05. (poveşti, proză scurtă)
~ ciclul Când florile au învățat să vorbească ~
subciclul Povestea unui grădinar ce scria cu lumină
Lacrima Evei
A fost odată ca niciodată, pe când ghioceii își făceau curaj să răzbată prin zăpadă și soarele le ștergea lacrimile de gheață...
A fost odară, într-o pădure adormită sub mantia de zăpadă a iernii, unde fiecare copac părea să țină respirația, a existat odată un ghiocel pe nume Galan. Galan nu era un ghiocel obișnuit; era Lacrima Evei, purtat de vânturile destinului până la marginea unei coline întunecate. El știa că avea o misiune importantă: să aducă speranță într-un loc în care întunericul părea veșnic.
Dar Galan nu era singur. În pământul înghețat, ascunsă sub un strat de frunze uscate și îmbrățișată de tăcere, se afla o altă ființă, o zambilă pe nume Amara. Amara era un suflet timid, care își pierduse curajul după ce iarna lungă îi furase toată bucuria. În fiecare noapte, ea visa la soarele cald al primăverii, dar nu mai credea că va veni vreodată.
Într-o zi, razele palide ale soarelui au străpuns perdeaua rece de nori, iar Galan a simțit chemarea. Cu toată delicatețea de care era capabil, și-a întins trupul fragil spre lumină. Era un efort uriaș, iar frigul i se agăța de petale ca niște lanțuri grele. Dar el știa că datoria lui era să fie primul care să îndrăznească, să fie vestitorul care sparge tăcerea iernii.
Amara îl simțea, chiar dacă încă nu îl putea vedea. Într-o noapte, vântul i-a șoptit despre curajul lui Galan, iar inima ei a tresărit. „Cine este această ființă care sfidează frigul și întunericul?” s-a întrebat ea. Curiozitatea a început să o încălzească, ca o flacără mică ce pâlpâie în întuneric.
Galan, între timp, își deschisese complet floarea, o cupă albă și pură ce părea să strălucească sub lumina lunii. El știa că nu era singurul din lumea aceasta; știa că acolo, sub stratul gros de zăpadă, mai erau și alte suflete care așteptau un semn. Așa că, printr-un gest de puritate și iubire, și-a aplecat capul spre pământ, ca și cum ar fi vrut să șoptească încurajări celor care se temeau să iasă.
Amara a simțit acel gest. A fost ca o chemare blândă, o promisiune că nu e singură. Iar într-o dimineață, când soarele a fost mai cald decât de obicei, ea și-a strâns toată voința și a început să se ridice. Era greu, dar ceva în prezența lui Galan îi dădea putere.
Când în sfârșit a ieșit la lumină, Amara l-a văzut pe Galan. Era mic și fragil, dar în el părea să fie adunată toată forța primăverii. Petalele lui albe contrastau cu frunzele ei mov, iar când vântul le-a adus unul lângă celălalt, Amara a înțeles că nu aveau nevoie de cuvinte. În prezența lui Galan, ea simțea că totul era posibil.
Astfel, cei doi au devenit simboluri ale renașterii în acea pădure. Galan, cu puritatea și curajul său, și Amara, cu frumusețea și speranța ei, au transformat colina rece într-un loc unde iubirea și primăvara triumfau. Și, de atunci, se spune că, oriunde apare un ghiocel, speranța renaște, iar iubirea găsește mereu o cale să răzbată prin întuneric.
Cu un ghiocei în loc de şa, v-am spus povestea aşa; iar acum mă duc în lalea, să văd ce mai fac şi cei de la odaia de alături cu ea.
©Ioan Muntean, 2026
-->
Comentarii