Drona buclucașă

 Suferința s-a așezat treptat, treptat, fără să mă întrebe, fără s-o accept în casa mea, în sufletul meu și zi de zi se multiplică. Astăzi m-am despărțit involuntar de iubita mea Cristina, căci individa a considerat valabil să facă sex și cu mine, și cu prietenul meu Ștefan. Eu, ca un tont ce sunt, am iubit-o sau poate că încă o mai iubesc, dar nu pot să accept așa ceva. Când ești într-o relație în care iubirea se-mbracă-n flori și perpetuează prospețime și fericire mereu, nu poți să fi... mizerabil. Dar nu mai pot schimba nimic, din păcate.

Seara mă prinde cu gândul la mama. Aș vrea s-o sun, să-i spun c-o iubesc, să-i povestesc de mizeriile Cristinei, dar îmi aduc aminte că ea s-a mutat într-o altă dimensiune. Mă îndrept spre fereastră, trag perdeaua și deschid geamul. Privesc cerul liniștit. Câteva steluțe parc-ar vrea să-mi tragă cu ochiul, șoptindu-mi cuvinte de încurajare. Zgomotul produs de soneria de la ușă mă determină să ies din visare, însă imaginea de pe cer îmi blochează trupul. O dronă? Ce-ar putea face o dronă în acest orășel situat la poalele muntelui, departe rău și de războiul din Ucraina, și de cel din Israel. Bătăile insistente în ușa de la intrare îmi fugăresc trupul să văd ce se întâmplă. Vin rușii sau americanii? Deschid ușa și ce să vezi? În spatele unei farfurii cu sarmale, vecina de la parter, puțin îmbufnată că a așteptat câteva minute până să-i deschid ușa, se rățoiește puțin:

– Nu auzi bine, vecine?

– Sunt puțin îngrijorat, am văzut adineauri o dronă pe cer...

– Lasă prostiile, c-o moarte suntem toți datori. Uite, iubitul meu soț Costel a plecat la cer acum un an. Sarmalele ăștia sunt de pomană pentru el.

– Dumnezeu să-i primească, tanti Lenuță.

– Să-i primească, Domnul, că bun om a fost... Și tu lasă prostiile ălea cu drone sau ce-or mai fi și ia și mănâncă.

– Așa voi face, afirm eu în timp ce-nchid ușa.

Pun farfuria pe masa din bucătărie și mă îndrept spre fereastra deschisă din cameră. Analizez cerul. Drona tot acolo este, însă liniștea de la orizont e așa de izbitoare căci gândurile mele pozitive o situează în zona de agrement. Posibil ca cineva s-o folosează pentru documentare, căci undeva în apropiere e o pădurice. Mirosul sarmalelor din bucătărie mă determină să uit pe moment și de Cristina, și de dronă. Pupilele mele gustative s-au activat...

©Dorina Pop

 Brățara de la amanet

– De ce nu vreți să înțelegeți că eu am găsit întâmplător brățara pe marginea aleei din parc. Chiar trebuie să-mi angajez un avocat pentru acest lucru?

– Băi, țâcă, urlă unul dintre polițiști în timp ce dă cu pumnul în masă, ce-ai avut cu fata?

– Nu știu despre ce vorbiți. care fată? Vorbeam despre brățara care-am dus-o la amanet...

– De ce n-ai adus-o la noi?

– Hai c-ați luat-o razna de tot! Voi dac-ați fi găsit un obiect pe care-ați fi putut să-l valorificați într-un fel, ați fi venit cu el la poliție?

– Uite ce e, prichindel, vorbește celălalt polițist mai calm. Fata asta, și pune în fața mea o fotografie c-o domnișorică destul de frumoasă, era cât pe-aci să-și piardă viața acum o săptămână. A fost bruscată, violată și deposedată de bunuri. Printre alte lucruri de valoare a avut la ea și o brățară identică cu cea pe care-ai amanetat-o tu.

– În cazul acesta cred că am nevoie de un avocat și nu glumesc. Eu alerg în fiecare seară în acel parc, dar nu comit infracțiuni. Singura mea greșeală a fost c-am dus brățara găsită la un amanet. Restul e o altă poveste și infractorul este bine merci, liber. Și dacă individa trăiește, nu credeți c-ar fi dreptul meu să solicit o întrevedere cu ea să vă lămuriți că n-am nici un amestec în ce-a pățit ea.

– Ai dreptate, ar fi o variantă, însă e la terapie intensivă...

– Și până se face bine, dacă-și revine, eu să stau în arest? Am examene de dat!

Unul dintre polițiști se ridică și-i face semn colegului său să-l urmeze. Ies din încăpere fără să zică nimic. Șocul produs de informațiile precipitate primite și cătușele care-mi strâng mâna dreaptă, nu m-au demolat integral. Analizez încăperea. Sus, într-un colț, o micuță cameră cred că-mi filmează fiecare gest, iar în fața mea un geam fumuriu îmi sugerează că cineva m-ar putea urmări. Pun mâna stângă pe masă și-mi ascund sub ea capul. Cum am putut să fiu așa de prost? Ce soluție să găsesc? Un gând pozitiv îmi inundă ființa: dacă sunt la camera ascunsă?

Vise. Iluzii. Și... un bărbat cu o servietă maro intră în încăpere.

– Bună ziua. Sunt avocatul Georgescu și am fost desemnat să te reprezint.

 ©Dorina Pop

Interviu

 Pe holurile Băncii Transilvania e o vânzoleală ca-n gară. Încurcat printre clienții și ceilalți contracandidați pentru postul de Director de Credite, de abia-mi stăpânesc emoțiile. Din încăperea unde au loc interviurile iese o domnișorică fâșneață, cu un zâmbet dulce și o fustiță ușor peste genunchi, cu o listă-n mâna dreaptă și un pix în cealaltă.

– Candidații pentru interviu, vă rog, puțină atenție. Vom mai audia o persoană, apoi vom face o pauză de cincisprezece minute.

Vociferări. Insistări, cum că unul se grăbește la jobul actual, altul are cățelul singur în casă și multe, multe alte situații, aș zice stânjenitoare chiar pentru persoanele în cauză. Adică înțeleg că te grăbești la muncă, dar faptul că ți-ai lăsat cățelul în casă singur nu pot să diger. Și dacă va primi postul cel în cauză ce va face cu cățelul?

– Iorgu Alin?

– Aici sunt, prezent.

– Vă rog să intrați la comisia de examinare. Baftă!

– Mulțumesc.

Intru mai hotărât ca niciodată, gândindu-mă la Emilia și la copilul nostru pe care-l poartă-n pântece momentan, și chiar surâd spre cele trei persoane așezate la o masă ovală.

