(acest text este un pamflet și rog să fie tratat ca atare)

Încotro pornit-ați oase
așa dalbe, așa frumoase,
când pe jos e ud și moină
și un clopot zice a doină?
Presimțit-au păsările
și-au deschis aripile,
zbuciumate au dat de stire
și a jale latră-un câine,
că un somn e treaz și vine
să vă ia de lângă mine
să porniți la drum de mâine,
încotro, măiastrelor?
Încotro sfințitelor?
Pe o vreme așa ploioasă,
încotro plecați de-acasă
în călcâi adânc înfipte 
ținând drumul înainte,
cu picioarele desculțe,
cu un pumn de părăluțe,
în obraji fără roșeală
și pe umeri veche țoală
încotro, așa grăbite?
*
Până ieri păreați zorite
în grădină, pe sub nori,
mângâiați iarbă și flori...
încotro frumos gătite
cu nevoi neisprăvite
și cu gânduri nerostite
mai adânc în voi dosite,
doar cu vămile plătite
și-o bucată de toiag
strâns ținut la sânul drag?
Nici merinde n-ați luat
să aveți pe săturat.
Ați lăsat ochii miloși
și pornit-ați după moși
că n-au scris un rănd pe carte
și-s plecați așa departe..
*
Oaselor, drăguțelor,
de porniți care încotro
duceți vorbă moșilor
că e încă bine aici:
cântă mierle, cântă cuci
și vin îngerii să-mi spuie
prin cârcelul de la vie
curge smirnă și tămâie;
lângă gard în țintirim
s-a născut un pui de pin
și din trupu-i mărunțel 
curge vin și undelemn;
într-un ram de păducel
s-a-înspinat un mușețel,
leac găsit-am pentru el,
dumicați de colăcel.
Să mai spuneți că, la noi
de la soare, de la ploi,
de pe urma ce-au lăsat
aprig dorul s-a-nspicat,
tot în floare s-a-nflorat.
*
Oaselor, divinelor,
întrebat-au ochii mei
încotro s-apuce ei?
Care ceruri să desfoi,
care inimă să-nmoi
să vă-aducă înapoi
într-un nesfârșit convoi?
Cu nestăvilit șuvoi
de amare, triste ploi,
de voi dornici, ochii mei
vă sunt datornici
și în rugă îngropați
cu genunchii îndesați
nicăieri nu-i văd scăpați.
Sfinte oase, să-i iertați
încotro vă îndreptati!

Par stinse prin noi scânteieri de speranță.

Ce fel de mânie ne-ascunde-ntre ziduri ?

Uimirile toate le-ncurcă puzderii de gânduri,

Curând vom sfârși sub blocuri de gheață.

Ce glorios tristețea azi ne-ngenunche!

Și visul din vise tot singur trezit

La fel ca și mine se întreabă uimit

De ce lângă el nu-i înger de veghe.

Să căutăm alt mal, să mai visăm puțin,

Umblat-am bezmetici prin albii de râu;

Cu zeci de dorințe scăpate din frâu

Iubirea ne-adună în pumnu-i divin.

Să fim iar cum am fost pur și simplu;

Alt cer să ne-ascundă de false himere,

S-aprindem speranța și visul ne cere

De miere să umplem izvorul cu timpul.

Veronica Șerban

În suflet e viscol și aprig mai ninge. 

Mă mint că în mine e soare mereu, 

Mai chinui un zâmbet, nostalgicul frige, 

Cu scâncet un plânset zvâcnește în puseu.

Împart din iubire cu zorii-o bucată.

Cu lacrimi datoare rămân nopților,

Mă-mpresură gânduri, în fugă vin, gloată, 

Retează din aripi și frâng albul zbor. 

Cu dulcea lui miere un rând de scrisoare 

Iarna-ndulcește, un dor mai alină.

Mă mint că e soare; de-atâta umblare 

Prin vise miroase a uitare și-a vină. 

Veronica Șerban

Să ningă așa zeci secole la rând 
Pe sub ninsoare să nu ne mai topim, 
Să plângă țintirimul de cruci flămând 
albit; noi, tot mai albiți de ani să fim.

Brațele noastre miloase

Fostele ramuri sfioase,

Răstignite-n reci carcase

Cad în alb de doruri arse,        

Curg pe lângă trup în drum        

Sub ninsori, caută în scrum,                       

Din cenuși sorbind parfum                      

S-ar întoarce în coajă fum                    

Mai adânc, în rădăcină                  

Răscolesc, foc să-ntrețină                   

Prin argilă, greu suspină,                 

Pe sub verde prind să vină

Să se îmbrace în lumină.                

Din iubirea lor divină                       

Trup din trup cu foc animă,

Oarbe patimi mai alină

Pe tulpina - o ruină –

Înfășate-n olandină,

Frici mărunte vin să-i țină

De urât într-o rutină.

Treci la culcare, dezmățată mică de statură,

Ți-s zorii în ruină și degerate îți sunt aripile!

Te-aș lua lângă mine sub înflorata pătură

Dar mai întâi ar trebui să-ți schimbi hainele.

