse cu Maurice la cabinetul doctorului Calonfir. Pe drum, Ițenco își privea nepotul prin alianță ca și cum ar pune întrebări la care Maurice nu avea de gând să răspundă. Până la urmă, soția lui se înrudea direct cu bătrânul, așa că acesta nu avea decât să o întrebe pe ea. În cele din urmă, Ițenco întrebă:
—Maurice, putem lungi puțin drumul ca să vorbim ca în vremurile bune?
—Sincer, mi-ar face o mare plăcere, dar sunt presat de niște urgențe și trebuie să ajung la Galați. Ți-am spus că am de rezolvat unele chestii și că riscam să nu ajung nici la parastas.
Ițenco băgă de seamă că spiritul deschis al lui Maurice de altădată se exprima acum în urgențe și unele chestii. Cu alte cuvinte, simțea că Maurice purta cu el conversația sterilă, așa cum însuși procedase de atâtea ori pentru a evita subiectele cu adevărat importante. Băgă de seamă că nepotul îi evita privirile, drept pentru care nu putea înțelege dacă acestuia îi venea greu să accepte ceea ce părea evident. Tot atunci, Ițenco a simțit că orice fir cu bucureștenii s-a rupt definitiv.
La întoarcerea acasă, fu întâmpinat de o soție mai degrabă dornică să-i fie satisfăcută curiozitatea femeiască decât îngrijorată de veștile pe care le-ar primi.
—Nu vorbesc nimic cu tine! o repezi el de la poartă. De acum încolo, discut numai cu Darius.
—Ai vrut să spui Diana?
—Poftim: cu Diana și Darius.
—Dar cu mine de ce nu vrei să vorbești?
—Pentru că ești ruptă de realitate!
Din urma lui, Leanța bodogăni:
—... zise luciditatea întruchipată!

Copilul neființei

Viața doare tare
Plina de necaz
Și zborul meu e doar o sublimare
A unicei dorințe de extaz.

Ce te îngână
În trecerea-ți fugară pe sub cer

Privește-ți primăvara ofilită

Tenebrele chemării
Strivind sub semnul greu al întrebării

Din noianele de rău și bine
Ai ales doar ce-i mai pesimist.
Și, atunci, de ce vorbești cu mine
Dacă ești convins că nu exist?

Tu ești doar o spaimă, o durere,
Te-ai născut în suflete rănite,
Umilind și impunând tăcere
Ca răspuns la faptele-ți cumplite.

Și, dacă vii, e doar ca să ma tulburi,
Să mă supui la nervi și isterie,
Mă faci s-agonizez prin negre volburi
Doar ca să-ți mai dedic o poezie.

De ce a trebuit să ne-ntâmplăm?

Interiorizați în lumea bună,
Bătrâni chiar înainte de-a se naște

Lumea lucrurilor mele, un vacarm de nostalgii,
Infinite lacrimi surde – tot atâtea poezii!
Și, de dragul frumuseții puse-n vers din când în când,
Îmi abjur și Paradisul, și mormintele din gând.