http://filosofie-si-literatura.blogspot.com/2012/01/de-ce-iubesc-democratia.html

Moto: ,,Omul este un animal politic.’’ – Aristotel
1 - O democraţie fără demos
2 – Când alegătorul este o jucărie electorală…
3 - Condiţiile fundamentale ale unei democraţii
4- Pericolele gândirii instinctuale
5 – Ce este o personalitate?
6 - Răul provine din dominanta instinctuală
7 – Puterea de o zi a demosului…
8- Oligarhie în pseudo-democraţie
9- Democraţia românească pusă la grea încercare de guvernarea  Băsescu,Boc, Udrea, Oprea.
    La emisiunea lui Mihai Gâdea ,,Sinteza zilei’’ ,  din  data de 22 ianuarie 2012,   unul dintre invitaţi  îl eticheta  pe Traian Băsescu  cu  sintagma   - şobolanul de la Cotroceni. A eticheta  în stil  băsescian  sau patapievician   e o  cultură  kitsch  politică şi spirituală,   specifică epocii  şi regimului  politic  al   lui    Traian Băsescu. Toată cultura  politică al  lui Băsescu e plină de asemenea etichetări  de genul ţigancă împuţită, găozar,   maimuţică,  viermi, după modelul mentorului său spiritual , Patapievici,  uns  director  la ICR,     care  punea în Politice -  o etichetă grobiană   românilor   - aceea de  patibulari.                 Traian  Băsescu  a găsit în această tehnică a etichetării  secretul ascensiunii  lui. A pune etichete adversarilor  politici  se pare că are , la omul mioritic, un mare impact  psihologic.  Îl priveşte pe cel ce a pus  eticheta drept  judecător suprem , mai ales dacă ocupă şi înalta funcţie  de preşedinte.   Se pare că, acest gen de etichetări a fost inspirat de maestrul   Iliescu , care punându-i  lui Geoană  eticheta de prostănac pe frunte , nimeni nu i-a mai putut-o şterge , de parcă cineva i-ar fi tatuat-o acolo.  Poate  şi din cauza  acestei  etichete  aplicată de Iliescu, Geoană a pierdut alegerile  ,,la mustaţă’’.                                                                Democraţia noastră românească, originală, e o democraţie fără demos, o democraţie în care, singura acţiune civică a românului se reduce la a merge la vot odată la patru sau la cinci ani. La atât se reduce guvernarea prin popor sau controlul exercitat de popor asupra puterii politice. Nici o democraţie europeană nu este directă cum a fost de pildă cea ateniană.                         Toate democraţiile moderne sunt reprezentative. Drept urmare, societatea civilă trebuie să înlocuiască democraţia directă în exercitarea controlului civic asupra puterii, dar în societatea românească, societatea civilă nu funcţionează şi nu exercită nici un control asupra puterii politice. E sublimă, vorba lui  nenea Iancu , dar lipseşte cu desăvârşire.’’
      Din aceste considerente, puterea politică devine tot mai abuzivă în România. Deosebirea esenţială între o democraţie stabilă şi democraţia românească , cum e cea din Occident sau  SUA, constă în faptul că, un politician din Occident sau SUA, care încălcă legea, este anchetat de o comisie parlamentară şi poate fi sancţionat de un judecător fără consecinţe asupra actului juridic; la noi este imposibil acest lucru. ,,Modelul occidental [al democraţiei n.n.] este cel mai bine simbolizat nu de plebiscitul popular, ci de judecătorul imparţial.’’([Zakaria ,1997] Richard Rose, William Mishler, Christian Haerpfer – Democraţia şi alternativele ei, p. 49).                                                      Unde se află  în România  judecătorul imparţial?  La Curtea Constituţională, judecătorii sunt cumpăraţi   de Traian Băsescu. În România nu există justiţie imparţială. Drept urmare,  Curtea Constituţională  va vota ,,imparţial’’   comasarea alegerilor, aşa cum doresc Băsescu , Boc, Udrea, Oprea.
    În România, supremaţia legii este instituită formal. Pentru politicianul român legea este greu aplicabilă sau nu se aplică deloc. Mai cu seamă  pentru cei aflaţi  la guvernare.  Nici pentru  odraslele acestora (amintesc de cazul Plăcintă  şi a altor  beizadele).                                                  Prin asta, orice politician aflat în sfera puterii şi acoliţii acestuia pot deveni, sub oblăduirea puterii, deosebit de abuzivi. Cazurile prezentate în mass media sunt numeroase şi elocvente în acest sens.                                 Abuzul de putere al politicienilor, aflaţi la guvernare, este o predispoziţie firească a insului cu dominantă instinctuală. Plasat deasupra oamenilor care i-au ales, prin măreţia conferită de putere, politicianul ajuns la guvernare se simte dintr-odată superior celor care l-au ales  şi  opozanţilor.                         Dacă, în perioada preelectorală alegătorii sunt pentru politician un scop, imediat după alegeri, cetăţenii se metamorfozează în simple mijloace de menţinere la putere a acestuia, adică simple obiecte electorale, la fel ca bannerele pe care le aruncă imediat după alegeri.                                 Solemnitatea puterii îi amplifică unui instinctual energia până la limita incontrolabilităţi. Toate acestea îl fac pe politicianul de la guvernare să fie mai abuziv, mai nepăsător şi mai iresponsabil decât cel aflat în opoziţie.
Puterea generează inflaţie psihică, mai cu seamă la indivizii dominaţi de gândirea instinctuală. Această dominantă instinctuală îl situează pe individ în postura de om tiranic sau om amorf. Omul tiranic,  în accepţia noastră,  este individul care suferă de inflaţie psihică şi a cărui gândire este dominată de energiile instinctuale. Jorge Luis de Borges, în eseul ,,Scriitorul argentinian şi tradiţia’’, defineşte gândirea instinctuală drept o gândire ,,care se prezintă fără colaborarea raţionamentelor.’’(Jorge Luis Borges – Eseuri, p.125).                     Eu afirm că gândirea instinctuală este o gândire fără discernământ moral. Un instinctual poate fi deosebit de inteligent, poate apela la colaborarea raţionamentelor, dar inteligenţa lui este mai degrabă iraţională, inumană, absurdă. Când, la un individ, inteligenţa e lipsită de discernământul moral, e lipsită de umanism şi prin asta nu e doar nulă, e profund negativă.                     În fond, când vorbim de discernământ moral spunem acelaşi lucru ca şi Borges, deoarece o gândire instinctuală fără discernământ moral este echivalentă cu o gândirea lipsită de ,,colaborarea raţionamentelor’’. Trebuie să recunoaştem raţiunii, în pofida multor critici ale existenţialiştilor, că în adevăratul ei înţeles, este nemijlocit legată de morală şi prin asta este specifică umanului.                 Raţiunea, alături de facultatea de a cunoaşte realitatea, de a judeca, are şi pe aceea de a determina conduita umană, aşa numitul discernământ moral, respectiv capacitatea de a decela binele de rău. Se poate deduce de aici că există o raţiune pozitivă, cea la care domină discernământul moral, creativă şi o raţiune negativă, în care dominantă este gândirea instinctuală, distructivă.                         Deşi ambele au ca fundament funcţional energiile instinctuale, fiecare individ este în măsură să orienteze şi să canalizeze aceste energii, fie spre bine, spre raţiunea pozitivă, fie spre rău, spre raţiunea negativă. Absenţa discernământului moral în cazul raţiunii negative, face ca indivizii dominaţi de instinctualitate să fie iraţionali, chiar dacă aparent dau dovadă de o inteligenţă peste medie. Ei sunt cu atât mai periculoşi cu cât se află mai sus în sfera puterii.     S-au văzut în foarte multe cazuri de eminenţe, deosebit de inteligente, care, dominate de patimi instinctuale, frizează nebunia sau sunt chiar nebuni.             Medicii psihiatri au putut remarca la psihotici această sciziune între inteligenţa eminentă şi absenţa discernământului moral. Prin urmare, raţiunea mai poate fi definită şi puterea de a judeca bine, adică de a judeca uman, opunându-se, prin asta, nebuniei şi pasiunii necontrolate.                                 Când instinctualitatea domină raţionalitatea este evident că avem de-a face cu o ieşire din sfera umanului, deci o ieşire din calea de mijloc a raţiunii şi prin asta gândirea instinctuală este profund iraţională.                            Este un instinctual o personalitate? Da, dacă privim personalitatea prin prisma patimii fricii, dar dacă o privim prin prisma discernământului moral se poate spune, fără eroare, că respectivul este o perso-nulitate, care mai devreme sau mai târziu îşi va dezvălui imbecilitatea, în pofida aparenţei scânteierilor de inteligenţă.  Dar este oare  inteligent  individul care pune etichete? Am mari îndoieli. Inteligenţa este creativă , nu distructivă.                                    