Oglinda trecutului s-a stratificat în timp,

în forme ale unui prezent ce ne prinde.

Transmiterea filozofiei milenare a dacilor,

impune respect, uimeşte şi încântă.

Luptător dârz sau meşteşugar împătimit,

pasionat cântăreţ sau poet desăvârşit

vânător iscusit sau fierar neobosit în săbii...

ori un simplu truditor pe pământuri grele,

cu gura arsă de sete şi pielea sângerândă

şi-a croit cale spre visul înalt de-a trăi,

de-a clădi, de-a face copii şi bucurii...

neobosit în voinţa lui de-a supravieţui

şi a lăsa înscrise urmele trecerii lui pe Pământ,

într-o istorie...

ce-i tăinuită cu ştiinţa trădării!

El aşteaptă să-l descoperim, să ne-ntâlnim!

Împodobite cu speranţe de mai bine,

de frumos şi de adevăr,

sunt năzuinţele omeneşti dintotdeauna!

Simt o dureroasă şi umilă fraternitate,

spun clar, sub o lacrimă curgând greu:

dacul este fratele meu!

Marea întrebare a lumii: lumina!?

A prins cineva vreun foton şi să-l ţină legat între oglinzi?

A trebuit să-mi întind aripile...

apoi să le-ascut.

În trotuar erau abandonate nişte aripi uzate.

Cu privire încleştată şi-o dragoste deshidratată,

pluteam în derivă,

într-un triunghi al bermudelor în scufundare,

ca pe-o tablă de şah cu ferestre închise.

Sunt singurul nebun ce încă funcţionează perfect.

Priveam cu încredere

spre privirea ce mi-o ofereai cu deznădejde şi indiferenţă.

Întunericul cădea peste noi, strivind dorinţe, insatisfacţii...

o viaţă sublunară cu nimic paranormal sau extrasenzorial.

Eram doar umbre, îmbrăţişând satârele nopţii.

În rest, nimic afectat de întuneric,

ca şi când nimic nu s-ar întâmpla rău.

Natura însăşi este total indiferentă la asta!

Indiferenţa

este cea mai mare forţă din univers!

Iubirea sau ura...

n-au nicio şansă împotriva ei.

Tată ceresc ajută-mă să zbor,                  

doar azi fă-ţi milă a fi soare,

să simt mirosul florilor

şi a nectarului dintre petale;

de plouă n-o să pot zbura,

eu am o zi ca să muncesc,

să zbor, să mă îndrăgostesc,

şi să-mi găsesc iubirea.

Iar spre apus mă pregătesc

a mă schimba  în altceva,

aşa îţi împlinesc voirea.

De va ploua,

nu-mi voi putea deschide-aripa,

nu voi putea zbura, iubi,

căci n-am decât o zi.

De-aşa voieşti tu Tată,

eu te iubesc!

Aşa să-mi fie ziua.

                                                                           pentru copiii din noi

                                                                                                                          sursa foto: internet

Atras de-un prezent vaporos şi necondensabil,

am găsit butonul de pauză la telecomanda vieţii,

realizând prima captură a trăirii cu timpul oprit,

piciorul pe frână şi pregătit de impact!

Simt un fior cranian coborând pe şira spinării

şi pierdut printre detalii... sexuale... agresive.

Aici pot auzi şi vedea, orice!

Sunt în mijlocul acţiunii şi totodată singur.

Această siguranţă a mişcării e de neatins altfel.

Minutele se făceau ore, apoi zile,

construind valuri mari în râul timpului spre vărsare,

într-un neant al nimănui,

localizat după zidurile unei cetăţi,

unde cerşetori, slugi necunoscute

şi oameni neaşteptaţi de nimeni,

se pregătesc pentru: „un somn de-o noapte”.

Timpul meu zboară, eu nu-i sunt pilot!

Mă opresc să admir ce-i în spatele meu,

văd asta-n ochii tăi,

tu sărută-mă mereu.

