De briza visării atins,
printre gânduri pierdut,
aşternuturi uitate,
labirint
de cearceafuri agăţate în vânt,
o adiere le dă la o parte,
prin simple încăperi păşind
rememorez iubiri uşoare,
cu miresme iute urcătoare...
.
Poate că la fiecare dragoste,
în cer,
cineva scrie o ghicitoare...
şi nimeni n-o va şti
până va fi mare,
pregătită cu toate armele dreptăţii
împotriva părinţilor
plecaţi, despărţiţi,
în alte iubiri înlănţuiţi.

.

sursa foto: internet

Cu ochii mei bătrâni

îmi scormoneam trecutul...

iar depărtarea-l distorsiona,

ridicându-l ca pe-o ţară străină

cu turnuri şi cupole părăsite,

în care lucrurile se faceau altfel!?

Un drăcuşor mic şi zbârlit,

consilier spiritual din oficiu

intervine cu şoapte:

„Trecutul nu-i ce credeţi voi,

el e viu, trăieşte,

e-un vierme mic şi verde,

schimbându-se după faptele voastre!

Voi îl ţineţi ca pe-o carte bine ştiută,

căreia prietenii îi văd doar titlul.

Zilele tale bune-au trecut...

atunci ritmul era mai lent

iar tu erai mai iute!

Tinereţea ta se laudă cu trecutul!

Nu mai ai nici un drept

şi nimeni nu-ţi e dator cu nimic!

Fericirea e-o prostie creată de voi,

numai nedreptatea o depăşeşte!

Dar asta e definiţia istoriei:

"o versiune a lucrurilor trecute

cu care oamenii au căzut de comun acord.”

Aici am intervenit hotărât:

Copacii...

sunt efortul nesfârşit al Pământului

de-a vorbi cu cerul, cu Dumnezeu cel veşnic.

El vine în ajutorul tuturor părăsiţilor

dăruind dragoste pentru oameni.

Am născut copii în întunericul lumii,

pentru că avem nevoie de lumina

ce numai ei o pot aduce, sub legea lui.

Ei sunt mesajele noastre vii,

trimise spre timpuri neapucate.

Intervine Aghiuţă:

„Vă sustrageţi pentru o vreme;

copiii încep prin a-şi iubi părinţii,

apoi cresc,

încep să-i judece...

şi uneori îi iartă.”

     În momente de disperare mă-ntreb:

cum poate aduce cineva

un copil în lumea asta?

Orice trecut ai avut

nu uita că încă ai un viitor imaculat!

Când Satan ţi-aminteşte trecutul tău,

adu-i şi tu aminte de viitorul lui.

    poezie manifest

Eu vă rog cu inimă bună:

să binecuvântăm apa,

mulţumind pentru ea!

E-aceeaşi,

de la botezul Domnului

în râul Iordanului.

Totul... se sfinţeşte... cu apă!

În apa din corpul nostru

ar fi partea spirituală!?

Cealaltă parte: pământ.

Eu cu inimă bună vă rog:

să binecuvântăm Pământul,

închinându-ne că ne are!

Din pământ suntem

şi-n pământ ne-ntoarcem!

În el zace istoria noastră tăinuită

ce-aşteaptă să fie descoperită!

Să mergem cu grijă pe el,

sub picioarele noastre dorm

bunii şi străbunii noştri!

Apa trece printre aceşti

binecredincioşi,

vrednici în faţa lui Dumnezeu!

Binecuvântarea asta,

face apa de folos şi trupului şi sufletului.

Să ne păzim Pământul

de găuritorii lui,

ce aruncă-n inima lui otravă!

Vom fi aspru judecaţi

c-am îngăduit această blasfemie,

dintr-o moleşeală sau o lenevie.

Să nu uităm...

Fiţi fericiţi.

Purtam potcoava norocoasă la mine.

Am rugat un mag să m-ajute să te văd!

M-a acoperit de cearceafuri străine;

liniştea scurtă trecu neobservată

într-un coşmar intrat în prelungiri,

în care te-ntrebam: ce mai faci?