– Luați loc, domnule Alin, spune o cucoană aflată în toamna vieții după înfățișare.

Nu apus să zic nimic, căci domnul din mijloc, cu o voce de bariton care-a înghițit cred că și vreo trei microfoane afirmă:

– Analizându-vă dosarul, se pare că ați fi candidatul ideal. O licență în finanțe-bănci luată cu nota zece și un master în economie, tot cu notă maximă, nu poate fi egalat de nici unul dintre ceilalți contracandidați.

– Să nu exagerăm. Ador munca cu cifrele. Pentru mine e ca o joacă, mă trezesc eu vorbind.

– Să lăsăm joaca, vorbiți-ne puțin despre dumneavoastră, altceva decât ați pus la dosar.

– Peste două luni voi fi tătic!

Zâmbete se împrăștie în toată încăperea, însă răspunsul meu nu cred că a fost bun.

– Dar despre experiența dumneavoastră profesională ce ne puteți spune, dincolo de joaca menționată anterior.

– Încă din liceu am ținut contabilitate constant la vreo trei-patru firme. Tata deține o firmă de contabilitate…

– Sunteți fiul lui nea Gigu Iorgu? De ce n-ați început cu asta? afirmă cucoana bătrână.

– Mulțumim. Rezultatul îl veți primi prin e-mail în maxim patruzeci și opt de ore, îmi transmite, puțin jenat de situație, directorul instituției bancare.

©Dorina Pop

Război

 Planeta furnicilor Zichi e atacată de vreo trei zile de locuitorii așa numitei planete Spoti, niște insecte puțin mai mari decât un țânțar obișnuit. Scopul invaziei îl constituie surplusul de pește pe care-l dețin furnicuțele, nicidecum invadarea de noi teritorii, căci spotiștii nu ar putea viețui pe planeta furnicilor din mai multe motive. În primul rând aceasta are formă cubică, în al doilea rând aerul este foarte rarefiat și pe deasupra incompatibilitatea dintre cele două tipuri de insecte le-ar determina să se împungă la tot pasul.

La baza superioară a cubului e zona furnicuțelor monarhiste, cu regina Furni la conducere. Fețele laterale sunt împănzite de furnicile democrate, conduse de furnica Harmi, iar la baza inferioară a cubului sunt așa numitele furnici comuniste, conduse de furnica Ceau.

Îngrozite de invazia extrazichistă, cele trei capete încoronate au concis să facă o ședință cu ușile închise pentru a stăvili atacul și în același timp pentru soluționarea depozitării peștelui, necesar hrănirii zichiștilor.

– Depozitele noastre sunt aproape goale, ați putea ascunde surplusul vostru la noi, spune hotărâtă furnica Ceau.

– Eu m-am gândit ca fiecare dintre noi, cu armata pe care-o deține să-și apere individual teritoriile, spune cu eleganță regina Furni.

– Nu sunt de acord cu voi, dragele mele, afirmă Harmi. Soluția este să producem cât mai mult armament. Nu se știe, azi ne atacă spotiștii, mâine vin alții și așa mai departe. Dacă se duce vestea că suntem înarmați până-n dinți, poate nu se mai ating de cubul nostru magic.

– Să supunem la vot cele trei idei, zice răspicat furnica Ceau.

– Aiurea, ori ne înarmăn, ori murim, afirmă aceeași Harmi.

Regina Furni se ridică în picioare și se-ndreaptă spre ușă. Pune mâna pe clanța ușii, o deschide și înainte să părăsească încăperea le șoptește peste umăr celor două rămase-n sală:

– Fiecare își conduce regatul cum îi dictează conștiința. Vă pup, fetelor.

P.S. Orice asemănare cu realitatea este pur întâmplătoare. Textul prezentat este un pamfet.

 ©Dorina Pop

Tortură

 Simt că mor. Nu mai pot îndura nici pumnii administrați de Codru, nici imobilizarea pe scaunul ăsta de doi bani. Și lanțurile ăstea cred că doar la vite se folosesc. Ce sunt eu, animal? Mi s-au confiscat niște droguri și atât. Nici măcar n-am recunoscut că-s ale mele spre vânzare, căci poate eram mai liniștit într-o celulă decât cu cretinii ăștia.

– Vin gaborii, Codrule.

– Ce? Cum? Mi-ai pus poliția pe cap? Te omor...

Să fie poliția scăparea mea? N-aș crede. Mă înhață cât îi namila de mare cu scaun cu tot, deschide o ușă și mă aruncă în gol. Leșin. Sânge. Vise urâte. M-am trezit peste un timp în întuneric, cu trupul încurcat printre saci de cartofi și butoaie de murături, încolăcit cu lanțuri de un scaun. A, deci doar provizoriu am scăpat de moarte și nu în beciurile poliției, ci în beciul unei case. Uf, ce viață de mizerie. Am zis și eu că fac o treabă vânzând droguri. Mă și visam că-mi cumpăr o garsonieră și îmi voi căuta o slujbă decentă, însă visul meu s-a spulberat. Zac într-un loc uitat de lume, la aproape doi metri sub pământ și nu se știe dacă mă va descoperi cineva la timp, căci se pare că totuși m-am lovit la cap. Îmi vâjâie fruntea și-mi vine să urlu de durere. Să urlu? Nu-mi răspunde nimeni. Ce-ar fi? Nu mai stau deloc pe gânduri și cu ultimele puteri strig:

– A-ju-tooor! Ajutor!

Nici o mișcare, nici un răspuns. Repet solicitarea mea urlând până răgușesc. Mi-a secat și saliva din gură. Parcă se aude mișcare afară lângă gemulețul pivniței. Speranța îmi trage cu ochiul și durerea de cap parc-ar vrea să se oprească, să asiste la salvarea mea. Gânduri. Idei pozitive. Și... mârâitul unui câine care-mi linge urechea stângă. De frica animalului mi se umezesc pantalonii și parcă am frisoane.

Dar ce să vezi? Câinele, un liliputan alb și drăguț, se cuibărește lângă mine și mârâie până adoarme. Nu pot să cred! De la tortură, la teroare să ajung la compania unui cățeluș? Visez sau sunt un actor de doi bani într-un film prost? Nu apuc însă să-mi răspund căci ușa pe care-am aterizat în beciul acesta răcoros și întunecat se deschide.

– Hugo, ești acolo, se aude o voce de fetiță.

– Da, e aici, mă trezesc eu vorbind.

– Mami, mami, hai că avem strigoi în pivniță, strigă fetița.

Tac. Viitorul meu se va decide în următoarele minute. Ori „mami” va veni cu soțul ei, căruia nu cred că-i sunt un străin, ori i se va face milă de mine și-mi va dezlega lanțurile. Așteptare. Restul... e o speranță cusută cu ață albă.