Cerşetorul privea pământul mergând greu,
strigând ca pentru el, prins de-o inerţie:
"oameni buni, nu mai aşteptaţi potopul,
că nu-l merităm nici pe ăsta!"
Politicianul îşi aranjă cravata sub guler,
şi ca pentru el doinea încet, despre o puşcă,
slăbindu-şi cureaua lată şi apropiindu-se.
El...
scoate din sacoul gol, o biblie legală,
fluturând-o deasupra capetelor mulţimii,
cultivând sentimente nobile, mirosind a rahat dulce.
Este protejat de iubirea unor oameni îmbrăcaţi normal,
ce stau ascunşi bine şi apatic în mulţime.
Ca prin magie scoate la vedere, un portmoneu.
Cu încetinitorul iese,
o bancnotă mare de 10000 de şilingi
somalezi.
Neratând nici un bliţ,
aruncă peste cerşetor cu banii grei:
"Ia-ţi şi tu nişte chipsuri cu brânză!"
Politicianul fredona deja:"Cu ce m-am ales în viaţă"!
Cu mâinile şi privirea spre cer, revine încet,
şi-aruncând puternic mâinile spre gloată,
urlă ca din gură de şarpe:
„Aşa să ne-ajute Dumnezeu!”

De-o mână timpul mă trage

într-un borş al lumii moderne,

în care oameni exact ca mine:

nedormiţi şi viaţa scurtată fără să ştie,

caută din reflex, puţină iubire.

Scormonesc nimicuri scumpe:

oceane miniaturizate de şamani niponi,

alge nobile strivite sub prăzi de războaie,

călăi îmbălsămaţi din alte veacuri,

romane cu coperte aurite

vorbind despre femei nepătrunse,

globuri de sticlă unde locuiesc oameni mărunţi.

Aici am văzut-o prima dată,

privindu-o mult în slow motion!

Istoria îşi făce doar treburile murdare cu mine...

Azi dimineaţă am primit scrisoarea de la dumneavoastră!

Pentru că nu pot uita acea legătură din privire,

am decis pe cont propriu: voi fi de partea ta!

Mereu o să fiu undeva în apropiere!

Daţi-mi voie să vă asigur,

puteţi conta pe mine fără să vă acoperiţi faţa!

Dar globul s-a prăbuşit iar tu râzi!?

Eu te-am strigat disperat plângând

şi m-am întors auzindu-te spunând:

„chiar dacă doar azi!”

     Dintr-un măr muşcam,
    sub ploaie trăiam,
    eu

    visam la soare!
    Uneori,
    prins de visare…
    cu mintea-n şiroaie,
    în loc de mãr
    muşcam fulgere
    în apã de ploaie.

Ţi-am adus la 60 de grade picioarele,

într-un triunghi cu toate laturile egale.

Aici stabileam relaţii echilaterale uimitoare

şi o axiomă mediană, mediatoare, bisectoare!

Un unghi era între mâinile tale, minunat!

Nu mai contează care, oricum erau egale.

Am descoperit Şirul lui Fibonacci,

sărutându-ţi lobul urechii!

Proporţia de aur îţi este la nivelul buricului.

Linişte!

Vreau să aud cum răsare noaptea din mare!

Te-am rugat să-ţi închizi pleoapele

cu arătătoarele întinse.

Cu mâinile în isoscele întru nevedere,

reuşeam să rezolvăm ecuaţii grele,

mirându-mă de profeţia ta despre mine şi lume:

-ştiinţa va deveni un topor

în braţele unui bolnav patologic

-ne vom prinde iubirile plictisite

 sub cleme de haine

-luptând contra mea conştiincios,

întodeauna voi ieşi victorios

-iar acest sfârşit de lume

este al dracului

de aproape.

Acelaşi răsărit plictisit...

o ploaie destinată tuturor,

aceeaşi apă de-nceput de lume,

cu binecuvântarea primului botez,

încărcat cu gând şi cuvânt de sfinţire!

Mă rog, să iubesc mai mult apa!

În mâinile cu apă ca-ntr-un căuş al vieţii,

mi-am apăsat faţa, întârziind gândirea:

oare apa asta care îngheaţă,

topeşte, se evaporă întru curăţare

şi-ajunge iar în palmele mele

spălându-mi faţa începutului de zi,

sigur a mai fost pe la mine!?