Am venit să-ţi spun c-am aranjat:

cealaltă viaţă voi fi un munte departe,

iar tu la poalele mele un cireş sălbatic,

îmbrăţişaţi eteric pentru o vecie,

răsfăţându-ne cu plictiseala liniştei...

căci al patrulea război mondial

purtat doar cu pietre şi bâte,

ne vom spune aşa într-o cugetare:

câtă zarvă şi praf

face omul ăsta la supărare!?

sursa foto: internet

Stagnând în dorinţe cu istoricul şters,

dobândisem un iz personalizat de naftalină,

ca un unchi ramolit în pijama.

Încă mai jeleam cumva „marele vis”,

într-o recapitulare... înainte de-al ştrangula.

Cu mult bun simţ, din lesa lui

îmi şoptea amănunte demult pierdute.

Ştiind că dimineaţa îi aducea executarea

reuşea să se concentreze de minune!

Bunul simţ... e-o compilaţie de prejudecăţi,

însuşite până la majorat.

Eu am rămas un bătrân cu apucături de minor,

sufletul fiind convins de tinereţea lui infantilă.

Urmează o chestie frumoasă denumită: Viaţa!

Adică multe bucurii, desfătări şi poveşti cu voioşie,

din inerţia unui şir de accidente şi greşeli;

pierderile, durerile, fiind cel puţin egale cu primele.

Răsare soarele

peste provincia rivală.

Mi-am ucis „marele vis” cu sânge rece

şi-am ieşit la plimbare cu visele rămase!

Apoi, prins de transa sângelui scurs,

cu pleoapele aproape închise

am compus "oda marelui vis":

La minor maestre!

sursa foto: internet

Gravitaţia în pictura de dragoste - proiect

în faţă

mingi mari de scăieţi şi resturi vegetale uscate

oprite la marginea unui sat imaginar

pastelat în culori vii pe un fond prăpădit fără becuri

după dealul din pictură

mintea privitorului

va naşte dureros o câmpie de maci

din spate

va veni o noapte cu vorbe împrumutate

şi petiţia semnată împotriva cuvântului

apoi prostituându-se sub iluminatul public

jos

un bănuţ norocos cu eclipsa

ediţie limitată

sus

sentimente transformate în coleoptere

că stau şi mă-ntreb de-or fi ale mele

sub

lumina reflectorului de la intersecţie

declaraţia mea de dragoste

pare un interogatoriu

cu reconstituire în fiecare noapte

căderea

în patima dragostei

nu poate fi vina gravitaţiei

.

sursa foto: internet

se-adunaseră mulţi oameni curioşi

totul se petrecea cu porţile închise

unii îşi băgau ochii  prin geamurile mici

alţii aruncau înăuntru tot soiul de lucruri

dar castelul refuza să-şi arate secretele

un guru apărut din neant

aducea detalii despre un interior ostil

cu blesteme groaznice şi ospeţe otrăvite

dansuri hipnotice cu ochi prin pereţi

ziduri mobile acoperind drumul din spate...

dimineaţa

aducea alt soare decât cel uitat pe faleză

gândurile vechi luau formă de înaripate

castelul meu invadat de alge şi umflat de briză

era călcat în picioare de copii cu mingi umflate

unii erau legaţi de zmee aproape adevărate

sursa foto: internet

Zâmbeam ca un nebun

iar doctoru-mi explica traumatismul cranian.

Stam relaxat şi legat în patul de la neuro;

zâmbeam cu gândul la ultimele unităţi de timp.

Fără abilităţi de observare

încercam să-mi delimitez prezentul.

Marginea ovală şi conică a câmpului vizual,

neclară şi-n mişcare, e limita prezentului,

a viitorului, sau a unui virtual servit!

Oricât de repede mi-am întors privirea

alergând prin păduri, sărind în apă, urlând...

programul creează virtualul continuu,

adaptându-se cererii mele de imagini.

Mi-am făcut un plan de acţiune secret,

nefolosind cuvinte.

Mi-am dat foc, apoi acoperit de apă,

apoi acoperit brusc de pământ...

cu ultimile puteri am sărit, privind mânios cerul:

şi...

cerul era ca o pictură cu sfinţi degradată,

ca un gard între prezent şi restul!

Totul se putea confunda,

cu un tren vechi intrând în gară.