Ce este o personalitatea? Un ansamblu de trăsături morale sau intelectuale care caracterizează un individ, spune DEX-ul.                         Eu cred că este un ansamblu de trăsături morale şi intelectuale, căci la adevărata personalitate nu se separă trăsăturile morale de cele intelectuale. O personalitate, mai ales o personalitate politică trebuie evaluată după trăsăturile sale morale, nu după inteligenţa sa animalică, care poate fi şi, de altfel, este, în cele mai multe cazuri, instinctuală ci după spiritul său de dreptate.                     Inteligenţa instinctuală ne poate induce, prin spiritul agresiv şi patima voinţei de putere o falsă imagine de virilitate. Aici este marea eroare pe care o săvârşeşte alegătorul când votează un instinctual. Cel mai adesea este indus în eroare de această falsă virilitate pe care o afişează ostentativ un instinctual.  În realitate este un laş, un laş excesiv de aberant  şi pidosnic, care, sub oblăduirea puterii ,  loveşte  pe neaşteptate, pe neve , cum l-a lovit  pe acel copil în campania electorală,  chiar în cei care l-au  ales. Am mai spus-o şi o repet: un politician care loveşte un copil, în modul  acela josnic cum  l-a lovit Traian Băsescu  pe acel copil,  nu va ezita să lovească  propriul popor, la fel.                                   Dacă, la un individ există discrepanţă între trăsăturile morale şi intelectuale, în sensul că trăsăturile morale sunt la nivelul zero, iar inteligenţa la nivel maxim, acel individ nu poate fi numit personalitate, ci cel mult  este,  ceea ce vechii latini înţelegeau prin ,,persona’’, masca unui panglicar, a unui comediant, a unui circar.         Un individ poate fi categorisit drept personalitate, în speţă personalitate politică, numai dacă acesta are drept criteriu fundamental cultul adevărului şi a dreptăţii. Ca personalitate politică trebuie să acţionezi, aşa cum spunea Kant, ,,astfel încât să tratezi întreaga umanitate atât în propria ta persoană, cât şi în persoana celuilalt, întotdeauna şi ca scop, nu numai ca mijloc.’’ (Fundamentele metafizicii moravurilor).                                             Din punct de vedere intelectual, un instinctual poate fi o personalitate, dar absenţa discernământului moral face din acea personalitate una profund negativă. Un instinctual, ajuns în sfera puterii, nu poate vedea omul ca scop ci doar ca mijloc.                                                 Este viziunea   tuturor  indivizilor , care compun în marea lor majoritate clasa noastră politică, dar cu deosebire, este viziunea ui  Traian  Băsescu   şi a grupării oligarhice pe care o păstoreşte.                             Pentru   portocalii,  alegătorii sunt doar un mijloc de ascensiune sau de a se menţine la putere şi nu un scop în sine.  Ei vor să transforme un popor liber, într-o  populaţie de sclavi, aserviţi puterii oligarhice – Băsescu, Boc, Udrea, Oprea .                   Ei nu mai acţionează, ca şi cum ar simţi umanitatea în persoanele lor, ci ca şi cum ar simţi supraumanul în sinele lor.                             Un instinctual este asemenea supraomului lui Nietzsche: la omul, la care voinţa de putere generată de energia instinctuală  este  călăuzită spre activităţi creatoare ea apare de natură cu adevărat umană, la aceia, la care energia instinctuală nu este reprimată, nici canalizată spre bine, ci exaltată în voinţa pentru  privilegiile  puterii,  se dovedeşte a fi subumană sau supraumană (aceeaşi voinţă de putere pe care o regăsim în cazul animalelor la masculul dominant, respectiv la insul nebun). La orice individ uman, energia instinctuală dacă nu e reprimată sau nu e dirijată în scopuri creative se manifestă distructiv şi autodistructiv.
Sociologul francez Ėmile Durkheim afirmă că ,,răul de care suferim […] dovedeşte o alarmantă mizerie morală şi nu o mai mare mizerie economică.’’ (Ėmile Durkheim – Despre sinucidere, p.316).                         Mizeria morală este generată exclusiv de gândirea instinctuală când energiilor instinctuale nu mai pot fi controlate. Montesquieu vorbeşte de o raţionalitate riguroasă ce sălăşluieşte într-o ,,raţiune primitivă’’.             Afirm că ,,raţiunea riguroasă’’ îşi are sălaşul în gândirea instinctuală ca o dezvoltare pozitivă şi creativă a acestei gândiri. Gândirea instinctuală ţine mai mult de animalitatea din noi şi mai puţin de primitivismul umanului.                     Din observaţiile efectuate de etnologi, asupra societăţilor primitive, s-a putut deduce că indivizii triburilor primitive au un nivel de discernământ moral mai ridicat decât al omului modern şi, prin asta, o dorinţa mai mare de a trăi.    Suicidul e aproape necunoscut la primitivi, deoarece, spre deosebire de moderni, ei îşi reprimă şi îşi domină mai bine energiile instinctuale, au un discernământ moral mai profund decât la omul modern şi sunt feriţi de mizeria morală a modernităţii.                                            La primitivi, dreptatea este o condiţie naturală a discernământului lor moral; ea aparţine ideii de bine, de armonie, pe care primitivul o respectă mai mult decât omul modern. Prin urmare, nu putem vorbi despre o gândire primitivă la om, ci mai degrabă de o exaltare a gândirii lui instinctuale, în condiţiile amplificării cunoaşterii binelui şi răului. Nu societăţile primitive au săvârşit cele mai mari atrocităţi,ci societăţile  moderne.
Din aceste considerente, omul dominat de energiile instinctuale nu are ce căuta în sfera puterii: el e omul tiranic deosebit de distructiv. El trebuie depistat, încă din perioada campaniei electorale şi sancţionat de electorat în ziua alegerilor. Cum îl depistăm? Simplu! El este sceleratul politic care promite demagogic marea cu sarea, la fel ca societăţile gen Caritas,  şi nu face nimic; este acel candidat care eludează problemele existenţiale stringente şi îi  abureşte cu show-uri marginale.         Pentru a fi cât de cât edificaţi asupra adevăratelor intenţii ale unui candidat, trebuie nu doar să-i privim persona, adică masca publică a acestuia ci, îndeosebi, trebuie să-i vedem pe cei care se află în spatele candidatului.                 Criteriul  fundamental, pe care trebuie să-l avem, atunci când alegem un anume candidat este cultul dreptăţii sociale şi a supremaţiei legii, pe care, acel candidat le promovează, în mod realist. O alegere lucidă trebuie să se îndrepte, nu spre acel candidat care promite marea cu sarea, ci spre acela la care este manifestă iubirea dreptăţii şi respectul pentru supremaţia legii, mai precis, alegerea trebuie să se îndrepte spre acela, dintre candidaţii la preşedinţie, care îşi stăpâneşte mai bine instinctele  primare.                                               Învăţătorul grec Socrate ( şi am spus bine învăţător pentru că el asta s-a vrut pentru concetăţenii săi) , cel care moşea adevărul fără să-l nască, găsise o legătură firească, imanentă, între gândirea raţională şi virtute, adică între ,,colaborarea raţionamentelor’’ şi morală, între înţelepciune şi dreptate.                     Astfel, a ajuns acest mare moralist grec să afirme că nimeni nu este nedrept cu bună ştiinţă. Mântuirea omului vine din cunoaştere realităţii, din dominarea energiilor instinctuale şi discernământul moral în relaţia cu ceilalţi semeni.         Fără ,,colaborarea raţionamentelor’’, energia instinctuală îl împinge pe om la acţiuni distructive şi autodistructive, iar pe individul din sfera puterii la abuzuri, decizii şi acte egoiste,  abnorme, absurde şi pidosnice,  distructive pentru ţară şi pentru comunitate. Pentru el, alegătorul nu-i decât o jucărie electorală, pe care o abandonează imediat ce a câştigat alegerile.                                 Că o ducem din rău în mai rău, nu se datorează numai crizei economice, ci îndeosebi ,  proastei gestionări a banului public  de către guvernarea  Băsescu, Boc, Udrea, Oprea .  Nu poţi să dai  banii pe mâinile unei  blonde  să-i cheltuiască pe poşete.  Sau pe mâna unor  otrepe, ca Videanu şi Berceanu, care şi-au făcut plinul  de la stat.
Toată nimicnicia noastră se datorează lipsei de reactivitate a societăţii civile, a ONG-urilor şi a noastră a tuturor faţă de abuzurile tot mai făţişe ale puterii politice, a lipsei de reacţie civică,  la încălcarea grosolană de către Traian  Băsescu a COSTITUŢIEI   şi  a absenţei controlului riguros asupra puterii. Lipsa de reacţie imediată  au dus la escaladarea abuzurilor.