©Dorina Pop

La biroul de relații personale

 În biroul doamnei Elena totul este ordonat și pus la un loc bine stabilit. Intru puțin temător, căci nu știu motivul pentru care am fost chemat la personal, însă Allah este cu mine și mă va ajuta.

– Ia loc Ahmed, îmi spune ea zâmbind protocolar.

Încurcat în cuvinte și-n limba engleză pe care cu chiu cu vai am asimilat-o, apelez la tăcere și mă așez pe scaunul indicat de șefa personalului.

– Uite cum stă treaba, Ahmed. În curând îți va expira viza de ședere în Londra și noi, ca societate comercială trebuie să ne conformăm legislației în vigoare.

– Nu înțeleg prea bine. Cum se spune în franceză „confor... ”

– Nu știu, însă urmărește-mă cu atenție. Când viza ta de ședere va expira, noi nu te mai putem primi la lucru.

– A, acum înțeleg. Voi merge la mine acasă să rezolv problema și voi reveni.

– Ușor de zis, dar greu de realizat, domnule Ahmed.

– Am altă variantă? Nu cred...

– Ar fi o soluție, afirmă Elena zâmbind.

– Sunt numai ochi și urechi, doamnă. Vă ascult sugestia.

– Dacă te-ai căsători repede-repede cu o englezoaică, ai rezolva problema.

– Da? Și de unde să scot eu „repede-repede” o englezoaică. Nu sunt magician.

– Nu te supăra pe mine, dar am văzut că-i facă ochi dulci colegei tale Monica. E singură, frumușică și cred că și ea te îndrăgește.

– Monica? Ea e cea mai bună prietenă a mea, nu pot să-i fac așa ceva!

– Adică cum, Ahmed? Crezi că o căsătorie din interes e o greșeală?

– Da, doamnă Elena. Și ce-ar zice Allah sau părinții mei?

– Îmi cer scuze dacă te-am jignit.

– Nu, dumneavoastră sunteți o dulcică, dar... Voi merge la mine în țară să-mi rezolv actele și apoi vom mai vedea ce-o fi.

– Bine, Ahmed. Se subînțelege că ce-am discutat aici, aici rămâne.

– Vă respect, doamnă Elena. Și ca să vedeți că nu-s supărat pe dumneavoastră, vă voi trimite o vedere din Algeria.

©Dorina Pop

Monstrul din pădure

Adolescenții din jurul focului de tabără, pregătiți sau nu, urmau să joace în curând ultimul act din viața de licean, clasa a doisprezecea, culminând cu hopul bacalaureatului. Tabăra de vară se pregătește să tragă cortina, în două săptămâni va începe școala. Aneta și Silviu, încurcați în priviri, trăiri și sentimente, se-ndepărtează puțin câte puțin de zgomotoșii lor amici, câutând confortul liniștii în magia nopții. Așa au ajuns, fără să-și dea seama în pădurea din apropierea taberei, unde stânjeniți, dar mână-n mână căutau bucuria primului sărut. Deodată liniștea se sparge, căci glasul lui Silviu vorbește parcă pentru el însuși:

– Ce-o căuta, unchiul Ghiță, în pădurea asta? și se-ndreaptă grăbit spre zona unde și-a zărit unchiul, lăsând-o puțin în spate pe însoțitoarea sa.

Fata dezorientată, totuși îl urmează pe iubitul său prieten, dar instant se blochează în gesturi, în sunete, câzând inertă la pământ. Ce-a fost să-i vadă ochii a depășit cu mult sfera realului. Când pe Silviu îl despărțea doar un pas până să-și îmbrățișeze unchiul, acestuia din urmă îi creșteau clipă de clipă rădăcini pe brațe, pe corp, pe figură, rădăcini care brusc l-au aspirat pe băiat, până când s-au spulberat amândoi în neant.

Două degete puse sub urechea dreaptă, pe gât, vreo trei palme și o mână întinsă de către un om al legii o trezesc pe Aneta din starea de leșit.

– Am găsit fata! Haideți să mă ajutați, nu arată prea bine...

Deci au fost dați dispăruți? Nu e doar o închipuire de-a ei. Chiar dacă de abia se ținea pe picioare și mergea sprijinindu-se de doi polițiști, Aneta și-a dat seama, ajungând în tabără, că universul ei s-a rotit cu nouăzeci de grade.

Sosește mama ei. Îmbrățișări. Întrebări. Interogatoriu. Tăcere. Ambulanță în mișcare. Sosită la spital, chinul fetei continuă cu analize de sânge și un control ginecologic. Nu mai suportă. Nu e nici drogată și nici n-a violat-o nimeni, dar cine i-ar crede povestea? Să-ncerce măcar s-o spună?

Întinsă pe un pat de spital, cu perfuzie în mâna stângă și strângând cu putere mâna mamei cu cealaltă, transmite celor interesați ceea ce-a trăit și văzut. Suspine și lacrimi se încurcă în narațiune până la final, când polițistul care-și lua notițe solicită asistentei prezente refacerea analizelor de sânge.

– Nu, nu sunt drogată, tu ești un prost! Caută alte răspunsuri la fața locului. Lasă-mă pe mine-n pace, căci nu mai suport.

Asistenta îi face semn cu privirea omului legii că ar fi decent s-o lase pe fată să se liniștească și ies amândoi din salon, închizând ușa după ei.

©Dorina Pop

Emanciparea frunzei

Uneori stau și mă gândesc, de ce eu, o frunză cărnoasă și verde, sunt considerată de oameni doar un element al naturii. Am și eu sentimente, zile, viață. Îmi vine greu să urăsc pe cineva, însă iubesc vara ca pe o regină. Nu-mi număr zilele după realizările pe care le-am făcut sau după fentele măsluite pentru a urca în... vârful copacului, însă fiecare dimineață e ca un nou început de iubire, de îmbrățișare a vântului uneori călduț, alteori mai agitat.

Ce-ar fi dac-aș deveni pentru o zi om? Aici, în lumea mea, nu se face prezența și nu mi s-ar simți lipsa. Ideea este că, dacă toate surorile și prietenele mele i-ar solicita Lui Dumnezeu acest lucru, desigur că ar veni iarna sau poate El mai înțelept ca noi ne-ar ignora dorința.

– Doamne, Dumnezeul Meu, îndeplinește-mi ruga. Fă-mă pentru o zi om între oameni, să le simt plăcerea sau durerea, tremuratul sau bucuria.

O lacrimă îmi umezește bărbia. Cum? Ruga-mi a fost ascultată și dorința îndeplinită?

– Îți mulțumesc, Tată Ceresc.