Cam două secunde sistemul afişase o eroare!

Pentru foarte scurt timp am învins!

Voi născoci altceva pentru evadare,

sistemul s-a actualizat, sunt convins.

Încă nu observ că pământul se-nvârte!
Posibil a fi rotund însă nu pare.
Cum au ieşit munţii ăstia din zare,
în locul lor au umplut cu apă ploile?
Să mă închin ca pământul mă are?
Nu am nici cui să mă destăinui,
n-am garanţia răului sau raiului…
trăind prin iluziile unui râu al iubirii
clădeam poduri din vise de piatră,
însă uneori spre înserare
alunecam fără şanse de salvare,
într-un fluviu cu valuri virtuale,
lovindu-mi capul de pereţii depresivi
al unui vis claustrofobic,
curgând într-un etern purgatoriu
spre o vale fără cuvinte, fără ecou.
Sunetul ştrangulat de-al nopţii embargou,
îşi anchiloza timpul  curbându-l neputincios,
de el agăţând mâinile-ncleştate,
scrâşnind în dinţi şi cu ochii închişi
aşteptam o dimineață-n  libertate,
sperând la zorii vieţii…fără de păcate.

Prima teamă a fost naşterea mea.
Apoi... de moarte.
Maturizarea... mi-a adus frica
de dincolo de omenire!
Dincolo de poartă te întâlneşti
cum nu te ştiai, habar n-aveai!
Atunci îți vezi:
trufia, mândria, laşitatea, ipocrizia!
N-aveam curajul să mă uit în ochii mei.
Am ridicat doar o mână, ca salut;
eram ca-ntr-o oglindă
cu toate gesturile mele.
În sfârşit...
eram eu cu mine!
Jumătăţile mele
prinse-ntr-o luptă fără muniție,
se loveau cu bulgări de pământ şi zăpadă,
aruncându-și deochiuri între ele...

şi ne plângeam împreună
de milă.

Pământ şi cer într-o relaţie intimă.

Valurile unei mări excitate

încercau un joc de atingere a norilor;

natură virgină cu ploi descătuşate,

nisipuri mişcătoare, viituri necunoscute,

foc din fulgere şi vulcani,

fructe, curcubee şi flori.

Toate astea se împărţeau atunci la doi.

Dar unul...

şi-a propus reevaluarea sufletului.

Noaptea i-a acoperit toate urmele.

Celălalt,

cu apucături de recrut,

a scris visele ne-mplinite-n creion,

pe marginea unui testament...

dispărut.

sursa foto: internet

Mi-am cumpărat un guler de robă,

pentru a masca zâmbetul ăsta ca o ruină.

Printre gene-mi aluneca voit...

o privire de-a ta.

Oamenii legii

au sigilat gravitaţia din curtea mea...

doar fulgii din aghiasmă

aveau dezlegare să cadă,

dintr-un cer

dărăpănat, hodorogit,

parcă intrat în insolvenţă.

Preocupat să găsesc ţărmul cu verdeaţă,

gulerul ăsta alb...

zâmbeşte pentru mine.

sursa foto: internet

Am rămas cu mama, acelaşi copil fricos,

ce nu s-a depărtat prea mult de casă.

N-am ajuns niciodată la linia orizontului!

Acolo se petrec lucruri neştiute, adevărate!

Fumuri, flăcări şi zgomote vin de-acolo,

poveşti îngrozitoare şi petreceri neterminate,

femei cu păr scurt şi străini puternici îmbrăcaţi ciudat...

presimt că nu voi ajunge niciodată acolo.

sursa foto: internet

O viaţă ca o mână la poker;

n-aş reuşi să-ţi vorbesc firesc.

Problemele noastre-au trecut

plătite cu lăcrimi ce nu-mi folosesc,

dobânda lor e în cărţile aruncate:

aşii i-am jucat cu drag pentru tine,

toate cărţile le-am întors pentru noi.

Tu ai avut jokeri în locul minciunii.

Noi n-am fost două mâini complete,

nici două perechi,

doar tu ai avut altă pereche.

Am plusat într-o cacealma cu zâmbete

şi-am pierdut zâmbetul... umilit în destine.

Cu ambele mâini ai adunat marele pot.

