Mansarde vechi se dezvelesc de coajă
Voind să ne arate cum atârnă,
Prin ele, ștreanguri împletite-n vrajă,
Căci noi avem nevoie și de smirnă.
La granițele sufletelor noastre,
Mașini își caută străin sălaș.
De ce să rătăcești prin lumi albastre?
Zâmbește! Ești aproape de oraș!
În mai puțin de-o milă, te așteaptă
Rutina să-i plătești din nou tributul,
Spunând, în legea ei cea veșnic dreaptă,
Că nu-i sfârșitul, ci doar începutul.
Aceleiași perpetue mizerii
Adu-i numaidecât ofranda vieții,
Tot astfel cum în ocne dau minerii
O doză din speranța bătrâneții!
Și vei vedea, atunci, că, după tine,
Orașul se va umple de lumini.
Să nu eziți la graniță, străine!
Să calci pe smirnă și pe mărăcini!
Să te supui în legea veșnic dreaptă
Acelorași rutini apăsătoare,
Căci asta este tot ce mai așteaptă
Orașul ce prin tine crește mare!
Să fii absurd! Să rupi la întâmplare
Mansarde mucezite de cadavre!
Să dai din coate ca să fii mai tare
Și să ajungi un nume printre javre!
Sperând să fii atlant printre moluște,
Te pierzi și condamnarea ți-e facilă.
Fii pânză de păianjen peste muște
Și de nimic să nu ai nicio milă!
Și, dacă crezi că altfel nu se poate,
Că asta-i viața în mileniul trei,
Încearcă să mai dai puțin din coate
Și mergi pe drumul tău. Pe care vrei!
-->
Comentarii
E legea junglei, chiar de nu-mi convine,
Dar datul din coate nu mă caracterizează pe mine!
Dar ai dreptate și-ți spun răspicat:
Totul în jurul nostru miroase-a... alterat.