,,O clasă (politică în cazul nostru) favorizată în mod deosebit de o criză nu mai este dispusă să rămână resemnată, iar spectacolul bogăţiei şi risipei sale naşte în restul societăţii pofte nemăsurate. Dorinţele scăpate din frâu nu mai ştiu unde să se oprească şi , de altfel, se găsesc într-o stare de exaltare naturală prin simplul fapt că vitalitatea generală este mai intensă. Pradă  mai   bogată stimulează, le face mai exigente, mai nerăbdătoare în respectarea regulilor, exact în momentul în care regulile tradiţionale îşi pierd autoritatea. Starea de dereglare sau anomie este întărită de faptul că pasiunile sunt mai puţin disciplinate în momentul când ar avea nevoie de mai multă disciplină.''(Ėmile Durkheim – Despre sinucidere, p.205). Patima lăcomiei îi face orbi şi surzi la percepţia realităţii. Că vor pierde sau vor câştiga alegerile, contează, dar într-o măsură mai mică. Pentru structura oligarhică a portocaliilor important este ca, până la  alegeri, să-şi facă plinul.
În epoca noastră, demosul are puterea pentru o singură zi: ziua alegerilor. Cei aleşi prin voinţa populară au puterea pentru patru, respectiv cinci ani. ,,Ziua alegerilor are o mare importanţă pentru politicienii democraţi; ceea ce se întâmplă după alegeri îi afectează în principal pe cetăţeni.’’ (Richard Rose, William Mishler, Christian Haerpfer – Democraţia şi alternativele ei,p. 22).                 Intoxicând, pe omul din clasa medie, în modul cel mai perfid cu iluzia unui viitor bun (care nu mai vine) sau atrăgându-i, pe cei săraci şi ignoranţi, cu câteva batjocoritoare pomeni electorale ori cu ideea evident autarhică de a reduce Parlamentul la o singură cameră (în realitate o jegoasă răzbunare pentru suspendarea motivată al lui Traian  Băsescu  - o gogoriţă  pentru naivi, care în realitate vizează instaurarea puterii oligarhice portocalii,  sub paravanul democraţiei), politicienii noştri vânează statutul de parlamentar, de ministru sau de preşedinte, conferit de puterea politică prin alegeri libere, nu cu mandatul de om politic, ci cu acela de impostor politic.
După alegeri, aflaţi sub beţia inflaţionistă a puterii, guvernaţii noştri au credinţa eficacităţii şi dreptăţii actului lor de guvernare. Percepţia falsă a realităţii, generată de abuzul de putere, îi situează în postura abnormă de a nu mai sesiza discrepanţa între aspiraţiile guvernaţilor şi guvernarea lor. După alegeri aspiraţiile guvernaţilor sunt uitate şi singura preocupare a politicienilor noştri o constituie doar aspiraţiile lor.                                     Montesquieu afirma, în Spiritul legilor ,IV,5 că,   virtutea guvernaţilor trebuie să fie ,,iubirea de legi şi de patrie care pretinde ca interesul public să fie necontenit pus înaintea celui privat.’’                                 Dar de unde la politicianul român atâta iubire de legi şi de patrie, de unde să primeze la ei interesul public, când, în prim plan, este interesul lui egoist, privat? La politicianul român primează iubirea de arginţi şi conturile grase, provenite din banul public, deschise în băncile elveţiene.                             Cei aleşi să fie responsabili se dovedesc a fi, după alegeri, iresponsabili şi infantili. Aceşti imbecili care ne guvernează se cred deasupra oricărei responsabilităţi - banul public este risipit ca şi cum ar risipi proprii bani la ruleta de la Monte Carlo.                                             Prin comportamentul lor aberant, politicienii noştri, dar cu osebire  portocalii în frunte cu Traian  Băsescu  ,  ne tratează ca pe un stupid people.             Din această perspectivă eticheta de ,,stupid people’’, pusă de Silviu Brucan, pare să fie exploatată de actuala guvernare  în mod făţiş şi pervers.              Eu cred că  stupiditatea românilor provine din excesiva toleranţă istoric-ereditară. E toleranţa faţă de rău care se întoarce asupra noastră ca un bumerang. ,,În al doilea Tratat asupra guvernării civile( 1690), Locke observă că, deşi libertatea şi proprietatea trebuie socotite printre drepturile naturale, ele trebuie reglementate , căci altfel ar avea o tendinţă incorigibilă , de a se dezvolta în toate direcţiile , în anarhia şi dezordinea mişcării instinctive ce tinde să treacă dincolo de .(Tratat asupra guvernării cap.2,psr.4)’’ (Colectiv coordonat de Jacqueline Russ – Istoria filosofiei III, Triumful raţiunii, p.31).                                Situându-se deasupra supremaţiei legii, guvernanţii noştri, în frunte cu   Traian  Băsescu,   şi-au constituit mari proprietăţi private din banul public, iar libertatea lor, conferită de puterea care îi situează deasupra legii, este nelimitată. Cum se spune în expresia populară, ei taie şi spânzură!                      Orice adevăr, scos la iveală de mass-media, îl acoperă cu nenumărate straie de minciună. Supremaţia legii, definită de Montesquieu drept principiu de ordine, de comandă şi datorie, este doar pentru cei mulţi şi proşti.                 Toţi instinctualii se situează deasupra legi, dar cu deosebire cei din sfera puterii. Aroganţa şi dispreţul faţă de ,,vulgul’’ care i-a ales,  se constituie la aceştia drept ,,discernământ moral.’’                                         O clasă politică, care amplifică la extrem instinctualitatea, generează o societate  nevrotică  şi conflictuală în care coexistă psihoza fricii,  a îngrijorărilor  existenţiale, iraţionale, a stupidităţi existenţiale şi situaţii politice absurde. Noi îi votăm, ca ei să ne fure. Acum,  portocalii o fac   pe faţă,  fără nici o jenă  ne  bagă adânc mâinile în buzunarele noastre. Români, feriţi-vă   buzunarele că portocalii  vor să rămână,   etern, la putere!
Englezii nu au nevoie de o Constituţie scrisă ca democraţia lor să funcţioneze impecabil şi legile să fie respectate, ei îşi fundamentează respectul faţă de legea fundamentală pe raporturi de justiţie subînţelese. ,,Marea Britanie este o democraţie , dar constituţia ei a rămas tot timpul nescrisă. Aşa cum nici o constituţie scrisă nu garantează democraţia…’’ (Richard Rose, William Mishler, Christian Haerpfer – Democraţia şi alternativele ei, p.25)
Noi avem o Constituţie scrisă, dar este grav încălcată, chiar de acela, care, ales, în cea mai înaltă funcţie a statului român, ar trebui să vegheze la respectarea cu stricteţe a literei şi spiritul ei.
Dacă Constituţia scrisă nu garantează democraţia, atunci ce garantează o democraţie? Existenţa partidelor şi Parlamentul.                 Parlamentul este reprezentantul alegătorilor în sfera puterii, iar ei parlamentarii trebuie să-i apere pe cetăţeni de abuzurile executivului de la centru şi din teritoriu. De aceea, într-o democraţie, supremaţia legii impune şi supremaţia Parlamentului în faţa puterii unui executiv şi a unui preşedinte abuziv.         Dar executivul poate deveni incontrolabil în cazul instituirii unei singure camere, dominată de un singur partid ( în Ungaria tendinţa este să se treacă de la unicameral la bicameral, aşa cum este peste tot în Europa) şi pot institui cu adevărat un regim oligarhic.                                     Din păcate, la noi mai persistă în inconştientul colectiv mitul conducătorului providenţial, o aberaţie care, în cazul că se va institui puterea oligarhică a portocaliilor sub comanda despotică al lui  Traian  Băsescu , ne va costa libertatea şi implicit bunăstarea existenţială.  În (in)cultura  sa politică, la omul de rând  persistă ideea că societatea capitalistă jefuieşte, ucide dezumanizează.             E  o  mare  prostie  să credem aşa ceva.   Capitalismul  şi  democraţia  sunt simple  noţiuni abstracte.  Nu capitalismul în sine, jefuieşte, ucide şi dezumanizează,   ci o guvernare  odioasă,  ca  aceea al lui  Traiana Băsescu şi a camarilei  sale  -  Boc , Udrea , Oprea , face  din capitalism  şi democraţie  -  ideologii care  jefuiesc, ucid şi  dezumanizează.                                                      De  ce iubesc Capitalismul şi  Democraţia?! Fiindcă  vreau să trăiesc liber şi demn în ţara mea, fiindcă vreau să-mi câştig pâinea cinstit, cu sudoarea frunţii mele şi capacitatea mea creativă,  nu vreau să fi sluga nimănui, cu atât mai puţin a vreunui politician veros de teapa lui Băsescu, Boc , Udrea , Oprea sau un unui partid unic  -  Doamne fereşte! Acestea sunt motivele pentru care iubesc Democraţia.
                                      Vasile Anton, Iaşi, 23 ianuarie 2012

