Ce oare, azi mă mai reţine

Să fiu aşa cum mi-am dorit?

Sau... nu depinde doar de mine?

Ori... cumva crezul nostru a murit?

Cândva, dorit-am libertate,

Şi peste graniţe-am fugit.

Dece dar azi, plin de regrete

În cochilia mea mă-nchid?

Să mă exprim corect, nestingherit,

În vremuri comuniste mi-era frică.

Dar azi? Cum de-al meu glas a amuţit?

Nadejdea mea, e-acum atât de mică?

Fără nădejde e întreaga ţară,

Şi nimeni nu mai crede în minuni.

Ajunge-vom la bonuri iară?

Hrăni-vom iar copii cu minciuni?

Ca o batjocură răsună-n difuzoare:

„Deşteaptă-te române...” iar şi iar.

Dormim cuprinşi de nepăsare

Şi aşteptăm pomana Europei, clar.

Ce oare, azi mă mai reţine

Să-l chem pe Dumnezeu în ajutor?

Sau... nu depinde doar de mine?

Toţi am uitat de-al nost’ Mântuitor?

Stau şi privesc acum în gol
Şi văd ce-a fost, şi văd ce nu e...
Dar văd şi ce aş vrea să fie,
Căci voi spera pân-am să mor.

Văd, din trecut cum iarăşi vine
Acea iubire, cea dintâi.
O văd lucind în ochii tăi
Şi din trecut, te-aduce iar, pe tine.

Privirea-ţi jucăuşă, iar,
Inima-mi perpeleşte,
Dorul de tine mă topeşte;
Să mă opun? Ştiu! E-n zadar.

Căci am fugit precum un laş,
Crezând atunci că-ţi fac un bine.
Iertarea însă, vine de la tine
Azi, cînd spui că-s al tău iepuraş.

Mi-ai dăruit ce mi-am dorit demult,
Cînd peste mări şi ţări la tin venit-am.
Clipe de neuitat primit-am,
Ş-acum noi ne iubim chiar şi mai mult.

Răbdarea ne e pusă la-ncercare
Şi dragostea... numai secretă astăzi nu mai e,
Mulţimi de piedici da-vom însă la o parte,
Iubirii noastre-i vom croi o cale.

O cale-aşa cum trebuia să fie,
De la-nceput, sub binecuvântare,
Şi cred că Cel ce poate da iertare
De noi se va-ndura, cu bucurie.