Mă pipăi și-mi analizez trupul. Nu mai sunt agățat pe o crenguță luminată de soare, ci stau în picioare pe un stadion de fotbal supraaglomerat. Vociferări și injurii curg la adresa mea, solicitându-mi-se să iau loc. Cu un ușor disconfort sentimental, mă așez și tac, căci nu cred că sunt în stare să ripostez în limba lor, în lumea lor. Cine m-ar crede că eu sunt în pielea unui om de câteva secunde? M-ar duce la un control psihiatric sau mai rău, m-ar scuipa. Prea multă agitație și pentru ce? O minge este plimbată de colo-colo de două grupuri de alergători care din când în când se mai și lovesc, trântindu-se pe pâmănt. Cu ce scop? Să-i enerveze pe cei din tribună? A trecut cam jumătate de oră de când sunt în pielea unui om și, nu știu, parcă nu-mi place. Vreau înapoi, în lumea mea! Totuși trebuie să rezist, mai am una-alta de văzut sau simțit. Un sunet puternic și omogen, rostit în cor de aproape toți cei din tribună, mă sperie puțin:

– Goool!

Analizez ceea ce se-ntâmplă pe iarbă. Pare interesant. Deci scopul alergării după minge e s-o introduci între barele acelea de lemn. Uau, și eu vreau. Alergătura celor de pe iarbă continuă, după îmbrățișări și semne făcute spre cei din tribună. Lângă mine și-n depărtare se aplaudă și se cântă. Îmi place, mă adaptez și le copiez gesturile și cuvintele, până simt că încheieturile mă dor și parcă m-am și plictisit puțin. Dar cum ce-i frumos nu ține o veșnicie, cei de pe teren au plecat. Ușor-ușor s-au evaporat și oamenii care mă înconjuraseră. Eu? Să-i urmăresc? Unde? Gândindu-mă eu așa, observ că se-apropie de mine două namile și mă invită să plec acasă.

Acasă? De abia am venit! Nu, nu le pot spune acest lucru. Mă ridic și conform inerției fac pași, mișcându-mi trupul pe scări, pe trotuar, pe stradă. Zăresc un copac și mă arunc jos, sprijinindu-mi trupul de el. O altă namilă din depărtare strigă la mine:

– Bă, du-te acasă, o să îngheți! Nu vezi că ninge?

©Dorina Pop

Dorina Pop, România, Panorama Literară, Octombrie 2023

8 Proză

Buruieni uscate

 Mă uit în ochii lui și nu știu cum să-i spun, când. Mi-e teamă. Nu mai pot amâna, îl voi pierde pe Virgil și iubirea lui pătimașă pentru mine. Dacă acum nu fac pasul ăsta, așa voi rămâne până mă zbărcesc, o escortă. Cu Virgil aș putea să-mi clădesc un cămin, asta dacă-mi iartă minciunica că-s medic de familie.

Încerc să mă adun. Îmi apropii scaunul de Neluțu și-i iau mâna dreaptă în mâinile mele, frecționându-i degetele. Mă joc cu inelarul și implicit cu verigheta de pe el. Nici o reacție. A ales o masă mai retrasă și ceilalți turiști de la cabană, încurcați în propria lor distracție, nu observă nici diferența noastră de vârstă, nici roșeața din obrajii partenerului meu.

– Vreau să-ți spun ceva, Neluțule.

– Așteaptă până-n cameră. Urcăm imediat, să fac doar nota de plată.

Aș putea să-i spun că-s însărcinată? Mi-ar spune că nu-i problema lui, el are familie, știu condițiile relației noastre. Dar să-i declar că vreau și trebuie să pun punct acestei relații, fiindcă m-am îndrăgostit de un bărbat cu aproape treizeci de ani mai tânăr, nu știu ce reacție va avea. Dacă fug și nu-i spun nimic? Gânduri dezordonate. Frică. Nesiguranță.

– Tată?

– Ce cauți aici, fiule? Uite ți-o prezint pe secretara mea, Ilona.

Imaginea lui Virgil, în carne și oase, în fața mea a picat ca un trăznet. Îmi ascund repede mâinile sub masă și încerc să-mi păstrez calmul, căutând o imposibilă evadare. Mă ridic și sugerez, vorbind în șoaptă, că trebuie să merg la toaletă. Neluțu, încurcat de prezența fiului său, nu reacționează nici cum. Virgil însă ia halba de bere de pe masă și îmi aruncă conținutul pe față. Acum chiar ar trebui să părăsesc zona, însă Virgil mă strânge de brațul drept și îngână printre dinți.

– Aici ți-e cabinetul medical, Manuela? Nu ți-e rușine?

– Ce cabinet? Care Manuela?

– Ne-ai mințit pe amândoi, ștoarfo. Dispari!

N-am așteptat să spună a doua oară, căci m-am făcut nevăzută. Am alergat mâncând pământul până la stația de taxi, gândindu-mă ce să-i spun inocentului șofer. Orice rău este spre bine. M-am scăpat de amândoi. E bine totuși că am poșeta la mine și... cardurile. Niște hăinuțe îmi cumpăr eu când ajung în oraș.

 ©Dorina Pop

Caramele amare

– Un whisky dublu, vă rog.

– Salutare, nu te-am văzut de mult. De fapt, parcă nu erai cu băutura, Emile. Ce s-a schimbat?

– Mai nimic. Un amănunt nesemnificativ, dar... lasă. Tu, ce vrei? Eu plătesc.

– Doar o bere fără alcool. Sunt cu mașina.

– Chelner, o bere fără alcool și două cafele.

– Vine băiatu’, imediat, domn’ consilier.

– O ho ho. Te-ai ajuns, boss. Lucrezi la primărie?

– Nu, la consiliul județean. Dar, să lăsăm asta. Tu, ce mai faci, Marine?

– Eu m-am însurat cu Clara, știi colega noastră de la drept. Am deschis de vreo doi ani propriul cabinet de avocatură. Și totul e ok, Emile.

– Și Clara?

– Stă acasă cu copiii. Avem doi gemeni de cinci anișori. Dar lasă interogatoriul, Emile. Te văd abătut. Ești bolnav?

– Irina mă înșeală și nu știu ce să fac...

– Pentru tine, vin pro-bono ca avocat, dacă ajungeți la divorț.

– Nu cred că e cazul. O iubesc, însă fără să vreau, aseară am analizat cardul bancar pe care i l-am dăruit de ziua ei și observ că soldu-i de doar cinci lei. O plată on line mi-a rupt inima-n două. Nu suma mă deranjează, consistentă de altfel, ci firma unde au fost livrați bănuții – Motel Rândunica, lângă Câmpina. Ce căuta ea acolo? M-a mințit cu neobrăzare. Mi-a zis că pleacă vreo trei zile la soacră-mea și ea s-a dus să-și schimbe uleiul de motor, într-un motel de doi bani și... cu cine?