    http://filosofie-si-literatura.blogspot.com/2012/01/ploaia-de-la-cotroceni.html

Ploaia de aur cade mereu
din palatul Cotroceni
peste plaiurile mioritice
duşuri aurii
se revarsă-n cascade
portocalii cu gurile căscate
înghit nestemate…

Conducătorul
ţine cu poporul
cine oare a pus zăvorul
ieşi afară
javră ordinară
poliţiştii caută infractorul
preşedintele stă ascuns
în nava lui de nepătruns


să nu stăm ca râmele!
stăm…
stăm…
stăm…
şi preşedintele stă cu mult alai
pe scaunul prezidenţial
cumpărat cu doi peşti
şi-o pungă de mălai

conducătorul visează
la Angela şi Nicolas
cum să-i ducă de nas
poporul îngenuncheat
votează portocaliul
culoarea aceasta de… aur
pute…
România e mereu în frunte.

la Cotroceni
whisky-ul curge în valuri
ce culoare portocalie se revarsă
e plină România de aur
la asalt strigă Marinatul
spaţiul Schengen ne aşteaptă
romani uber alles
românii sunt peste tot
români , români , români
peste tot numai români
căpşunari
găozari
portocali


O râmă
se aruncă de la balcon
Andrei Sobaru e omul avion
un avion de hârtie
vai, ce prostie
zice un prim
continuându-şi discursul
divin!
urmează ovaţii
în plen

guvernul dansează
în România e revelion
râma vine de la Râmaru
el e conducătorul!...
mai bine plec
să prind ultimul avion
sunt anglofon


la Cotroceni
preşedintele jubilează
evrica!
v-am ciuruit strigă
opoziţia abia s-a trezit din somn
oh, e abia amiază!
încă mai dormitează
mai e până la votare
afară e soare
căldură mare, căldură mare…

ploaia de aur cade mereu
whisky-ul are culoare de aur
românii se spală de păcate
e cel mai bun panaceu
şi anul acesta o ducem greu
nu e căldură
dar ne-ncălzim cu alcool
pe stomacul gol
de râs
preşedintele cade pe spate
ce râs sardonic
nu se mai poate

Conducătorul poporul îşi veghează
să trăiţi bine!
să trăiţi!
mai trăiţi?
da, răspunseră doi, trei
cu mintea trează
aceşti pensionari
complotează



Ploaia de aur cade mereu
din palatul Cotroceni
peste plaiurile mioritice
duşuri aurii
se revarsă-n cascade
portocalii cu gurile căscate
înghit nestemate…
 
De  la Traian ne tragem, 
strigă Elena  Udrea 
în vreme ce suge
bugetul ţării
vai cum strigă viermii
jos Traian - că doar  a fost ales (i)legal 
preşedinte neîntrecut în hoţii
strigă opoziţia 
Ciocu mic - acum noi suntem la ciolan  

Traian Băsescu   -  zice poporul

ce arătare... , ce arătare...,
spre cer privind 
 ...ia-ţi zborul      

http://filosofie-si-literatura.blogspot.com/2012/01/marea-deziluzie-eminesciana.html

Moto: ,,Ce a căutat pe aici acel pe care şi un Buddha ar putea fi gelos? Fără Eminescu, am fi ştiut că nu putem fi decît esenţial mediocri, că nu este ieşire din noi înşine, şi ne am fi adaptat perfect condiţiei noastre minore. Sîntem prea obligaţi faţă de geniul lui şi faţă de tulburarea ce ne a vărsat o în suflet.’’  - Emil Cioran  


