,,Sufletul nostru e o urnă în care închidem cenuşa patimilor stinse” (Octavian Goga)
Te-am căutat pe tine şi dragostea cea sfântă
Şi-am dat în viaţa mea, numai peste dureri.
Azi, lumea-i minunată cu tot ce mă încântă
Târziu ne-am regăsit şi dragoste-mi oferi.
De când te ştiu, viaţa-mi pare mult mai frumoasă.
M-am agăţat de tine spunându-ţi: ,,Bun venit!”
Aş vrea să-mi spui: ,,Iubito, rămâi la mine-n casă!”
Dar... te-am pierdut cu timpul şi nu te-am mai găsit...
Te-am căutat iubite, rugând şi trandafirii
Să-l caute şi ei pe singurul iubit.
Voiam să sorb cu tine din cupa fericirii,
Dar ea s-a spart atunci, când tu m-ai părăsit.
Pierdusem şi speranţa, dar... într-o zi de vară,
Tot rătăcind agale, dau peste un voinic.
Mergeam, de parcă-n suflet aveam o grea povară -
Un bolovan mi-e pasul… Cad... apoi mă ridic,
Dau ca să fug... Ceva mi se-agăţă de haină
Şi... mă apucă plânsul şi... nu am cui să spun.
M-am rătăcit atunci şi am privit cu spaimă,
Şi, întrebări o mie, n-aveam cui să le pun.
- Unde te duci femeie? - zice-o voce ciudată...
Fugi... stai... te-mpiedici... te scoli şi iar te-apleci...
Cu ochii plini de lacrimi eu îi răspund îndată:
,,Plâng, că m-a părăsit... Îl caut pe poteci!”
Mă luminez la faţă şi deodat' mă-ncrunt,
Căci... cunoscut mi-e glasul. Ridic încet privirea...
„Tu eşti?” Spre el mă-ndrept şi dau să îl sărut,
Dar visul se destramă şi-ncep să-mi plâng iubirea.
Cum ai putut iubite să pleci atunci hoţeşte?
Mai pot vreodată, oare, să cred că te-a durut?
Sunt singura de-atunci, ce încă te jeleşte...
Ce mult aş vrea să pot, s-o iau de la-nceput!...
Deşi nu aţipisem decât de cinci minute,
Parcă din altă lume veneam acum, plângând.
Multe cuvinte calde, rostite - nerostite,
Le mai aud şi astăzi, însă... numai în gând.
De când tu ai plecat pe-un drum fără sfârşit...
Am plâns atât de mult, că nu mai am nici glas...
Mă-ntreb şi azi, iubite, de ce m-ai părăsit?
Din tot ce-a fost frumos... cenuşa a rămas!
Craiova Mai 1997