– Contează? Vrei să fac investigații sau te ajut să te răzbuni? Cunosc și eu niște „fetițe”...

– Marine, o iubesc! Învață-mă cum să abordez problema. Să-i spun că știu și-o iert, cu condiția să nu se mai repete, sau să mă fac că... plouă.

– Știu eu ce să-ți mai spun? Cumpără-i o pungă de caramele și discutați problema la cald. Vezi tu ce-o ieși...

 ©Dorina Pop

Crimă pasională

 Doar pe scări se poate urca în spitalul din oraș. Liftul, blocat de un tragic accident, e înconjurat de oamenii legii. La o anumită distanță, impusă, pe holurile spitalului băgătorii de seamă prezenți la momentul descoperirii odioasei crime vociferează:

– Cică ea ar mai avea doi copilași acasă, afirmă o voce în șoaptă.

– Și cel care urma să vină e al amantului, articulează o bătrânică ideea.

– Da, de unde știți dumneavoastră?

– Pâi, cică pe pereții interiori ai ascensorului e scris cu sânge: „Al meu.”

– Păcătosul! De ce a omorât-o?

Un bărbat puțin cam răvășit mai mult aleargă decât pășește spre oamenii de ordine. Este oprit, legitimat și i se arată niște imagini pe un smartphone.

– După reacție, se pare că-i soțul, se completează reciproc, mai mult în cor, vreo trei băgători de seamă.

Din păcate însă, pentru spectatorii nedoriți imaginile live se apropie de sfârșit, căci un polițist se apropie de ei și îi invită respectuos să părăsească incinta.

 Ce se întâmplase de fapt? Ziarul local, peste două zile dezvăluie misterul, chiar dacă ancheta încă nu-i finalizată. N-aș putea reproduce cuvânt cu cuvânt ce s-a scris în gazetă, însă mesajul este tulburător.

Soțul, plecat la muncă în străinătate de vreo 8 luni, sosește cu două zile în urmă și-și găsește soția cu „burta la gură” și mai rău, copiii îi spuneau amantului „tată”, deci cei doi adulți amorezați locuiau împreună. Ea venise la spital singură, motivând dureri abdominale, probabil dorind să scape de cei doi. Din păcate pentru ea, nu a fost internată, primind doar tratament la domiciliu. Amantul o urmărise.  Mister. Durere. Și doi copilași nevoiți să crească fără mamă și chiar fără tată, căci soțul defunctei este reținut pentru mai multe cercetări.

©Dorina Pop

 Tic-tac. Tic-tac. Aspirare. Și...s tart. Cățărare. Ups, urmărire? M-am oprit puțin să ascund pistolul în buzunarul interior al gecii și păcătosul de polițist, mai-mai să mă prindă. Nu știu cum am ajuns pe o stradă paralelă cu sediul poliției, însă agitația sirenelor mă determină să-mi continui aventura. Sar într-o decapotabilă, fără să cer permisiunea și doar mimez că scot o armă din geacă, pe care, culmea, chiar o am și șoferul începe un slalom printre mașini, mărind considerabil viteza. La ieșirea din oraș îi fac semn că drumurile noastre își vor schimba traiectoria și sar din mașină mulțumindu-i tacit cu o întindere protocolară a mâinii drepte.

Au trecut trei zile de la incidentul prezentat anterior. Știrile vuiesc despre furtul unei arme. Mi se făcuse un portret robot bunicel, dar departe totuși de realitate. Liniștit pot să fac multe retușuri la propria-mi înfățișare. Mi-am ras mustața, am renunțat la claia de păr în favoarea confortului unei tunsori militărești și mi-am procurat o pereche de ochelari de vedere. Hainele care m-au purtat în escapadă le-am aruncat într-un tomberon în partea opusă a orașului.

Și operațiunea denigrării continuă cu episodul doi. Poate vă întrebați de ce. Simplu. Polițistul pe care l-am jefuit mi-a arestat prietenul pentru trafic de droguri. Zorii acestei zile vor decide dacă-l urmez în închisoare sau aventura mea ca-n filme va umple canalele de știri cu incompetența poliției.

Mă apropii, tiptil-tiptil de parcarea de lângă sediul poliției, caut cu privirea numărul mașinii și... unu, doi, trei, uf, gata? Nu mai sunt gloanțe! Doar trei roți am ciuruit. Bune și ălea. De data aceasta nu mai alerg. După ce arunc arma în curtea plină de trandafiri a unei căsuțe elegante din vecinătate, mă așez pe o bancă din apropiere și-mi aprind o țigară. Trec zece minute și nimeni, și nimic nu-mi conturbă șederea. Mi-a ieșit răzbunarea? Mă ridic hotărât să-nfrunt realitatea și fac câțiva pași pe trotuar. La prima trecere de pietoni traversez și dau să intru în cafeneaua din apropiere, căci în intersecție zăresc un echipaj de poliție care cred că legitimează trecătorii matinali.

– Nu servim pe nimeni până trece zarva asta, se aude o voce de după tejghea.

Hotărât să nu mai fac alte prostii, ies și mă îndrept spre intersecție. Saluturi. Percheziție sumară. Și... gata. Misiunea mea nebunească nu a fost desconspirată.

©Dorina Pop

Glonțul de sub bărbie

 În salonul de terapie intensivă, Bianca, îndepărtându-se de patul fiului său, își plânge soarta crudă și nedreaptă. De câteva zile, când pușlamaua de soț a fost eliberat din penitenciar, nu știe pe ce cărări s-o apuce. În orice moment acesta îi poate crea alte și alte probleme, iar ea, epuizată de neputința procurării unei inimi funcționale pentru Andrei, trăiește o dramă secundă după secundă.

– Ies să fumez, Bia.

– Să nu stai mult, Nicu. Trebuie să merg până la muncă să prezint concediul medical.

Nu, nu putea fi atent la mesajul transmis de soția lui. El are alte planuri mult mai întortocheate. Caută cabinetul doctoriței și solicită o întrevedere cu aceasta. I se transmite că trebuie s-o aștepte, căci este în sala de operații. Își aprinde o țigară și lasă gândurile să galopeze printre amintiri. Își aduce cu drag aminte cum mărșăluia pe holurile spitalului, probabil la alt etaj, când a venit pe lume Andrei. O lacrimă jucăușă se ascunde la colțul ochiului drept.

– Domnule Nedelcu, a venit doamna doctor. Dacă doriți să vorbiți cu dumneaei, este în cabinet.