     Ca să-l  iubeşti pe Eminescu nu trebuie doar să-i citeşti poeziile  ca pe o simplă literatură, ci  trebuie să-i înţelegi gândirea filosofică, cugetarea profundă, etica – ,,lupta dreaptă’’(una dintre condiţiile vieţii  fericite. E condiţia etică care, aplicată în practica   socială  de unele  popoare,  a dovedit că ,,lupta dreaptă’’ e condiţia  fundamentală a fericirii, [a se vedea Denis de Rougemont -     Elveţia sau istoria unui popor fericit], dar şi unele ţări protestante unde cuvântul dat, respectul pentru contract, pentru lege în general,  e mai presus de credinţă), estetica  -  rafinamentul expresiei  şi mai cu seamă  ,,forma nouă’’  noua logică impusă de creaţia sa limbii române    ,, a turna în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă’’, (Scrisoarea II).                                                             
Starea de fericire individuală depinde, în mare măsură de starea de fericire generală  a unei comunităţi, a unui popor,  iar această stare de fericire  generală este generată de cinstea şi corectitudinea statornicită în relaţia omului cu membrii societăţii şi cu instituţiile statului. 
           Dacă elveţienii sunt un popor fericit, atunci,  starea lor de fericire socială este generată de ,,civismul lor ridicat’’, respectul pentru celălalt, respectul pentru îndatoririle ce revin fiecăruia în comunitate,  de renunţarea ,,fără dramă’’ la egoismul individualist, pentru ca buna convieţuire  să fie posibilă.                                                 La elveţieni, guvernarea se identifică cu buna administrarea banului public.  Această atitudine de responsabilitate civică creşte gradul de încredere în semenul apropiat, în  funcţionarii din instituţiile statului, în clasa politică; această atitudine altruistă reduce la minim conflictul psihic şi elimină nevroza socială. Toate acestea depind, în mare măsură, nu doar de oamenii  politici de caracter, ci de logica  şi psihologia limbii. Aşa cum a demonstrat filosofia analitică, pornind de la analiza logică a limbajului, există o corespondenţă biunivocă între logica limbii vorbite de o anume comunitate şi psihologia comportamentală a indivizilor care vorbesc limba respectivă. Prin urmare, chiar şi la cel mai fericit  popor dintre popoarele europene, elveţienii  -  vor fi întâlnite,  în funcţie de dominanta logică a limbii respective, atitudini psio-civice diferite. ,,Există anumite deosebiri în modul de  a asuma calitatea de cetăţean: în vreme ce locuitorii cantoanelor din Elveţia alemanică  o fac, în genere, cu o perfectă bună credinţă – ce poate fi confundată uneori cu naivitatea – cei din Elveţia  romandă  simulează o oarecare detaşare sau chiar o rezervă ironică. Spre a fi mai exacţi, ar trebui să spunem că această din urmă atitudine  se întâlneşte numai la publicul citadin şi intelectual, la mijloc fiind o anumită ,, mauvaise conscience’’ de inspiraţie franceză, care în practica socială nu duce la defecţiuni grave.’’ (Denis de Rougemont – Elveţia  sau istoria unui popor fericit, p. VI).   Este evident că, în spaţiul în care locuitorii vorbesc germana,  aceştia vor fi adoptat, fără  îndoială,  logica limbii germane şi comportamentul civic nemţesc.                                                                                                        Conştiinţa civică este mai ridicată (şi nu se simt nici ofensaţi, nici  ridicoli de ,,naivitatea’’ lor).  În spaţiile în care locuitorii vorbesc franceza şi italiana, aceştia au adoptat logica acestor limbi şi comportamentul lor civic se înscrie cu oarecare detaşare şi ironie, în aşa numita ,,mauvaise conscience’’, în   dominanta  logicii generală, aceea a limbii  germane (64%).   
       Aceştia  au  particularităţi  de comportament, după cum spune Denis de Rougemont. Acest comportament afirmăm noi  este    corespunzător logicii limbii vorbite. Prin urmare,  legătura  între logica limbii şi comportamentul psio-social al individului vorbitor al limbii respective este o legătură biunivocă. Cu cât logică  limbii este mai raţională cu atât discernământul moral este mai  just aplicat, iar relaţia de încredere între oameni  atinge cele mai  ridicate  niveluri   şi  drept  urmare ,,sentimentul de  comuniune socială’’ mai crescut.             Nu întâmplător, Alfred  Adler a propus acest concept a  ,,sentimentului de comuniune socială’’;  austriac,  vorbitor al limbii germane, avea drept  model de gândire, logica  limbii germane, care are ca dominantă  logica denotativă.                                                     Sentimentul de comuniune socială, are  în concepţia  lui Adler,  în activitatea practică ,,forma colaborării în folosul celorlalţi.’’ (Alfred Adler – Sensul vieţii, p.45).                                      Bunăstarea unei comunităţi, a unei naţiuni este dată de această activitatea practică a colaborării în folosul celorlalţi. La noi  lipseşte cu desăvârşire sentimentul de comuniune socială  şi colaborarea în folosul celorlalţi ca metodă practică de aplicare a eticii sociale. Individualismul,    egoismul şi egocentrismul fac din politicianul român un etern demagog, pentru care  binele înseamnă privilegiile pe care le obţine de la  putere şi nu binele tuturor spre binele său. Cu cât  discrepanţa  dintre ales  şi alegători  este mai mare cu atât se simte  politicianul român  mai intangibil, un fel de zeu  mioritic ce nu-i mai pasă de alegători.                                                                    Absenţa sentimentului de comuniune socială, conduce inerent la o stare de insecuritate  şi  de inferioritate faţă de alte naţiuni. Încrederea se fundamentează  pe  raţionalitatea lucidă şi pe discernământul moral; credinţa pe iubire, cel mai adesea pe iubire absolută. Când iubim relaţia de încredere în celălalt se metamorfozează  rapid în credinţă.  Tendinţa iubitorului este de a vedea în iubit, nu un om, ci un supraom.                                                    De regulă, iubirea face apel la încredere în sens tare; iubirea   mistifică  psihicul, metamorfozând,  la nivelul inconştientului,  relaţia de încrederea în celălalt, în  credinţă, făcând din  cel  iubit un  mic zeu, iubitorul alunecând rapid  în  adoraţie. Un manipulator versat exercită asupra  iubitorului o influenţă  psihică de dominaţie absolută – iubitorul îl va adora pe cel iubit în sens  mistic.                                 El poate fi un ins profund imoral,  un infractor  de cea joasă spiţă. Ajuns la putere în fruntea  unei comunităţi vorbitoare a unei limbi cu logica dominantă sofistă, cum este limba română, se va comporta ca un infractor, iar poporul îl va accepta tocmai, fiindcă prin  logica sa efeminată) corespunde cel mai bine  psihologiei vorbitorului unei limbi cu dominanta sofistă. Minciuna, la noi,  stă  mereu  cu regele la masă.  Prin urmare, Autocraţia  poate foarte bine poza  pe plaiul  mioritic în  democraţie. Aici,  unde Constituţia,  legile şi  drepturile cetăţenilor  sunt încălcate de oamenii preşedintelui şi de Preşedinte - democraţia e   jalnică.
Femeile, a căror natură  dominantă este iubirea, sau mai bine zis logica senzorial-sentimentală,  au tendinţa de a mistifica realitatea  şi de a metamorfoza relaţia de  iubire din  încredere,  în credinţă. Când  iubitul   decade în  ochii ei , asemenea credincioşilor care  adoră  o anume zeitate  ce  i-a dezamăgit în aşteptările lor, femeile îl  părăsesc pe cel adorat.  Simţindu-se înşelate sau frustrate au  tendinţa de a-l distruge, la fel cum credincioşii îşi distrug idolii  în care au crezut.                                                                                          În pofida protestelor mişcărilor feministe împotriva  logicii clasice şi a celei modernem, ca  fiind o logică dominant masculină, spun ele,  această   logică, pe care ,,bărbaţii ipocriţi’’ pretind a fi o ,,raţionalitate  universală’’ , o ,,judecată  obiectivă’’,  ar fi  doar un mijloc  de  a domina femeile. (a se vedea Andrei Cornea – Turnirul khazar, Ed. Polirom, Iaşi , 2003).  Dar ele chiar vor şi se simt bine în postura de a fi dominate, ele chiar doresc să fie dominate, fiindcă  iubitorul simte  faţă de iubit plăcerea masochistă de a fi  dominat.                                                                                                             În fundamentul inconştientului ei, pentru o femeie are mai puţin importanţă ,,iubitul’’, pentru ea cel mai important lucru e  relaţia  în sine, legătura, ,,iubirea’’  comunicarea. Ea nu poate trăi fără a relaţiona, fără a comunica, are nevoie de  o  ,,legătură’’ ca de aer. Pentru ea mini-orgasmele (provocate de tandreţe, de vorbire, mângâiere, de o floare, un mic cadou, un flecuşteţ care  generează  ,,o stare  magică’’,  petting-ul   cum îi spun englezii (jocul de-a excitaţia)  -  dansul, plimbare, atingerea, moda, cumpărăturile,etc.)  produc  plăceri net superioare orgasmului în sine. Pentru bărbat, (ca, de altfel,   pentru orice mascul din regnul animal) orgasmul în sine  e mai important decât toate aceste manifestări curtenitoare. Există însă, fără îndoială, momente când  sexualitatea feminină este  la fel de activă, ba chiar  o întrece pe cea  masculină, când orgasmul sexual este la fel sau poate mai puternic, decât în cazul bărbatului.                                                                                                                          Aceste momente corespund stării de îndrăgostire a femeii; este momentul  când  femeia se metamorfozează în bărbat. Metamorfozate în bărbat,  în starea de îndrăgostire, paradoxal,  femeile devin  supuse ca nişte măicuţe. Să nu fim ipocriţi   şi să recunoaştem  deschis că, oricât de cocoşi  ne-am da noi  bărbaţii, în fiecare familie cântă găina.                                                                    Chiar şi o feministă radicală ca Simone de Beauvoir , scriindu-i poetului Nelson Algreen de care era îndrăgostită îşi  mărturiseşte   supunerea. Supunerea  este  starea  normală a   oricărei   femei îndrăgostite. ,,Voi fi cuminte, îi scria ea în una din  sutele de scrisori  adresate poetului, voi spăla vasele, voi da cu mătura, voi merge să cumpăr eu însumi ouăle şi prăjiturile cu rom, nu am să  mă ating de părul tău, obrajii tăi şi umărul tău fără voia ta.’’ (Michel Winock – Secolul intelectualilor, p.448 [Letres á Nelson Algreen , op. cit.])                                                                    Starea de masculinizare a femeii încetează odată cu (dez)-îndrăgostirea. Odată trecută de faza erotică, femeia revine cu picioarele pe pământ, bine înfipte în concretul existenţial. Apetitul  ei  sexual scade  odată  cu diminuarea gradului de îndrăgostire.   ,,Se ştie cât de scurt este  focul dragostei  la femeie, scria Dante, dacă nu este întreţinut continuu de  priviri şi de mângâieri.’’                                  Atâta  vreme  cât e îndrăgostită plăcerea femeii îşi are obârşia în  plăcerea bărbatului,  orgasmul ei din orgasmul bărbatului (adesea orgasmul celor doi se petrece în acelaşi timp).                                 Dar, odată  trecută faza de îndrăgostire,  femeia începe lupta pentru putere, lupta pentru dominarea masculului. Cu adevărat lupta dintre sexe începe când femeia a născut. Odată ce aduce pe lume progenitura, ea consideră rolul de seducătoare încheiat, simţindu-se o femeie împlinită, priveşte  la  odraslă asemenea unui creator care îşi contemplă  propria  creaţie. Din acest moment, dragostea ei  pentru bărbat este transferată progeniturii; în această fază bărbatul trece în al doilea plan,  devine ,,al doilea sex.’’  