Oare mă mai ţine minte!?

Ea surpă cascade din naivitate...

curăţând războaie şi imperatori

în arome de dezgust şi mirare.

Ea mă cunoaşte cel mai bine!

Căci în multele mele reîncarnări

m-a spălat mereu şi cuminte,

bucurându-se de gândurile mele bune.

E vorba de-o dimineaţă măiastră,

c-un soare mofturos pe răsărit

în lipsa unui mic dejun alcolizat,

înmuiat bine-n cafea cu fum.

Am ridicat un lampion peste lume...

şi umbra lui creştea, creştea...

ca un OZN!

Ca un asteroid mai mic!

Ca o uriaşă navă mamă...

Apoi cazu întins, ca o balegă de brend,

care-a pierdut puterile paranormale

într-un pariu skandenberg, cu portarul.

Cu poamele legale la ofertă

te simţeam ca un cefalopod,

încâlcit în preludiul hipnotic

al tentaculelor şi braţelor,

ca un octopus minion simpatic.

Eu,

ca o parte civilă vândută simţurilor

şi căzut profund în transă,

încă simţeam nevoia de galerie

şi încurajări bărbăteşti:

„Ca şi când nimeni nu te-a făcut să suferi,

ca şi când ai trăi în Paradis,

ca şi când azi ar fi ultima zi,

Iubeşte-mă ca lumea!”

Cu privirea răvăşită  şi zâmbet forţat

îmi scotoceai zâmbetul relaxat,

cotrobăind prin gândurile mele

ca la o percherziţie serioasă,

în care nu se caută ceva anume,

ci doar motivul de-a rămâne:

"suspectul preferat!"

Deşi era târziu dinspre dimineaţă

nu era un timp bun pentru căutare.

Ce căuta ea, era chiar sub ochii ei.

Scormonind prin subconştient

şi răscolindu-mi sentimente vechi,

mă gândeam: „ce-ai vrea să găseşti!?”

Căutarea asta devenise profesională,

când nedescoperirea ei

a împins-o să umble prin subliminalul meu.

Parcă surprinsă uşor... devenise tăcută!

Dorea să ştie precis, timpul iubirii noastre.

Citindu-mi gândurile la limita cu conştientul,

îmi ridică mâna şi privi îndelung ceasul,

încrustat cu numele noastre.

Timpul relaţiei noastre era: doi şi-un minut,

apoi doi fix, era unu şi ceva apoi;

ceasul nostru mergea deja-napoi .

sursa foto: internet

Actul 1 - Baia din univers

Poza mea atârna, undeva între boiler şi duş,
având pe ea un număr nou de mobil.
Acolo unde se construiesc umbrele
în culori virusate şi greu de recunoscut,
meditaţia transcedentală a diavolului
intrase în prelungiri,
apoi,
a recurs la cunoscutele lovituri de la 11 metri.
Orice univers crapă, când oamenii nu mai cred în el!?

Actul 2 - Jonglerii cu 2 ochi

Oda aspirinei şi doina piramidonului
sunt legendele remizelor lumeşti,
scrise în taină, după terminarea durerilor.
Relaţia cu două siameze încă nedespărţite...
este rătăcirea ce-o visez în fiecare noapte;
imaginile rulează ca văzute dintr-o locomotivă
ce nu-şi mai găseşte staţia de domiciliu.
Trăirile-s aşa puternice în acest tumult,
încât uneori îmi pare că-mi văd visul
cu ochii lipiţi pe roata locomotivei, neoprită demult.

Al treilea act - a fost legalizat

Ne-am depărtat prea mult unul de altul,
iar în mulţime toate capetele erau la fel...
ochii lor într-o ideală cumpănă cu spaţiul,
priveau defocalizat undeva-n spatele meu.
Cu o nevinovăţie desăvârşită, imperturbabilă,
seara îmi fac o promisiune vicleană, să pot adormi!
Îmi jur că mâine-o să-mi dau sufletul Timpului
şi voi târgui să-mi dea hăţurile vremii
pentru o zi!
Doar o zi prin fumul şi cenuşa destinului
să-mi mân caleaşca după focul inimii!