Rupt brusc din amintiri, uită și să mulțumească asistentei, și să bată în ușa cabinetului. Intră în tăcere, ca un mieluț pregătit de sacrificiu. Întrevederea cu cadrul medical este dură prin mesaj – dacă-n patruzeci și opt de ore nu vor procura o inimă compatibilă, este posibil ca Andrei să plece într-o altă dimensiune.

– Ne străduim, domnule Nedelcu, să rezolvăm problema, afirmă doctorița în timp ce-l conduce puțin pe hol pe tatăl îndurerat.

– Voi depune și eu un efort substanțial, afirmă agitat tatăl, în timp ce scoate din geacă un pistol.

– Ce vreți să faceți, domnule. Chem paza!

– Nu-i nevoie. Pregătiți-vă de transplant, strigă el și-și trage un glonț sub bărbie.

Viața, ca o ață care se poate rupe oricând și oricum va învinge. Agitație. Poliție. Și... camerele de luat vederi salvatoare.

În sala de operație, cu lacrimile înghețate în ochi și cu mâinile ușor tremurânde, doctorița, cu un întreg arsenal de asistente, se apropie de finalul intervenției chirurgicale. Andrei are o inimă nouă!

©Dorina Pop

Servieta de piele neagră

 – O să fiu direct, căci cred că sunt urmărit, Mănăilă.

– Sunt doar ochi și urechi, Lungule.

– Apelez la tine, în disperare de cauză, nu ca la un fost coleg de facultate, ci m-am agățat de funcția de procuror pe care-o deții de ceva timp. Dar să sintetizez problema în cinci minute. Acum trei ani mi s-a propus să lucrez sub acoperire ca șofer la senatorul Vintilă. A trebuit să-mi schimb identitatea, să renunț la multe alte privilegii din viața mea anterioară, însă Livia m-a urmat pe acest drum spinos. Apropo acum mă numesc Adam Georgescu.

– Încântat de cunoștință, Lungule, dar care-i problema? Ziceai adineauri că ai putea fi urmărit.

– Problema e... Livia. Simt că s-a-ncurcat cu mototolul de senator. Eu adun dovezi să-l încriminez de corupție și el mi-a furat nevasta.

– Nu ți-a furat-o, bă. Tot nevasta ta e...

Scrășnitul nervos din dinți și pumnul dat în banca pe care sunt așezați cei doi îl determină pe procurorul Mănăilă să ia o atitudine solemnă, căci nici el nu mai putea zăbovi în parc, însă fostul său coleg de facultate se ridică ca și când nici nu-l cunoaște și grăbește pasul pierzându-se pe aleile parcului. Pierdut în amintiri, Mănăilă întârzie pe banca umbrită până când sunetul telefonului îl scoate din visare. Nu răspunde, dar se ridică de pe bancă cu gândul la Lungu. Își însușește servieta de piele neagră, uitată de fostul său coleg de facultate, sperând că i-o va restitui la următoarea întrevedere.

La marginea parcului, agitația de lângă șosea îl determină să grăbească pasul. Poliție. Salvare. Și... Lungu întins pe caldarâm. Respiră adânc, însă decide să nu se oprească, ar fi putut fi recunoscut. Strânge mânerul servietei mai puternic și se îndreaptă hotărât spre biroul său din sediul tribunalului cu gândurile împărțite-n două: a fost un simplu accident sau… mână criminală? O lacrimă-i cade pe cravată. Alte și alte gânduri se-ncurcă în tristețea lui. Ajunge în birou, închide ușa cu cheia pe interior și scotocește prin servietă. Un zâmbet amar îi șoptește că poate clădi o răzbunare. Cu ce preț?! Își ascunde capul între brațe, spijinindu-se de birou și suspină. Cuvintele-i s-au înecat în lacrimi, durerea a întunecat plimbarea în parc. 

©Dorina Pop

Piața de zâmbete

 Pe umerii bătrânei soarele cade ca o mângâiere matinală. În fiecare dimineață parcurge pe jos drumul de la domiciliul ei, o mică garsonieră sărăcăcioasă ca imagine, și piața centrală a orașului, situată pe celălalt mal al marelui fluviu. Un tramvai grăbit și vreo trei autovehicule rup pentru câteva momente liniștea, însă puținii trecători pietonali dezinteresați de ceea ce se-ntâmplă pe partea carosabilă a podului privesc luciul apei. Un spectacol sportiv de înaltă clasă li se derulează-n fața ochilor. Grupuri, grupulețe de ambarcațiuni, în care sportivii care vâslesc își etalează, prin intermediul tricourilor, culorile drapelelor țărilor de unde provin. Bătrânica, încurcată printre turiști, parc-ar vrea să și aplaude, dar decența o determină să renunțe. În jurul ei se aud șușoteli, pronosticuri și zărește chiar câteva mâini ce salută, în bătaia vântului călduț, sportivii care se antrenează pentru Campionatul Mondial de Canotaj.

O stare de bine, de pozitivitate o cuprinde pe femeia situată în toamna vieții și gândurile sale se resetează brusc. Urma să bătătorească piața de la un colț la celălalt pentru a descoperi posibilele oferte de legume sau fructe perisabile. Acum gândea diferit. Chiar revoluționar pentru bugetul său. Ce-ar fi să renunțe, măcar astăzi, la achiziționarea de produse de calitatea a doua?

Un semafor și vreo zece pași până la piață. Respiră hotărâtă să-și ducă gândul până la final. Astăzi va cumpăra ceva arătos, nu mere motove sau cartofi încolțiți. Visează la un ciorchine de struguri sau la o caserolă de zmeură, însă echivalentul financiar disponibil e doar pentru câteva boabe.

Freamăntul din interiorul pieței o încurcă puțin în luarea unei decizii. I se perindă prin fața ochilor și multiple cutii cu portocale sau mandarine, și ciorchini de banane, și cireșe de vreo trei tipuri, pe care repede le taie de pe lista sa imaginară când zărește prețul. La o tarabă mai sărăcăcioasă observă o grămadă de prune. Cu timiditate, dar hotărâtă în glas, se apropie și solicită vânzătoarei:

– Un kilogram de zâmbete, vă rog.

Și chiar se scotocește prin poșetă după portofel, pentru a plăti.

– Poftim? silabisește precupeața încurcată de solicitarea femeii.

– N-ați auzit bine? Un ki-lo-gram de zâm-be-te doresc!

– Îmi pare rău, s-au terminat cu o zi înainte de a mă angaja eu aici...

  ©Dorina Pop, 2023

...