                  Metamorfozarea femeii, în  faza   erotică,  într-un mascul agresiv sexual, este generată de excesul de testosteron produs de hipofiză în starea de îndrăgostire. Hipofiza funcţionează în ,,conexiune inversă’’, în aşa numita relaţie feed-back cu organele sexuale; hipofiza  produce gonadotropinele, care stimulează hormonii sexuali şi invers, glandele sexuale  menţinute active stimulează procesualitatea hipofizei. Dacă hipofiza îşi încetează procesualitatea, glandele sexuale se atrofiază (atrofiere care începe după menopauză).                                                                                          De regulă,  momentul  de maximă sexualitate la femeie are două faze şi coincide cu starea de fecunditate maximă; fenomenul se petrece în adolescenţă (15-25 ani)  şi după 35 de ani, îndeosebi în faza critică când se apropie   de menopauză.                                                                                           Femeia ştie, intuieşte inconştient, că pentru a creşte atracţia bărbatului, pentru a-l face dependent de ea, trebuie să-l supună la retenţie, căci  odată lepădată sămânţa, ,,forţa dorinţei  îi   scade şi, în consecinţă, forţa ,, legăturii’’ se reduce şi ea.’’ ( Ioan Petru Culianu – Eros şi magie în Renaştere  1484).    De aceea,  ea prelungeşte perioada de curtare, care, pe lângă faptul că-i produce mini-orgasme, care o fericesc, îl ataşează tot mai mult pe bărbat, îl leagă  de ea. Logica mintală dominantă  a sexului frumos este  logica sofistă, conotativă generată de psio-erotismul său senzual-sentimental  care se manifestă ca atare la nivelul mentalului.                             Logica ei sofistă are marele har  de a-l atrage, de a-l lega, de a-l fermeca bărbatul. În această combinaţie de senzorial şi logică sofistă, femeia este o farmazoană. Şeherezadă reuşeşte să-l farmece pe rege, nu  cu  goliciunea ei, ci  mai cu seamă  cu poveştile ei în cele o mie una de nopţi. Poveştile Şeherezadei au darul de a-l incita, de a-i stârni curiozitatea, de a-i fascina mintea sa cu logica ei feminină.  De aceea  regele, cu logica lui dominant raţională, le decapitase pe celelalte fecioare, devenite soţii, dar nu şi pe Şeherezada. Ea îl farmecă, îi diminuează percepţia lumii reale, îi adoarme raţiunea, îl ademeneşte cu logica ei sofistă în lumea poveştilor, în lumea  imaginară a  iluziilor.  Şeherezada are marele dar (darul logicii  sofiste)  de a  spune poveşti, de a-l iluziona, şi mai ales Şeherezada nu  cedează din prima noapte ca celelalte; ea ,,ştie’’(simte cu  intuiţia ei feminină) că un bărbat, care obţine uşor plăcerea erotică,  o va părăsi rapid (îi va tăia capul  ca şi celorlalte, chiar dacă ar iubi-o), tocmai pentru că bărbatul o va crede o pradă uşoară. De aceea,  Şeherezada  îi abate gândul de la sex, învăluindu-l cu vălul Mayei. Ea inventează, spune poveşti şi amână momentul până când îi intră în suflet acestuia, până când bărbatul  simte că nu mai poate trăi fără  ea şi nu mai există o alta pe lume asemenea ei. Efectul Şeherezada îi asigură  femeii nu doar fidelitatea bărbatului, prin excelenţă un poligam, dar şi  dragostea acestuia.                                                                                                   Toate acele  o mie una de poveşti nu se sfârşesc niciodată. Şeherezada îi  incită curiozitatea, îl acaparează, îl deturnează de la realitate. Povestea spusă în fiecare noapte, nefiind niciodată sfârşită la răsăritul soarelui, îl face pe bărbat curios, vrea să-i afle urmarea, să-i afle sfârşitul, dar o altă poveste începe, amăgindu-l tot mai mult cu o fericire viitoare, care nu mai vine.                                     Logica sofistă a Şeherezadei are, ca orice logică sofistă, marea putere de a fascina, de a iluziona, de a manipula, de a adormi judecata raţională. ,,Cea mai periculoasă capcană, singura capcană pe  care  raţiunea nu o poate evita este cea a simţurilor’’ spune Jean-Jacques Rousseau  în  Contractul social. Şestov, în Noaptea de pe Ghetsimani,   spune că Pascal construieşte o teorie a cunoaşterii, în care presupunerea fundamentală, axioma cunoaşterii e aceea că orice om poate ,,să vadă’’ adevărul dacă îi este arătat? Dar cum poate omul ,,să vadă’’ adevărul doar  arătându-i-l? Adevărul ,,văzut’’ e o iluzie,  un sofism, căci  imaginea nu poate reda realitatea.  Această concepţie că imaginile joacă un rol fundamental în gândire a fost criticată de Wittgenstein care argumentează că, dacă le considerăm prezenţe interioare care explică capacităţile de recunoaştere şi clasificare, atunci, nu se poate explica cum sunt ele cunoscute şi clasificate. Imaginile (imagini mentale  păstrate în memoria fiecărui individ)   sunt foarte aproape de imaginar (a crea imagini cu ochii minţii), astfel încât  ele au rol mai  centrat pe cei cu logica  conotativă - cei cu fire de artişti, gânditorii  non-lingvişti -  artişti plastici, muzicieni, etc.  Imaginile joacă un rol  puternic centrat în logica sofistă, femeia având capacitatea de a vedea imagini pe care logica masculină  nu le percepe sau le percepe greu. Poetul  englez Coleridge a fost primul  teoretician al  esteticii care a văzut în imaginare  şansa creativităţii umane, cu condiţia  ca imaginaţia să fie disciplinată şi creativă şi să nu alunece în  jocul fantasmelor şi fanteziilor inutile.
          De câte ori nu a fost amăgit  omul doar arătându-i-se  ,,adevărul.’’ De câte ori nu a căzut în capcana acestor iluzii ale imaginarului? E suficient să amintim iluziile generate de teoriile geocentrismului ca să ne facem o părere despre cât de uşor poate fi înşelată raţiunea umană.                                                                         A trebuit să fie ars pe rug un călugăr îndărătnic, care nu s-a lăsat  prins în capcana iluziilor pe care Biserica le înfăşurase şi pe care o acceptase pentru ştiinţa lumii, ca oamenii să se trezească din această iluzie, anume că Pământul ar fi  buricul Universului, când  în realitate este o mică planetă, dintr-un minuscul grup de structuri cosmice din coada  unei galaxii. Bruno a asemănat iluzia  cu femeia goală  -   zeiţa Diana Cyntiana îmbăindu-se la izvor, (a se vedea cum pornografia, în care excelează imaginea femeii goale, induce dependenţă, fiind, e adevărat şi cel mai  eficient afrodiziac).                    Acteon, prins de vraja frumuseţii ei, cade în capcană, se lasă prins în această  iluzie. Când zeiţa (iluzia  e o zeiţă) a realizat că muritorul a văzut-o  goală , l-a  transformat în cerb şi imediat a fost  devorat de proprii săi câini. Câinii lui Acteon  sunt obsesiile erotice  de care bărbatul nu poate scăpa.   Mare adevăr, exprima pictorul spaniol, Goya: ,,Somnul raţiunii naşte monştri’’ Ca să-l  parafrazăm  pe Goya, spunem că iluziile  şi utopiile  nasc monştri care ne devorează.
    Povestea lui Acteon din sonetul Freneziile eroice, pare a fi chiar  povestea vieţii lui Giordano Bruno. E ca şi cum, în acest poem,  Bruno şi-ar fi prevestit sfârşitul.  Giordano  Bruno a văzut nu iluzia frumuseţii, ci frumuseţea adevărului.                                      El, care ,,a văzut’’ adevărul, nu se mai poate dezlipi de el, este obsedat de adevăr. Iluzia, după cum am văzut, pentru  Bruno, e o zeiţă goală. În simetrie antinomică, opusul iluziei e  adevărul; opusul zeiţei goale e un zeu. Iluzia e feminină, adevărul e masculin.             Eminescu a definit genial, această dihotomie -  logica masculină  şi cea feminine. ,,Eu sunt un cuget, tu  o problemă.’’ Iluzia e o problemă eternă, de nedezlegat. Eternul feminin este  senzorialul-sentimentalul, care se îmbină în logica ei sofistă,  ,,o feerie’’  cum o numeşte  Eminescu,  care  îl   fascinează, îl  atrage   şi  îl  devorează pe  bărbat în pofida logicii  raţionale.                                                           Kant va constata în Critica raţiunii pure că raţiunea e ea însăşi producătoare de iluzii atunci când depăşeşte câmpul experienţei şi confundă principiile cunoaşterii relative cu principiile obiective ale lucrului în sine. Această iluzie el o consideră naturală şi legitimă fiindcă răspunde nevoii necondiţionate teoretice şi practice de Dumnezeu, suflet şi lume. În iluzie este  încorporată un mare procent de  dorinţă.  Asta îl orbeşte pe om şi-l face să  confunde dorinţa cu realitatea şi iluzia cu adevărul. Comiterea hybrisului e consecinţa experimentării dorinţei iluzorii. Experienţa ideologiilor extremiste au demonstrat consecinţele  nefaste, distructive  ale ,, experimentării dorinţei iluzorii’’.
    Cum putem deosebi adevărul de iluzie? Bruno spune clar,  în povestea lui Acteon, că iluzia îl transformă pe om în animal, el nu mai gândeşte raţional, ci doar în raport cu dorinţele sale, cu obsesiile sale, cu senzaţiile sale. Când ne îndrăgostim de o iluzie urâm adevărul, urâm tot ceea ce e real. Iluzia e lumea noastră, e universul nostru, e Dumnezeul nostru. Ce e în afara iluziei trebuie  distrus.
    Ca şi iluzia, adevărul devine obsesie care îl va devora pe Bruno cum l-au devorat câinii pe Acteon. Când adevărul e îmbrăcat în haina iluziei şi iluzia în haina adevărului cum să  deosebeşti iluzia de adevăr?
    După ce a văzut adevărul Bruno  nu se mai poate dezice de el. Pentru a păstra iluzia geocentrismului pentru lumea catolică şi  a ascunde  adevărul, Inchiziţia a fost nevoită să-l ardă pe rug. Arzându-l pe rug au crezut că au ucis adevărul, dar abia atunci adevărul despre Univers, aşa cum l-a văzut  de Bruno, a ieşit la iveală.
    Prin sacrificiul său, Bruno a încercat să vindece omenirea de iluzii, dar lumea nu s-a vindecat. Dimpotrivă! Cu cât lumea devine mai culturală cu atât  oamenii sunt  mai predispuşi să cadă în capcana  iluziilor existenţiale. Asemenea lui Giordano Bruno, Eminescu a încercat, sacrificându-şi sănătatea  în marele său proiect moral  să vindece lumea românească de iluzii, dar lumea românească nu s-a vindecat.
    Poate omul să mai deceleze în zilele noastre în condiţiile avalanşei informaţionale  adevărul de minciună. Omul  actual trebuie să trăiască experienţa adevărului crud  ca să-l poată deosebi de minciună.
  Noi , credem că  cea mai periculoasă capcană, singura capcană cu adevărat periculoasă pentru  raţiune, nu este senzorialul pur – femeia goală, ci logica sofistă. De senzorial te poţi elibera, dar de iluzii, de poveştile Şeherezadei este aproape imposibil, ele  te învăluie, te înlănţuie, te fac dependent, cum l-a făcut Şeherezada cu poveştile pe regele  persan Shahryar.  Eminescu avea să surprindă în Scrisoarea V , mult peste  posibilităţile noastre de a reda, fascinaţia  ademenitoare exercitată de femeie – o feerie iluzorie; în realitatea ascunsă a fiecărei femei se află o Dalila, care îţi  ia puterile când ,,dormi’’ sau o Şeherezada care  te îmbrobodeşte cu  poveştile ei şi  îţi  ia puterea de a raţiona, cum i-a luat-o prinţului. Puterea bărbatului stă în cap, în logica a raţională, a femeii în senzorialul erotic, dar şi mai ales  în mintea ei sofistă.                             Eminescu a  redat  în Scrisoarea  V, aceeaşi viziune asupra iluziei ca şi Bruno, într-o cugetare mult mai sintetizatoare a senzualităţii şi logicii sofiste  feminine, dar, crede el că în bărbat se petrece.                                                                                                     Într-adevăr, prin  toate manifestările ei,  prin  limbajul trupului  ei, prin logica sofistă a minţii sale, femeia  exercită o magie  menită a stârni şi a amplifica dorinţa bărbatului până ce acesta îşi  pierde capul.  Să  amintim că, în blestemul biblic, Dumnezeu îi prezice  lui Adam că ,,aceasta îi va zdrobi capul’’.  Această fascinaţie exercitată  de femeie   asupra capului  bărbatului,  Eminescu  a numit-o ,,feeria unui mândru vis de vară’’ ,,Te îmbeţi cu feeria unui mândru vis de vară / Care-n tine se petrece…’’