.

Nu-mi convin martorii acestei vieţi!

Mereu am impresia că ei ştiu mai multe!

În sfârşit

am găsit gheţarul meu preferat,

pe care o să scriu cu un cuţit,

o variantă a poveştii mele.

Gimnastica de sâmbătă seara târziu

e-o rugăciune de dumincă dimineaţa devreme,

ca o trădare săptămânală.

Agonia oricărei duminici...

e sănătoasă şi trăieşte

în pagoda vaselor murdare din chiuvetă;

o sminteală din care avem ce învăţa.

După multe nopţi de iniţiere

în arta căutării graalului,

am găsit coasta lipsă a bărbatului

şi i-am spus, privindu-i lunecos buzele:

dimineaţă,

otrăvind toţi locatarii gândurilor mele,

voi servi micul dejun,

pe genunchii tăi!

sursa foto: internet

Ca să rămâi în toamna gândurilor mele

mi-ai cântat la chitară câteva cântecele.

Am cântat cu tine: „melc melc codobelc”;

nu mai puteam să râd, ştiind că vei pleca...

Apoi am cântat-o şi pe Albă ca Zăpada,

cu zâmbete şi chicote am cântat

şi căţăluş cu părul creţ,

forţându-l să se legene pe o pânză de paianjen.

Am crescut mare,

tenul meu curat părea de zăpadă

şi părul meu creţ semăna cu un pudel.

Într-un balansoar mă legănam,

c-antr-o pânză de paianjen cu-n căţel...

cu mâna streaşină la ochi

ca o Albă ca Zăpada... te-aşteptam.

Oraşe fără nume înecate-n ploaie ,
îmbolnăvite de-un cer mohorât.
Sub o ploaie neexorcizată
păşesc mecanic printre drumuri,
clădiri locuite de praf - părăsite de viaţă,
vestigii celebre rămase vremii suvenir.
Merg înainte... fără cuvinte,
ducând cu mine câteva amintiri,
poze cu oameni şi gândurile ei.
Înaintam cu încredere pe sub cupole,
şi turnuri imense distruse, reclame
şi cimitire de lucruri scumpe învechite.
Norii trăiau în aceeaşi balanţă cu timpul,
într-o nebună, nebună speranţă de veşnicie
- un echilibru jilav stabil.
Umezeala-mi germina gândurile şi visele,
în cotloanele uscate ale sufletului
îmi creştea dorinţa de-a întâlni oameni.
Merg mai departe... peste pasarele-ntrerupte,
cuvintele devin simple sunete spre uitare,
o lume fără iarbă, arcuri de triumf sparte,
indicatoare ce şi-au pierdut rostul,
sub patronajul unui pustiu simplu;
scot nişte poze ca să-mi amintesc să zâmbesc.
Eu merg...nici nu mai ştiu de când.
Ca să fiu văzut, am ridicat un zmeu!
Nu ştiu când se va termina drumul meu.

Înăuntru erau scaune de damă,
parfum de bărbat, o masă
cu o dantelă veche afumată,
flori uscate într-o vază demodată,
două lumânări şi-o iconiţă.
Am făcut scrisoarea asta,
ca să tăcem de comun acord.
Undeva pe-aici se-ascundeu multe fericiri…
dar pentru că azi e ziua ta iubito,
ţi-am sculptat: “doi de 8 pe şolduri”.

Acum te ţin datoare

cu cele două 8-uri.

Vedeam amurguri expirate,
un răsărit de sori nereuşit...
format din mase plastice,
cu nori lucioşi şi noroioşi
în care mi-am băgat
piciorul…

o mână,

la naiba!…Intrasem tot!
Eram
exact
în marea transformare:
gusturi noi, lumini de caramel,
femeile începeau în ciocolată;
răbdarea avea culori interioare
şi
brusc
am auzit-o pe ea!

"-Ridică-te odată
şi fă şi tu ceva,
că nu-ţi mai fac mâncare!"

                                                                              sursa foto: internet