Bunicul lui Djamel

 În camera de hotel cu paturi suprapuse domnește liniștea. Nu e noapte, însă călătoria plină de peripeții i-a determinat pe refugiații din nordul Africii să-și întindă trupul ostenit și fără prea multe speranțe pe așternutul proaspăt al paturilor ospitaliere. Doar bunicul lui Djamel nu poate ațipi. Se gândește, sărmanul, ce drum lung mai are de străbătut cu nepoțelul și cu un buget restrâns, de câteva sute de dolari, până-n Europa de Est, unde fiul său își găsise nu doar a doua casă, ci și a doua mireasă. Scormonește în geantă după pachetul de țigări, cu gândul să coboare la parterul imobilului să-i procure nepoțelului ceva de mâncare și pentru el o cafea neagră și amară ca sufletul său. Ezită puțin, căci micuțul se foiește prin pat.

– Te-ai trezit, Djamel?

– Vreau la baie, bunicule.

Și cei doi, ținându-se de mână, ies din camera inundată de întuneric spre baia de la capătul holului. Izbiți de curățenia din toaleta hotelului, de imensele oglinzi situate deasupra lavoarelor și de ambientul general ridicat spre superlativ, parcă s-au blocat. Tot copilul e cel care sparge liniștea.

– Mi-e... foame, suspină băiețelul silabisind cu jumătate de gură.

Bătrânul tace, însă revendicându-și atribuțiile de adult, coboară cu nepoțelul la restaurantul hotelului.

– De unde-și cumpără elefanții hainele, bunicule?

– Nu-ți poți mânca omleta până nu afli, Djamel ?

– Ești răutăcios, bunicule, ca un leu. A, dar leii unde dorm?

– Depinde de țară...

– Cum adică?

– Uite, de exemplu, acolo unde vom merge noi, leii dorm în conturi bancare.

– Ce e un cont bancar, bunicule?

– Ceva ce noi nu avem.

Și trei lacrimi pășesc nevinovate pe obrajii bătrânului. Copilul și-a dat seama că din nou l-a supărat și-și ascunde tăcerea în farfuria murdară și goală. Goală și inundată de neprevăzut e și imaginea lui despre ceea ce va fi, precum lacrimile bunicului.

 ©Dorina Pop, 2023

Frânturile pronumelui noi

 Dacă se-ntâmplă ca cineva să-și dorească să plece de lângă tine, lasă-l să plece. Eliberarea ta e mult mai benefică pentru un nou început, decât o relație toxică care poate plămădi mai rapid decât ne-am putea imagina ură, neînțelegeri, certuri, disperare. Frânturile pronumelui noi, care simte cum se destramă, provoacă lacrimi, însă durerea face parte din tumultul vieții. De ce se luptă unii oameni să se afișeze și să rămână împreună și totuși nu reușesc? Răspunsurile ar putea fi multiple, însă deasupra tuturor domnește incompatibilitatea. „Dacă ești destul de curajos să spui la revedere, viața te va răsplăti cu un nou bună”. – Paulo Coelho.

Cum procedăm însă dacă în compoziția pronumelui noi există mai mult de două persoane, adică am putea vorbi de o familie cu doi copii minori. Acele „frânturi” ale pronumelui noi devin chiar odraslele celor care din diverse motive nu mai pot conviețui sub același acoperiș. Lacrimi. Certuri. Divorț. Partaj. „Trebuie să fim dispuși să ne despărțim de viața pe care am planificat-o, pentru a avea viața care ne așteaptă.” – Joseph Campbell. Totuși nu putem să împărțim proprii copii într-un partaj, într-o sală de tribunal. Ei ne vor ajuta să conservăm în umbră cuvântul împreună, căci o bună educație a acestora implică prezența ambilor părinți, chiar sub formă de momente impuse de o hotărâre judecătorească.

Dar să lăsăm familia cu probleme să-și vindece rănile în interiorul ei și să dezvoltăm valoarea pronumelui noi la nivel de neam, de popor. În acest caz strălucirea sintagmei din titlu ar însemna negativism, dezbinare sau chiar ruperea la nivel de individ a mulțimii. Nimeni nu-și dorește acest lucru, dar ce facem să nu se ajungă la acel moment? Suntem încătușați în delăsare, dezinteres, ură sau dezbinare. Frânturile din noi plâng, iar rănile nu se cicatrizează. Într-un exercițiu de imaginație putem observa cum pronumele noi cade într-un hău și doar umbre rămân la suprafața solului. Nu ne dorim așa ceva, dar nu facem nimic să împiedicăm dezastrul. Poate o mână echilibrată dac-ar strânge altă mână onestă și alta, și alta, ca într-un șir uman luminos am crea o șoaptă a versurilor fostului imn național. Îndemn. Speranță. Cuvinte. Faptele se cam lasă așteptate. Restul sunt... frânturi de noi.

©Dorina Pop, 2023

Floarea credinței

 Când eram copii, majoritatea dintre noi savura basmele cu Feți-Frumoși, zmei și Ilene-Cosânziene sperând că într-o zi vom fi și noi la fel de magici, poate mai curajoși sau mai puternici decât personajele enumerate anterior. Așa s-a născut atunci credința în noi și-n forțele noastre. Cu trecerea timpului, visele noastre legate de preamărire au fost spulberate treptat de o realitate crudă și nedreaptă, în care am început să ne simțim niște simpli pioni manipulați de ființe invizibile, rele, nechibzuite. Totuși credința ne-a rămas în suflet ca o floare cu multe petale. Vom încerca să atingem câteva, fără a le desprinde de pe trupul mamă, ci doar să scoatem în relief mesajul și importanța acestora.

Nu, nu vom pleca la drum pornind de la credința în Dumnezeu, căci ateii și-ar schimba traiectoria, ci vom mângâia petalele cunoașterii de sine, a credinței în propria persoană, sau vom atinge rozaliul petalei speranței în mai bine căci: „Nu-ţi poţi păstra credinţa, dragostea, toată fiinţa ta intimă, fără speranţă.” - Honoré de Balzac.

Când nu punem pasiune în ceea ce întreprindem, alții ar spune „suflet”, acțiunile noastre ar fi doar niște iluzii de carton. Ne hrănim zi de zi cu mesajul că totul va fi bine, dar nu avem certitudini, doar credință în noi, în situațiile create de propriul destin. „Păstrează credința și sinceritatea ca primele două principii ale tale.” – Confucius. De multe ori ne-ntrebăm: „Este credința fără acțiune o credință sinceră?” - Jean Racine. Dacă am răspunde cu „da”, florii credinței i-ar pica o petală și-ar pierde din strălucire și mireasmă. Ne imaginăm însă, luați de val, că suntem un punct lucid dintr-o natură întortocheată, dar minunată, care ne șoptește cuvinte din Biblie înainte de a-ncepe marea aventură a acțiunii – „Crede și nu cerceta!”

