Perpessicius, cronicar al literaturii interbelice – momente marcante ale vieţii sale.
Perpessicius (Panait S. Dumitru) s-a născut în familia lui Panait Ştefan şi a Elisabetei, în Brăila, la data de 21 octombrie 1891. Asemeni unui cavaler medieval cu zale, coif şi lance, călare pe armăsarul alb pentru a cânta din peniţa subţire a liricii potrivită pentru un seducător sedus, cu imparţialitate şi gust, cu dragoste şi entuziasm, precum îl descrie Felix Aderca în Oameni şi idei, a fost unul din marii cronicari ai literaturii române.
Creşterea şi formarea sa a cunoscut amprenta evoluţiei literaturii noastre, sub multiplele ei curente, de la apariţia simbolismului, apoi a avangardismului, dar şi scoaterea de sub influenţa tradiţionalismului, promovat de N. Iorga care recunoştea doar meritul educativ al literaturii, negând evoluţia stilistică a artei literare. Liber de constrângeri şi preconcepte, fără să lipsească de farmecul lor operele studiate, a ştiut să se apropie de sufletul autorilor, să-i înţeleagă şi să le evidenţieze lucrările, fără agresiune şi cu respectul cuvenit. „Pe acelaşi drum, voi urmări cu egală plăcere o operă naturalistă, cât şi una simbolistă, nefiind dintre aceia care zâmbesc de cum văd cartea de vizită ...” (În tinda unei registraturi, 1923). Conform lui Eugen Simion, el este adevăratul exponent al impresionismului în critica românească.
A fost elev al liceului Nicolae Bălcescu din Brăila, unde a îndeplinit şi funcţia de secretar general la Societatea Culturală Avântul, susţinută de elevii din acel liceu. În perioada vacanţelor de vară petrecute la Agapia, prin intermediul lui Titu Dinu, student a lui Ovid Densusinu, este introdus în lumea poeţilor simbolisti. Disertaţia la absolvirea Bacalaureatului a dedicat-o lui Ion Minulescu, fiind bine primită. În 1910 devine student al Facultăţii de Litere din Bucureşti. În perioada studiilor universitare au loc „sacrele sale debuturi” sub zodia talentului. Publicistic în 1911 cu schiţa Omida-din lumea celor care se târăsc, pe care o semnează cu pseudonimul Victor Pribeagu în revista brăileană Flori de Câmp, primeşte botezul literar. Ca poet, debutează în 1913 cu poezia Reminiscenţă în revista Versuri şi Proză a lui I. M. Raşcu, semnând D. Pandara, prin anagramarea numelor părinţilor săi. Absolvirea studiilor superioare în 1915 la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Filologie, îi deschide drumul spre Biblioteca Academiei, unde va colabora la realizarea catalogului lucrărilor conţinute în bibliotecă.
La revista Cronica în 1915 condusă de Tudor Arghezi şi Gala Galaction, va folosi pentru prima dată pseudonimul Perpessicius, pentru publicarea poeziei Ad provincials, meum în Gretchen amorem spernentes, cu relatarea unei idile petrecută în vremuri de cumpănă. Tânăr aspirant la gloria literară, va primi încurajarea şi înţelegerea părintelui Gala Galaction care-i conduce paşii spre domeniul aspru şi tentant al literaturii. Părintele Gala Galaction a fost naşul său literar.
Vremurile prevestitoare de război îl găsesc la Şcoala de ofiţeri de rezervă din Dealul Spirii, unde obţine gradul de sublocotenent. Rigorile frontului îl află combatant în sud, în Dobrogea, unde este rănit grav, riscând să-şi piardă mâna dreaptă. Datorită acestui fapt este retras. Perioada petrecută pe front va face obiectul primului său volum de versuri, la care a început să lucreze în 1918. Volumul, apărut în 1926, se numeşte Scut şi targă şi conţine şi două poezii dedicate amfitrionilor săi literari, T. Arghezi şi Gala Galaction.