O mâna de-adio! Nu mai am nicio carte...

Asta e regula şi nimic nu mai pot spune.

Trebuie să-nţeleg: învingătorul ia tot!

Într-un întuneric cu graniţe neiluminate

stăteam... ca un brusture cu privirea îndoielnică,

într-o reţinere emoţională de-a striga.

Instabilitatea asta îmi provoca rău de mare;

doar o dimensionare greşită a picioarelor.

Una... îmi aruncă un pachet de ţigări gol

să-mi îndrept masa şi să nu mai privesc

valurile din pahar.

Un poliţist din ţara tuturor posibilităţilor

ne dezmembrase iarna de tot,

provocând o epidemie de ţurţuri .

Oamenii de zăpadă - un lux de import.

Prinşi într-o secvenţă cu aceleaşi secunde,

cineva le-amesteca făcându-şi bine treaba.

Din orice parte-mi încep viaţa,

am aceeaşi senzaţie de început de puzzle:

„lipseşte o piesă!?”

SURSA FOTO: INTERNET

Într-o vreme de neştiinţă şi patimi de stăpânire,

fariseii vorbeau mărind: un creştinism posac,

mohorât, amator şi slăvitor de lipsuri,

sărmănie, puţinătate, vetre stinse şi aspre.

Dar Domnul a coborât propovăduind

spre bogăţie, seceriş îmbelşugat,

blagoslovenie, belşug şi rodire,

prea plin, har peste har, răsplătire,

„clătinat şi îndesat şi cu vârf”,

ca un Domn al belşugului,

veseliei şi plinătăţii.

Domnul nu a propovăduit pustiul,

pusta, tundra, spinii, mărăcinii,

pălămida, şarpele, piatra, scorpia, uscatul...

ci strugurii, smochinele, pâinea, oul,

peştele, mierea, vinul vechi şi bun,

într-o înduioşătoare şi părintească solicitudine a Sa

spre îndestularea tuturor.

Iar celui care-I va auzi glasul şi-I va deschide uşa:

„Voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine”.

Răspuns de o nobilă egalitate şi frăţietate.

Dar Domnul se încruntă când vorbeşte cu fariseii,

se mânie când vede casa de rugăciuni a Tatălui

prefăcută-n peşteră de tâlhari,

ori auzind judecăţile celor ce nici pe ei nu se mântuie

şi nici pe alţii nu-i lasă să-şi afle mântuirea.

De la cea dintâi manifestare a Dumnezeirii Sale,

Hristos ni se revelează Domn sfinţitor al belşugului,

voioşiei şi darului, urând dezmăţul, păcatul,

dar nu osândind cinstita bucurie, binecuvântatul belşug,

sfânta dragoste de viaţă, al cărei alt nume este Hristos.

Taina supremă a creştinismului: O cină!

Mâncare şi băutură: pâine şi vin!

Domnul  se dă pe sine a fi mâncat şi băut.

Căci dragostea sa de oameni

l-a ţinut pironit pe cruce

nicidecum piroanele.

   Printr-o ramă oglindă-nvechită

   am sărit în radiografia sufletului.

   Aici... gândul iubirii adevărate

   dizolva orice formă de răutate,

   într-o ploaie cu flori catifelate.

   Lumina... în naivitatea-i ştiută

   se-mpletea cu arome de mentă.

   N-am observat când intrase şi ea;

   pe-o terasă imensă, curată şi pustie,

   cu cafeaua în mână şi ţigara aprinsă,

   m-aştepta să vorbim despre veşnicie.

   Atunci începu supărarea, isterie şi ceartă,

   spărgând şi distrugând totul în jur,

   provocase-un incendiu cu o lampă spartă...

   iar în fuga-i nebună spre ştiuta ieşire

   dărâmă şi oglinda călcând-o-n picioare.

   Acum sunt singur pe-aici,

   am băgat într-o sticlă biletul

   apăsând bine dopul

   şi-aruncând-o cu totul,

   în spumele valurilor vieţii mele.

   Un val de port din marea albastră

   sper într-o zi s-o ducă-n lumea voastră.

   Cad pe gânduri amintindu-mi de  voi...
   voi reuşi cândva o cale înapoi!?