E frumoasă se-nţelege …Ca copiii are haz
Şi când râde face încă şi gropiţe în obraz
………………………………………….
Dacă vorba e plăcută şi tăcerea-i încă place;
Vorba zice: ,, fugi încolo’’, râsul zice: ,, vino-ncoace!’’
Îmblă parcă amintindu-şi vre un cântec, alintată,
Pare că i-ar fi tot lene şi s-ar cere sărutată
Şi se-nalţă din călcâie să-ţi ajungă pân’ la gură
Dăruind c-o sărutare acea tainică căldură
Ce n-o are decât numai sufletul unei femei…
……………………………………………..
Ce iluzii! Nu-nţelegi tu, din a ei căutătură
Că deprindere, grimasă este zâmbetul pe gură,
Că întreaga-i frumuseţe  e în lume de prisos
Şi că sufletul ţi-l pierde fără  de nici un folos?
(Scrisoarea V)  
    Dar ea nu poate înţelege că  nu bărbatul o vrea, nu raţiunea lui care tânjeşte după altceva, după ,,cerurile nalte’’, ,,câmpiile asire’’ ,  ,, întunecata mare’’ ,   ,,ci un demon ce-nsetează după dulcele-i lumine, / C-acel demon plânge, râde,neputând s-audă  plânsu-şi,/ Că o vrea ... spre-a se-nţelege în sfârşit pe sine însuşi, / Că se zbate ca un sculptor fără braţe şi că geme / Ca un maistru ce-asurzeşte în momentele supreme,(Scrisoarea V). Acesta este demonul sexual, care, la bărbat, e dominant.
                 Spre deosebire de femeie, bărbatul  cu logica lui dominant raţională  are tendinţa de a rupe ,,farmecul’’, de a ieşi din cerc, de a rupe legătura. Nu întâmplător, noua logică a femeii  moderne, independentă din punct de vedere economic,  a impus ,,căsătoria de probă’’  nu doar spre a testa fidelitatea partenerului, ci şi pentru a-l reţine fidel, ,,fără acte’’, pe bărbatul adulter.                             Comunicarea,  ca dominată a mentalului feminin, este o caracteristică a logicii sofiste. Să amintim  că,  deşi creierul femeii cântăreşte cu o sută de grame mai puţin decât a bărbatului,  are corpul calos (un mănunchi  de fibre care fac legătura dintre cele două emisfere   la femeie este cu 30% mai dezvoltat decât la bărbat). Legătura aceasta face din femeie  nu doar o logoreică,  ci îi  conferă  şi capacitate distributivă superioară creierului masculin; ea fiind capabilă de a face mai multe activităţi concomitent, de a vorbi, de a lucra, de a cânta, fără a privi, fără a  se concentra. Din aceste considerente, logica sofistă  este  logica  dominantă a feminităţii. Ea poate spune poveşti, multe poveşti, la fel ca Şeherezada, dar  creativitatea ei se reduce la tehnica  şi melopeea comunicării (să amintim că cele mai bune  moderatoare sunt femeile, nu bărbaţii).                                                                              Oamenii cu logică denotativă au tendinţa de a trăi, chiar şi  relaţia de  iubirea ca pe o relaţie de încredere în celălalt. Cei  cu logică conotativă  dominantă au  de regulă tendinţă  de aluneca  rapid  în credinţă. Ca şi femeile ei nu pot face distincţie între relaţia de  încredere şi aceea de credinţă,  la fel ca femeile  nu pot decela iubirea de sex. Relaţia de încredere în celălalt este o relaţie raţională de  luciditate critică;  credinţă este o relaţie oarbă(crede şi nu cerceta)  în care  raţiunea şi luciditatea  critică sunt  reduse  la minim sau complet abandonate. În logica raţională în relaţia  cu celălalt se poate pune semnul  egalităţii,  ba chiar al identităţii, în logica  senzorial-sentimentală relaţia va fi una de apartenenţă a iubitorului şi de posedare a  celui iubit. Prin logica dominantă  a minţii sale  omul se va situa în  relaţia cu celălalt în postura de egal în cazul   dominantei  logicii raţionale  şi  aceea de stăpân şi  supus,  în cazul logicii senzorial - sentimentale.                                                     În această  postură se situează şi omul mioritic, căci logica limbii nu-i  permite a decela  între relaţia  de încredere care trebuie să existe între oameni, indiferent de poziţia socială sau politică a celuilalt şi credinţă. Prin urmare, inconştientul  colectiv a omului mioritic tinde a identifica pe  omul politic cu zeul, sau cu demiurgul, cu magicianul   şi prin asta săvârşeşte marea eroare de a se lăsa manipulat de  politicianul venal, care exercită asupra inconştientului colectiv ,,o hipnoză dirijată , activă şi voluntară.’’( Ioan Petru Culianu  - Eros şi magie în Renaştere 1484).                                 Pentru omul mioritic, politica este un fenomen de hipnoză colectivă, la fel cum este religia. Oligarhii puterii, la fel ca prelaţii (în democraţie sunt posibile a  ajunge să guverneze oricare din regimuri din ,,bazarul de regimuri  politice’’ posibile)  creează, prin manipulare,  condiţiile stării de supunere totală.  Şi  nu doar de supunere, ci chiar de ,,abnegaţie’’ , indiferent de comportamentul lor imoral faţă de supuşi. Una din metode este aceea a condiţionării mentalului colectiv cu o anumită realitate, care treptat, cu  trecerea  timpului  devine o ,,normalitate’’  existenţială.  Omul prins în acest regim  se complace  în această realitate fiindcă nu cunoaşte alta şi o consideră a  fi, cum spunea Leibniz,  ,,cea mai bună  lume dintre toate lumile posibile.’’ Din aceleaşi motiv, al logicii efeminate a limbii române, poporul român este profund religios. Dovada  o constituie  multitudinea de biserici care s-au construit înainte şi după marea revoluţie din decembrie.  Dar credinţa nu-l face  în aceeaşi măsură - moral. Dimpotrivă, religia pare a-l  face pe omul mioritic, mai degrabă  imoral  şi implicit  iraţional. Şi asta  pentru că religia nu are  nici o influenţă moralizatoare asupra  omului mioritic. Minţit şi tras pe sfoară de  politicieni venali , lăsat voia sorţii de aleşii care au obligaţia administrativ-socială  şi implicit morală  să se ocupe de  buna  gospodărire a banului public  în folosul tuturor omul mioritic nu mai crede în nimic. El are convingerea eternului păcălit, că e August prostul, veşnicul  prostit de şmecherii care se prefac că administrează  banii noştri, ai tuturor, în vrem ce ,, pe din dos’’ îşi fac afacerile oneroase.                                                                Morala omului mioritic spune să faci ce zice popa, nu ce face popa, însă el face la fel ce face popa, căci exemplu preotului  are o influenţă morală mai mare asupra credinciosului decât spusele acestuia. Comportamentul duplicitar al preotului rămâne  o referinţă pentru morala  credinciosului mioritic. Dominata efeminată  a logicii limbii îl face pe omul mioritic  un simulant, un duplicitar,  la fel ca femeia (neîntrecută actriţă  în a simula  iubirea, plăcerea sexuală).                                                                                 Marea operă moralizatoare eminesciană (a se vedea opera  publicistică),  prin care  Eminescu a încercat o reformare morală a  societăţii româneşti, a fost sortită  eşecului.  Acest  eşec al   proiectului moral eminescian s-a lovit de logica unei limbi cu dominantă sofistă, care îl face pe omul mioritic să fie mai apropiat de concretul material (în realitate cu adevărat iluzoriu, dar care concordă cu logica existenţială  feminin-sofistă al lui ,, aici  şi-acum’’) şi mai puţin dispus să creadă în  visul iluzoriu al unui  idealul abstract - acela a unei democraţii cât de cât  reale. Dacă  Eminescu s-ar întrupa, ca Isus, ar fi  profund deziluzionat de eşecul proiectului său moral – nimic, nicio schimbare  morală a clasei noastre politice,   în cei peste 150 de ani de  când Poetul scria la Timpul, de parcă timpul  s-ar fi oprit în loc pentru  români.                                                                                                                     Vasile Anton, 15 ianuarie 2012, Iaşi