La sfârşitul războiului, realizează împreună cu Dragoş Protopopescu şi Scarlat Struţeanu revista „Letopiseţi”, unde au colaborat nume sonore ca T. Vianu, Ion Pilat, Ion Marin Sadoveanu, Camil Petrescu, Ion Minulescu, etc. Din anul 1919, când îşi ia capacitatea ca profesor de limba şi literatura română, şi până în 1922, este implicat în învăţământul preuniversitar, profesând la diferite licee din ţară, inclusiv în Brăila.
În anul 1923, l-a secondat pe Emanoil Bucuţa la organizarea şi conceperea publicaţiei Buletinul cărţi şi începe activitatea la revista Spre ziuă a lui Felix Aderca. Aici are loc debutul de cronicar literar şi porneşte cruciada bunului gust, refuzând să facă debuşeuri în faţa prostiei, obrăzniciei şi şantajului, numele său fiind echivalent cu calitatea. Va pune în discuţie doar valoarea artistică a operei literare. Crezul său, menţionat la rubrica În tinda unei registraturii, este: „Însărcinarea mea este în primul rând aceea a unui cronicar... Voi merge în pasul timpului şi voi face ca rubrica aceasta să fie cel puţin sucursala unei vitrine literare. Nume şi scrieri ce apar în geamul librarului se vor vedea trecând cât mai neîntârziat şi-n acest galantar. Voi vorbi de fructul tiparului într-o ordine la voia întâmplării. Voi plivi însă orice judecată sectară (fără apartenenţa la vreun curent literar) şi mă voi sili să comentez orice operă din orice zonă ar veni. Nu voi pretinde niciun certificat cu excepţia unui buletin care să arate că opera e vaccinată cu un cât de relativ interes. Deci voi căuta întotdeauna să adaptez entuziasmului meu o cutie de rezonanţă în care să vibreze emoţia pe care o dă opera literară.”
Petre Pandrea îl consideră pe cronicar având structural vocaţia de Gnostic şi cu siguranţă nu greşea. Curiozitatea şi dorinţa de cunoaştere a tuturor aspectelor literaturii contemporane cu Perpessicius, i-au fost cronicarului trăsături principale, pe care le-a promovat în toate gazetele la care a colaborat. De altfel, libertatea propriului cuget l-a ajutat şi la conceperea lucrării Antologia poeţilor de azi, la care a lucrat între anii 1924-1928, când alături de Ion Pilat, poet conservator, va reda în două volume, imaginea poeziei acelor ani, incluzând exponenţi ai tuturor curentelor literare.
La ziarul Cuvântul ajunge în 1927 pentru o activitate rodnică, unde în intervalul a şapte ani, a susţinut foiletonic rubrica Menţiuni critice, materialele prezentate aici făcând obiectul a cinci volume şi constituindu-se într-o amplă bibliografie a literaturii interbelice. Munca autorului Menţiunilor critice, a scos în evidenţă calitatea de fin cunoscător şi analist al acelei perioade.
Cu ocazia apariţiei în 1932 a celui de-al doilea volum de poezii, Itinerar sentimental, George Călinescu l-a considerat un autor intelectualist, specificând: „puţini dintre cei care citesc vor fi ştiind că Perpessicius înseamnă cel deprins cu suferinţa, adică cel care printr-o reacţiune a spiritului a subjugat strigătele durerii, ceea ce este însăşi definiţia ironiei şi a stoicismului. Se ghiceşte o nefericire personală care cere o altă organizare a sufletului şi un efort de consolidare prin contemplare.” Autorul Itinerarului sentimental recurge la descrierea lumii în care eul său, călătorind, întâlneşte cu emoţie urmele evoluţiei atemporale, dar şi urmele poeziei latine, dovedind erudiţie. În poezia „Albumul danubian” din care redau un fragment:
O! cum gemeau prin vânt, plângând cu aspră voce,
Năvarnica Lycorias şi phyllodoce
Cum alergau de colo—colo despletite
Prin valuri de furtună biciuite!