Ai rămas îngrozitor de amară, amară picătură

Sub ninsoare, îți strălucesc argintate clipele,

Gerul ți-a mușcat hulpav din minute cu arsură

Iar în curând eu îți voi uita seninul și numele.

Hai, treci lângă mine în pat, friguroaso,

Atât cât a mai rămas din tine, cărunto,

Ascunde-te printre șoaptele mele, nefasto,

Sau mai bine adormi cu spatele la mine, nesuferito !

Pe lângă ochii mei, pustiu.

Mă-ncearcă un sentiment atât de straniu

iar lângă mine, nimeni. Nici tu, nici Dumnezeu

să îmi vorbească, să-mi spună abia trezită dimineața:

Până la nebunie te iubește lumina, ploaia, florile și viața,

dar cel mai mult, aproape de absolut, te iubesc eu!

Mi-e frig.

O ceață argintie, umedă, se unduie pletoasă

cu tălpi înnoroioate, cu suflet prins în gheață

pe umerii aplecați ai cerului și-ai mei se lasă.

Afară fulguiește blestemat în valuri de regrete,

e iarnă; ochiul se zbate a moarte pe sub geană

și nici un deget nu tremură prin plete...

Mai știi, iubite,

întâiul început timid de primăvară îl lăudam

cănd ne chema în rugi fierbinți să colindăm

alte planete, când inventam noi anotimpuri

prin timp să nu ne strecurăm cărunți și singuri

seninul încrustat pe frunți să nu ne doară,

pe aripi de iubire pluteam în vară - pluteam deja ca fulgul -

în hohote de râs pe lângă tine râdea crângul

cu fiecare floare, frunză prinsă-n ram

molipsită de al tău râs și eu molipsitor râdeam.

Din când în când prin casă albastră trece ușor

câte o boare iscoditoare ce-aduce-n zbor

din amintire urme de pași; tresar la glasul lor sonor

și simt cum mor. Înfiorată carnea pe sub piele doare,

urlă de dor, de drag de tine soare. De drag și iar de dor

cutremurate de fiori din umeri zeci de brațe mi s-ar smulge

uitând de trup 'naintea ta să vină, să te primească însetate vor

și-n golul dintre ele cu mai mult drag te-ar strânge.

Privind la fulguiala de afară, fără tine, tot mai goi

Se-ntreabă ochii mei, ce simte iarna fără noi?

În fiecare seară când merg la culcare scot de sub pătură ori un cățeluș alb cu pete negre neregulate cu urechi pleoștite peste ochișorii din nasturi cărămizii ori o pisicuță tărcată fără mustăți cu un ciot de codiță.

Aseară, după ce am terminat de spus povestea, căci de mult Maya adormise, mi-am așezat capul pe spinarea unui dinozaur cu solzi cafenii și mi-am lipit obrazul de o oiță roz. Încerc să-mi întind brațul amorțit peste pernă și vârful degetelor ajung până la ursulețul acela cu ochi de ciocolată și șorțuleț de bucătar. Elefantul albastru cu urechi cât farfuria de mic dejun îmi mângâie cu trompa lui încovoiată încheietura brațului. Pentru o clipă nu respir, nu cumva să-l sperie pe domnul Iepurilă, cel cu buline vișinii pe dosul lăbuțelor.

De la o rază de lună ce pătrunde iscoditoare pe lângă draperia trasă superficial sclipesc ochișorii panterei roz răsturnată peste puiul de maimuțică. Sub coaste simt coarnele sârmoase ale unui ren rătăcit pe sub lenjerie, de genunchi s-a lipit o broască țestoasă cu carapacea ciocolatie iar la tălpi mă gâdilă cu ciocul lui portocaliu un papagal multicolor.

Mă cuibăresc pe marginea patului și strâng în brațe puiul de om ce până mai adineauri acaparase tot patul și el se lasă moale sub îmbrățișare. Își încolăcește brațele firave în jurul gâtului meu, ni se ating orajii și eu, mă cutremur de emoție. Preiau din căldura lui, inspir respirația lui parfumată și-l strâng ușor, ușor la piept cu teamă să nu-l strivesc de-atâta iubire.

În dormitor încă plutește în aer ecoul rugăminților: “- Bica, bicuța, biculina, bibi nu-i așa că și în seara asta dormi cu mine ? Te rog! Mai ai multe povești de spus și vreau să le ascult pe toate.‘’

Îi privesc chipul auriu de copil nevinovat cuprins de somnul binefăcător și surprind un zâmbet jucăuș ce aleargă poznaș dintr-un colț în altul al gurii mici trandafirii și nu mă mai satur să privesc. Zâmbesc și eu. De drag zâmbesc.

Aș îndepărta șuvița cârlionțată coborâtă peste pleoapa străvezie dar nu mă lasă un ieduț alb de pluș cu fular în dungulițe strâns prea tare la gât ce leneș s-a rostogolit în palma mea și, astfel imobilizată constat că nu-mi rămâne altceva de făcut decât să continui să privesc minunea de lângă mine și să nu îndrăznesc să deranjez nici o vietate din mulțimea de plușuri ce au invadat copilăria.

Să adormim, îmi spun dîndu-mi târcoale cele mai frumoase vise, să adormim, mâine avem de construit un munte de povești.