Atâtea lacrimi pe hârtie, atâta țipăt cenzurat,
ne poezim prin poezie, prin versuri false am lătrat
ba despre tine, Românie, ba despre noi, poeți de soi.
Ce poți să-mi dai acum, tu, mie, când ești în lada de gunoi?

Atâta zbucium și prostie, atâta vaiet ne-ntrerupt,
de zici că-ntreaga Românie e doar amestecul corupt
din care toți se-nfruptă bine să aibă ce lăsa, de vor,
copiilor ce vor petrece o zi pe an în țara lor.

Atâtea vile cu piscină, atâta hrană la gunoi,
de suntem țara cea divină unde trecutul e strigoi,
ne pasă mult de-orfelinate, dar de fațadă, nu real
ne-am implicat cu toți în toate, dar nu în faptă, doar verbal.

Ne acontăm vacanțe scumpe, avem la poartă trei mașini,
ipocrizia-n noi erupe când ne dăm mari printre străini,
ne înjurăm direct în față că suntem neam de șarlatani,
filozofăm concis de viață. însă privim doar către bani.

Ne doare-n cot de țara noastră, un șut bătrânilor le dăm,
ne spală Dunărea albastră, pe la Viena când furăm,
întorși apoi cu limuzine ne etalăm pe la săraci,
furăm și de la ei, de-o pâine, și din păduri câțiva copaci.

Atâtea furturi importate, atâta crimă și viol,
ni-s rădăcinile uitate de parcă suntem dracul gol,
istoria e doar în carte, abject ne comportăm ca neam;
Să vindem azi ce se mai poate din țara care ieri eram!

Adina V.

7.10.2018