De-ar fi să-mi crească în neștire aripi pe umerii de foc,
tot n-aș putea să zbor din mine, din iadul ce mă ține-n loc,
pământul m-a cuprins în brațe, și trupul meu e doar pământ,
cu cât privesc mai sus, îmi pare că sunt o piatră pe mormânt,
din el se-aude freamăt sumbru - al demonilor ucigași -
privesc spre soare din adâncul acestui suflet de ocnaș,
cu degete albite, strânse pe-ncheietura zilei reci,
mă-ntorc spre crucea mea tăcută... ”tu, de aici, nu ai să pleci!”
și-aș vrea să ardă în neștire aceste aripi fără rost
ce trupul vor să mi-l înalțe spre paradisul unde-am fost!
adina v.
12.05.2019
-->
Comentarii