Spre ziuă însă crivăul le-a izbăvit
Şi cu suflarea-i rece toate le-a-mpietrit,
urmele elegiei antice sunt prezente în evoluţii aspre.
În alte multe alte poezii, sentimental coroziv al tristeţii este redat prin încordare critică şi comentariu livresc, dar nu umoristic:
Îţi mulţumesc, o! Doamne că-n fine am o casă!
Că s-a sfârşit calvarul şi pot să intru-n clasă
Cu-o faţă mai senină, cu zâmbetul amabil
Al omului ce are un domiciliu stabil…
Corectă este opinia poetului despre creaţie, astfel: „Fila de hârtie e o celulă ferecată în care nimic nu se pierde, ca-ntr-o disecţie, atentă, mergând din nerv în nerv până la stihul final. Important e să elimini tot ce e prea mult, tot ce distonează, tot ce nu se acordă, în timbru şi-n registru, cu restul poeziei.”
Un moment de apreciat la Perpessicius este şi colaborarea cu radiofuzunea, care a cunoscut două etape. Prima este doar de câteva luni în 1929, la scurt timp după data de 01.11.1928, când s-a înfiinţat postul naţional de radio. A doua, între 1934 şi 1938, i-a permis să-şi etaleze aptitudinea de cronicar şi critic, dând viaţă emisiunilor Viaţa Cărţilor şi Cărţi noi.
Reeditează opera literară a lui Mateiu I. Caragiale, cu prefaţă, note şi variante, completând cu analize pertinente aspecte mai puţin cunoscute din viaţa şi opera acestuia.
Odată cu schimbarea orientării politice ce deviază spre extremă dreaptă, Perpessicius îşi încetează colaborarea la ziarul Cuvântul, în 1933, şi începe o muncă de reconstituire şi editare a operelor critice ale lui Eminescu, ediţie programată să aibă 12 volume. Primele şase volume apar în timpul vieţii sale, cu mari dificultăţi, la Editura Fundaţiei pentru Literatură şi Artă Regele Carol al doilea. Întreaga editare a Operei Critice Eminesciene a durat 59 de ani şi a fost finalizată cu volumul al XVI lea, în 1998, la Editura Academiei Române, în colaborare cu Muzeul Literaturii Române, sub coordonarea lui D. Vatamaniuc şi Petru Creţia. Referitor la abilitatea de a recupera opera eminesciană, întemeietorul ediţiei integrale recunoaşte: „Fiecare vers abandonat sau şters dintr-o pagină de Eminescu e o rană sângerândă, ce întârzie să se cicatrizeze.”
Pentru meritele sale, Perpessicius a primit premiul naţional pentru literatură în 1940 şi a devenit membru al Academiei Române în 1955. Pentru a consolida activitatea de recuperare a operelor literare a înfiinţat în 1957 Muzeul Literaturii Române, sub tutela căruia a întemeiat şi condus revista Manuscriptum. La vârstă de 75 ani este sărbătorit la nivel naţional. Ultimul său volum publicat a fost Lecturi intermitente, o paralelă a cronicarului cu observaţia criticului.
Deşi Perpessicius a decedat la 29 Martie 1971, viaţa sa, petrecută printre cărţi şi autori, cu înţelepciunea intelectualului rafinat, a cărei flacără încă mai arde, a trecut pragul nemuririi.
Bibliografie : Perpessicius -Menţiuni Critice -ediţie prefaţată de Eugen Simion Editura Albatros 1976
G. Călinescu –Ulysse 1967 Ed pentru Literatură
Vasile Netea – Interviuri din literature Română –ed Junimea 1983
G. Călinescu – Istoria Literaturii Române de la Origini până în prezent –Ed Minerva- 1982
Lucian Raicu- Practica scrisului şi Experienţă Lecturii ed.Cartea Românească -1977
Felix Aderca –Oameni şi idei Ed Dacia -1983
-->
Răspunsuri