Pentru a ne întări credința în sintagma „totul va fi bine” apelăm la Rabindranath Tagore, care afirma metaforic, despre credință,  astfel: „ Credința este pasărea care cântă când zorii nu au apărut încă.”

Să ne luăm rămas bun de la floarea credinței fără să mângâiem petala credinței în Dumnezeu? Desigur că nu vom face acest lucru și, cu permisiunea ateilor, îl vom cita pe Andrei Pleșu: „ Până la un punct, credinţa şi necredinţa sunt două specii ale îndoielii. Deosebirea este că, în vreme ce necredinciosul pune la îndoială existenţa lui Dumnezeu, credinciosul pune la îndoială inexistenţa Lui.”  

©Dorina Pop, 2023

Coloană vertebrală

 Uneori în viață deținem statutul de învingători, alteori culegem rănile unui învins. În ambele cazuri ar trebui să privim, cu speranță și demnitate înainte, spre viitorul care ne deschide porțile. Dacă privim cu capul sus, îndepărtându-ne de neplăcerile cotidiene, devenim mai puternici, pregătiți să înfruntăm cu demnitate alte provocări pe care soarta ni le va scoate în drumul nostru. „Fii puternic. Trăiește onorabil și cu demnitate. Când crezi că nu poți rezistă.” – James Frey.

Demnitatea umană ar trebui să fie mai importantă ca o emoție sau orice alt sentiment. E ca o coloană vertebrală care ne ține drept în fața provocărilor vieții. Demnitatea omului este un ideal pentru care se merită să luptăm, căci însuși drepturile omului se bazează pe demnitate. Dacă societatea va începe să ignore demnitatea individuală, conform regulii de trei simplă, e doar un pas până va trece cu tăvălugul peste drepturile omului. Nu e cazul să exemplificăm, însă dureros este că s-a cam ajuns aici în unele momente sau situații critice ale societății contemporane. „Nicio putere de pe acest pământ nu poate distruge setea de demnitate umană.” – Nelson Mandela.

Propria noastră demnitate reflectă tipul de persoană care suntem, caracterul nostru. E dificil să trăim o viață demnă, însă merită să luptăm cu noi înșine și cu cei din jurul nostru, metaforic vorbind, pentru ca niciodată ceva banal să ne „fure” demnitatea. N-ar fi bine să ne sacrificăm niciodată nici familia, nici inima și nici demnitatea.

Demnitatea, precum coloana vertebrală, nu se câștigă la jocuri de noroc. O ai sau nu, nu poate fi negociabilă. Ea e vitală pentru existența noastră precum apa, hrana, oxigenul. N-ar fi benefic să alunecăm pe trendul popularității, căci va fi doar o secundă până când demnitatea va fi călcată de mândrie. Dar să privim ideea invers, ca într-un joc banal de cuvinte. Putem să ne călcăm în picioare mândria pentru a ne păstra intactă demnitatea, însă dacă inversăm rolurile, din cauza mândriei ne putem distruge demnitatea. „Demnitatea cuiva poate fi atacată, vandalizată și batjocorită cu cruzime, dar nu poate fi luată niciodată decât dacă este predată.” – Michael J. Fox.

O vorbă din bătrâni susține ideea că dacă pierzi, să pierzi cu demnitate. „Nu există nicio demnitate atât de impresionantă și nicio independență a nimănui atât de importantă decât a trăi în limitele posibilităților tale.” – Calvin Coolidge.

Demnitatea, la fel ca decența, nu vine din răzbunare sau violență nejustificată, ci din asumarea responsabilității și promovarea libertăților umane. „Demnitatea nu tace niciodată. Are voce, inimă și suflet. Adevărul și curajul sunt temelia ei. Va sta împotriva maselor și va spune adevărul. Pentru că fiecare persoană grozavă a făcut întotdeauna ceea ce alții și-au găsit teamă în a face.” – Shannon L. Alder.

 ©Dorina Pop, 2023

Dinamica valsului pe cărbuni încinși

Zilnic ne hrănim sufletul cu minciuni, fără să vrem, fără să știm. Otrava din cuvinte ne poate afecta mai devreme sau mai târziu. Cum putem evita acest lucru? Nu putem conviețui doar cu pisica sau cățelul într-un bol de cristal. Relațiile umane sunt toxice în momentul în care firile umane rătăcite rănesc pe cei din jurul lor. Rănile celor afectați nu se văd, dar se simt ca un vals pe cărbuni încinși. Ce am putea face în acest sens? Amânăm să trăim sau ne luăm jucăriile și căutăm altă companie? Dacă cei care-și rănesc semenii prin cuvinte murdare le-ar putea gusta chiar ei, să simtă amărăciunea acestora, oare nu și-ar schimba atitudinea? Așa ca-n proverbul: „Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face. „Măsura ultimă a caracterului unui om nu stă în modul în care se comportă atunci când îi este bine, ci în momentele dificile și controversate.” – Martin Luther King Jr.

Pe ringul de dans al propriei noastre existențe, poate observăm incompatibilitatea partenerului, însă nu ținem cont de semnele negative dezvăluite de destin sau chiar de intuiția noastră încurcată. Acceptăm cu ușurință să trăim într-o relație toxică și ne prefacem că nu vedem de frică să nu ne pierdem partenerul de... vals. Dansăm pe cărbuni încinși chiar dacă am fost dezamăgiți de mai multe ori. Prima dezamăgire a căzut ca un semnal de alarmă, de care însă n-am ținut cont. A doua a fost ca o lecție de viață, însă cele care au urmat ne-au semnalat faptul că „partenerul de vals” se folosește de noi. Suferință. Lacrimi. Dezamăgire. „Trebuie să învățăm să ne ridicăm de la masa la care nu se mai servește dragoste.” – Nina Simone.

Dar, dacă vrem, putem să mergem mai departe, lăsând rănile în urmă, renunțănd la valsul pe cărbuni încinși. Fără să ne dăm seama, ne eliberăm de unii oameni care ne-au creat un disconfort, o relație toxică. Nu ne mai gândim la ei, nu ne dorim să ne mai contacteze în vreun fel, nu suntem dispuși să le oferim nici o secundă din timpul nostru prețios din procesul de vindecare. Nu așteptăm un buchet de scuze sau prezența lor în jurul nostru, deci viața merge mai departe, căutându-și propria vindecare. „La început a fost foc și la final a fost ploaie. Focul m-a transformat în cenușă și apoi ploaia m-a făcut să dispar ca și cum n-am fost niciodată.” – Matt Baker.

Marele dramaturg englez, William Shakespeare afirma: „Așteptările sunt rădăcina tuturor durerilor sufletești.”

 ©Dorina Pop, 2023