Le porți după ține în fiecare zi. Plouă, dar lanțurile nu se ruginesc. Devin tot mai puternice, până când te pierzi în ele. Stai pe jos, rezemată de un perete făcut din pietre. E rece. Nu ai o pătură cu care să te acoperi, nici pe cineva pe care să-l îmbrățișezi. Doar stai și vrei să fugi, să rupi lanțurile, dar știi că nu poți. Eșți legat de oameni, de amintiri, de dorințe neîmplinite, de întrebări fără răspuns. Exișți, dar nu trăieșți. Zâmbeșți, dar nu eșți cu adevărat fericită. Anumite persoane reușesc să te facă să razi din inima, dar și acela dispare după un minut. Când ajungi acasă zâmbetul dispare. Tu te schimbi, devii opusul tău și ți-e frică. Ți-e frică de ține, ti-e frică de el, să nu o rănească pe ea…sau mai rău, cum a mai făcut. În rest tot ce nu ar trebui, devine obișnuință, de cel puțîn 10 ani încoace și cine șție câți vor mai trece?! Ești epuizată psihic , dar nu-ti permiți să pleci și să-ti trăiești viață ta.
Ai știut ce înseamnă să iubeșți cum tu ai fi dorit să fii iubit. A durut și ai pierdut o parte din tine.. O cauți în jurul tău, dar n-o găsești și lanțul te trage înapoi chiar dacă nu mai are sens. Ai trecut de perioada când te întrebai de ce? sau ce-ar fi? și nu îl vrei înapoi. Ți-e dor de iubire, nu de el.
Și din nou te gândești la fericire. Te gândești la toate persoanele dragi ție, dar toți sunt departe și ți-e dor. Ai lăsat ușa întredeschisă, poate poate vine cineva. Te uiți pe fereastră, în sufletul tău și ea bate din politețe la ușa. Te întreba dacă poate să între , că are nevoie de cineva care să o ajute să se descarce. Lipsită de vlagă ai spus “Da”. Toamna e fericită. Alții o resping. Plânge cu tunete, fulgere și căderi de frunze. Plânge și pentru tine, că tu să-ți ascunzi lacrimile în stropii de ploaie, în perioadele când ești melancolică, momente când îți vine din senin să plângi, fără a putea spune un motiv concret – ceva te apasă. Ea vede caietul și pixul. Te întreabă dacă scrii. Te bucuri că măcar pe ea o interesează. Îi povestești cu entuziasmul unui copil cum ai început tu de mai multe luni să scrii …
-->
Comentarii
Ne vom ridica, cu ajutorul lui Dumnezeu, din ruine!
O seara placuta, tuturor!
Lanțuri invizibile
sursa: unspoken words
Eșți legat de oameni, de amintiri, de dorințe neîmplinite, de întrebări fără răspuns. Exișți, dar nu trăieșți. Zâmbeșți, dar nu eșți cu adevărat fericită. Anumite persoane reușesc să te facă să razi din inima, dar și acela dispare după un minut. Când ajungi acasă zâmbetul dispare. Tu te schimbi, devii opusul tău și ți-e frică. Ți-e frică de ține, ti-e frică de el, să nu o rănească pe ea…sau mai rău, cum a mai făcut. În rest tot ce nu ar trebui, devine obișnuință, de cel puțîn 10 ani încoace și cine șție câți vor mai trece?! Ești epuizată psihic , dar nu-ti permiți să pleci și să-ti trăiești viață ta.
Ai știut ce înseamnă să iubeșți cum tu ai fi dorit să fii iubit. A durut și ai pierdut o parte din tine.. O cauți în jurul tău, dar n-o găsești și lanțul te trage înapoi chiar dacă nu mai are sens. Ai trecut de perioada când te întrebai de ce? sau ce-ar fi? și nu îl vrei înapoi. Ți-e dor de iubire, nu de el.
Și din nou te gândești la fericire. Te gândești la toate persoanele dragi ție, dar toți sunt departe și ți-e dor. Ai lăsat ușa întredeschisă, poate poate vine cineva. Te uiți pe fereastră, în sufletul tău și ea bate din politețe la ușa. Te întreba dacă poate să între , că are nevoie de cineva care să o ajute să se descarce. Lipsită de vlagă ai spus “Da”. Toamna e fericită. Alții o resping. Plânge cu tunete, fulgere și căderi de frunze. Plânge și pentru tine, că tu să-ți ascunzi lacrimile în stropii de ploaie, în perioadele când ești melancolică, momente când îți vine din senin să plângi, fără a putea spune un motiv concret – ceva te apasă.
Ea vede caietul și pixul. Te întreabă dacă scrii. Te bucuri că măcar pe ea o interesează. Îi povestești cu entuziasmul unui copil cum ai început tu de mai multe luni să scrii …
Lanțurile se vor rupe.. într-un final.. cândva..