Galațiul, vestit prin construcția de vapoare, cât și ca mare port la Dunăre, apărea tuturor
locuitorilor lui un oraș frumos, chiar dacă mai existau pe aici pe colo locuri uitate de lume,
aidoma celui în care trăia bunica.
Strada Scânteii, actuala Anghel Saligny, era situată pe partea stânga, acolo unde se termina
șoseaua națională, chiar la intrarea în oraș. Era o stradă imensă, de o lățime respectabilă,
fiind considerată ca un fel de arteră principală de către cei ce erau născuți, ori locuiau aici.
Era învecinată doar de câteva străduțe... și ele uitate de lume. Asfalt nu exita, dar exista o
râpă, mărginită de dealuri, ce dădea locului un fel de farmec, caracteristic satului românesc.
-------------------------------------
Bunicul murise de trei ani. Niciodată nu am putut să-mi reamintesc figura lui, motivul fiind
acela că la trecerea-i în neființă... fusesem prea mic ca vârstă, pentru a putea înțelege măcar
un pic semnificația unei probleme de o importantă atât de mare. Mai târziu am aflat cât de
mult mă iubise. Fiind bolnav, stătea cât era ziua de lungă pe prisma casei, măcinat de dureri
cumplite, ce îi apropiau sfârșitul. Știa că mai are doar câteva luni de trăit, cancerul inaintad
rapid prin tot trupul.
Mă mângâia cu palmele lui mari, având tot timpul lacrimi în ochi. Mă strângea cu patimă la
piept, trăgând speranța că nu va pleca și că nici nu mă va pierde. Dar nu a fost să fie așa...
Timpul trecea, iar bunica nu îl putea uita. O lacrimă, de multe ori două, îi apăreau în căușul
minunaților ei ochi, fapt pentru care îi puneam o mulțime de întrebări, fiind întotdeauna
cuprins de o curiozitate extraordinară.
-De ce lăcrimezi din nou, bunicuțo ?
-Ei, dragul bunicii, cred că mi-a intrat ceva în ochi, dar sunt sigură că o să mă simt mai bine,
dacă ai să-mi dai un sărut, Vladutul meu drag !
Fără a mai aștepta o a două invitație, îmi agățăm mânuțele de gâtul ei, înălțându-mă pe
vârfurile micuțelor mele piciorușe, ca apoi, cuprins de o inexplicabilă fericire, să o sărut pe
amândoi obrajii... nu o dată, ci de zeci de ori. Lucrul acesta îmi plăcea nespus de mult, știind
că și bunicuței îi plăcea întotdeauna.
Zâmbind, mă juca pe genunchii ei, alintându-mă... ca apoi să aștepte ceva ce era de așteptat.
- Spune-mi o poveste bunicuțo, vreau o micuță poveste, din aceia cu feți frumoși și zâne bune.
După câteva secunde, firul poveștii se deșira, fiind spusă într-un fel în care numai scumpa
mea bunica putea să o facă.
De cele mai multe ori, era vizitată de câteva dintre vecinele ei, un grup de așa zise prietene
guralive, vorbind vrute și nevrute, neputându-se abține de a critica pe toți din jur.
Bunica, fiind cam rușinoasă din fire... nu putea să le trimeată acasă, fiind forțată să le asculte
toate gogomăniile, care nu-i făceau de fel plăcere.
- Auzi, Olgo...să facă ăla așa și așa, ai auzit de bărbatul lui Profira ce a făcut ?
Telefonul fără fir funcționa perfect, înfățișând acea situație comică pe care numai fețele acestor
așa zise "soacre"... puteau s-o înfățișeze.
Coana Sofia, Paraschița, Madam Lazăr, cât și coana Mandola, erau numai câteva din șucarele
nume ale vremii.
Sunt convins... că vestitul Caragiale, ar fi fost fericit să le aibă ca personaje în celebrele sale
schițe umoristice !
Vladimir Nichita / Australia.
24/02/2019
-->