Niciodată icoană n-a fost alta

decât mama,

concepţie supremă

depusă de Dumnezeu

pe pământ

spre sacrificiu.

Deschid o carte,

citesc o pagină albă,

nu găsesc litere

nici pe marginea gândului meu.

Mă iau după semnele înscrise

la subsolul ei,

câteva rânduri uitate de poet

se precipită să mă convingă

că suflul cărţii este încă acolo.

Degeaba răsfoiesc,

pagini moarte se deşiră pe jos

în căutarea cuvintelor pe care

un om grăbit le-a pierdut undeva.

Stau cu capul pe tâmpla pământului,

adulmec sângele pur

cum gâlgâie prin venele

pline de viaţă,

îmi umplu cu frunze palmele

şi pornesc vânătoarea de iarbă.

Pe pielea ridată a lumii

dau de o câmpie aridă,

semăn câteva fire

şi pământul se cutremură

într-un spasm febril.

Dau de un râu secat,

aşez cu mâna câteva alge

şi râul răsuflă

ca după o agonie astronomică.

Pământul respiră acum

prin firele de iarbă

modelate în mâna mea.

Când m-am născut,

Dumnezeu a pus în mâna tatălui meu

un lemn de cireş

din care făcea fluiere.

Creşteau pomii pe lângă cărarea

din care culegeam

fructele zemoase

iar fluierele prindeau viaţă

în palmele bătătorite

a trudă.

Apoi a venit într-o noapte vara,

tata sculpta fluieraşe vii

pentru copiii cei zece.

Ca un lan de secară

netreierat,

părul meu

sub ameninţarea mâinilor tale

ce culeg spice pline

din preaplinul necopt.

Dumnezeu vede de sus

zidirea noastră

împreunată pe câmpul păscut.

Nu mă plânge pe mine.

Destui ochi

umbresc această clipă

şi sapa desface

pântecele lumesc,

născându-te.

Cărările poartă

urme de riduri

adâncite pe praf.

Ştergi de pe faţa lutului

licărul înalt,

dezlegi nodul,

semn şi…

atât.

Crengile arborilor ating

creaţia primară.