http://filosofie-si-literatura.blogspot.com/2012/01/caracheu-lacheu.html

De ce Caracheu - lacheu?! Fiindcă  Caracheu rimează cu lacheu.  E predestinat să fie căţeluşul lui Băsescu.Numele îl predestinează. Caracheu  rimează cu lacheu. Când un nume rimează trebuie să vezi în acesta o ,,predestinare'', o anume corelare cu realitatea. O confirmă  Platon în unul din dialogurile sale.  Ce e un lacheu? Dex-ul spune: 1. Servitor în casele aristocrate îmbrăcat în livrea; fecior, valet. 2. Fig. Persoană slugarnică, servilă. – Din fr. laquais. Exact acesta este Caracheu - o fiinţă slugarnică, servilă , aservită aş spune eu,  într-un anume sens -  este  lătrătorul lui Traian Băsescu.  Cum Dumnezeu  au ales românii în funcţia de preşedinte un individ cu un nume atât de vulgar?!... Când spui Băsescu e ca şi cum ai spune băşescu, adică, un individ care trage vânturi. Şi numele îl trădează de individ băşit,  adică un om de nimic, un intrigant laş, care lasă numai duhoare de băşină în urma lui. Dacă aş fi nevoit  să conveţuiesc în preajma acestui individ, aş  fi  purtat mască  de gaze. Bine  că  nu m-a nefericit Dumnezeu!  Cred că, toţi care vin în contact cu Băşescu put a căcat. Nu întâmplător  PDL-ul are culoarea portocalie. În toată perioada mandatului său  de preşedinte, Băsescu nu a creat nimic,  a distrus   totul, trăgând  vânturi în stânga şi dreapta; a demolat Democraţia ca să instaureze Autocraţia. Fraţi români! Nu mai votaţi indivizi  cu nume băşite că ne bagă-n căcat!

http://filosofie-si-literatura.blogspot.com/2011/11/cum-am-marcat-un-eseu-la-casa-sadoveanu.

http://blogulluianton.blogspot.com/2011/11/despre-stres.html

http://www.universulprieteniei.org/t217-lansare-si-prezentare-de-carte-la-spineni-26-noiembrie-2011#4429

http://filosofie-si-literatura.blogspot.com/2011/11/emotia.html

   -  În toate cărţile bune.                                                                                                        Lansarea acestei cărţi  îmi sugerează să m-apuc  să scriu eseu...’’  (Liviu Apetroaie – Prezentarea  cărţii: Cum să scriu un eseu..., 29 octombrie 2011).                                                                                          După  prezentare  şi autografe,  surpriza cea mai  mare avea să vină  din partea fiicelor mele Ana Maria (Ancuţa) şi Gabriela. În vreme ce Ancuţa făcea  poze,  Gabriela a venit lângă mine şi  mi-a şoptit la ureche:  ,,Sunt atât de mândră de tine, tata! ’’ În acel moment  emoţia m-a cuprins profund, total, copleşitor.

Vasile Anton - Emoţia, Iaşi, 4 noiembrie 2011,  antonvasileiasi@gmail.com

http://filosofie-si-literatura.blogspot.com/2011/10/o-prezentare-de-exceptie-poetului-liviu_30.html

http://www.universulprieteniei.org/t210-29-octombrie-2011-lansare-de-carte-vasile-anton#3938

               Vasile Anton, 29 octombrie 2011, Iaşi      

http://filosofie-si-literatura.blogspot.com/2011/10/lansarea-cartii-mele-cum-sa-scriu-un.html

http://filosofie-si-literatura.blogspot.com/2011/10/vai-noua-neam-bicisnic-care-se-zice-ca_28.html

,, Am rămas consternat să  văd, majestate, cum televiziunile noastre patriotice de azi, au scos din toate cadrele posibile prezenţa Mareşalului, alături de Excelenţa Voastră, pe front, când este de notorietate,  că Excelenţa Voastră, a fost pe front, numai atunci când Mareşalul v-a chemat! Şi v-a chemat să vă aşeze, aşa cum era protocolul Legii timpului, în faţa tuturor victoriilor sale şi să vi le ofere cu preţuirea cuvenită.’’

              De ce se vor fi purtat şi azi, aceste televiziuni, cu atâta sminteală?(George Rizescu -   Nu vreau duşmani în plus, dar nici prieteni făţarnici..’’

http://filosofie-si-literatura.blogspot.com/2011/07/intoarcerea-din-rai.html

Haibun
Am coborât din tren. Acelaşi tren personal pe care-l ştiam de-o viaţă - Iaşi - Dorohoi, mizerabil şi slinos. Doar câţiva ţărani au mai coborât. Au luat-o repede spre sat. Mergeam în urma lor agale.
Când am plecat, în urmă cu 20 de ani, gara forfotea de lume; elevi şi studenţi umpleau peronul. M-am uitat la clădirea roşie a gării. Acum e pustie: mai mică şi mai murdară. Şeful nu mai poartă şapca aceea roşie frumoasă de ceferist. Doar un steguleţ galben murdar în mână.
Gara e năpădită de buruieni, de gâştile impiegatului şi de guguştiuci. Peste tot găinaţ.
Un cârd de gâşte trec legănându-se peste calea ferată. M-am uitat spre magaziile de cereale. Pe vremuri forfotea de oameni la lucru. Acum, nimic, nici o mişcare. Doar vântul adia frunzele tufei de liliac. Era singura tufă pe care o ştiam, rămasă neatinsă.
Am avut o tresărire. O ciudată stare melancolică a pus stăpânire pe mine. M-am schimbat eu sau gara?!... Mi-am amintit de basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. M-a cuprins teama.
Nu , nu se poate ca totul să fi murit aici. Mai aveam o speranţă. Raiul! M-am îndreptat spre podul de peste Jijia . Îmi şi bucuram ochiul la gândul că voi revedea raiul. Jijia, acolo unde mă scăldam, în fiecare vară, în apa mică de la Canton, singurul loc cu fundul nisipos, mă emoţiona iarăşi. Vara mă culcam în apă sub soarele arzător şi apa curgea lină şi caldă ca mângâierea unei fecioare.
M-am uitat la malurile pline de sălcii – în care rătăceam şi compuneam poeme nescrise. Şi plopii aceia mari de la Canton – o desfătare. La umbra lor visam iubirea.
Deodată o văd. Jijia e goală. Ca o apă în pustiu. Nici o salcie, nici un plop. Buldozerele lucraseră la amenajarea râului. Din raiul meu, doar malurile goale arse de soare. Şi pustiul… Am început să înjur. Iritarea mă făcea vulgar, ca eroii lui Mircea Eliade din Întoarcerea din rai
Pe malul apei
visam de dor poeme –
acum pustiul
În depărtare satul mă chema cu tălăngile de seară. L-am privit cuprins de nostalgie. Ezitam să mai revin acasă. Stăteam pe pod şi priveam la apa Jijiei, altădată atât de dragă. Acum era mai tulbure şi emana un miros de baltă stătută. Dezolat, n-am reuşit să trec podul. M-am întors la gară. Peste câteva minute aveam tren spre Iaşi.

Gâştele împiegatului se întorceau flămânde de la magazii. Nu mai găsiseră nici un grăunte. Împiegatul, îmbrăcat în haine de ţăran, a ieşit cu steagul murdar în mână. Nu-l mai flutura. L-a salutat pe mecanic. M-am urcat în coada terenului. Gara s-a făcut tot mai mică şi mai mică… Apoi a dispărut.
A fost odată
un rai numit Jijia
copilăria mea

http://filosofie-si-literatura.blogspot.com/2011/07/poveste-din-epoca-tenebrelor.html

Haibun