Doar florile mai aduna
lumina!
Tristetea e gri,
lacrima incolora,
timpul e fum si cenusa-i uitata,
omul, neant.
Neant, viata toata!
Gandul e rosu
cum rosie-i zarea!
Albastru rasare uneori, cerul.
Sangele cheama la el
departarea.
Ghici-vom vreodata luminii,
misterul?
Samanta
in galben s-a-nvesmantat.
Embrioni verzi
mai germineaza pamantul.
Istoria lumii s-a tot repetat
si-n toate acestea,
suveran e Cuvantul!
Nu te mai teme de ploaie!
Ea vine sa curete,
Mazga grea si uscaciunea
Aflata in suflete!
Nu te mai teme de vant!
Adierea clipei sale
Mangaie acest pamant
Presarand ici-colo, sare.
Nici de vorbe nu te teme!
Ele circula voios:
Vorbe bune si blesteme
Se perinda-n sus si-n jos.
Gandul de te sperie,
Este numai o parere,
Sufletul ti-l perie,
Inima-ti unge cu miere.
Visul sa-l iei aliat,
In tot drumul te-nsoteasca!
Esti femeie sau barbat,
Viata, el ti-o inmulteasca!
Lacrima ti-nspira teama?
Nu stii plansul cum alina
Suflete nevinovate,
Sau inimi pline de vina?
Iar iubirea-i teama sfanta
Ca vei fi deconspirat,
De un tremur, de-o privire,
Ca sufletul ti-ai cedat...
Din cupa timpului
dăruită de Tine,
mâinile mele vremelnice
au risipit clipele
pe bucuriile copiilor.
La judecată vin doar
cu mulţumirea sufletească
şi cupa varfuită de amintirile iubirii,
Doamne!
Eu sunt Cenuşăreasa cea trudită.
O zână m-a-nţeles, m-a ajutat
Şi-acum, în rochie de bal, gătită
Mă-nfiinţez cuminte la palat!
În jur sunt prinţi sunt şi prinţese
Ce se-nvârtesc în cercuri mari de viaţă.
În pieptul meu o vrajă tainic ţese
Iubirea pentru cel ce-mi stă în faţă.
Dintr-o privire, el îmi cere mâna
Şi eu mă văd alunecând uşor
Spre cel pe care-l vreau pe totdeauna
Şi pentru care simt teribil dor.
Plutim, dansând şi-ntâia dată
Cuvintele vrăjite ne-mpresoară.
Îl simt cum ochii-mi verzi îmi cată
Şi sufletul începe să mă doară.
Alerg să mă ascund de el pe dată
Într-un poem de dragoste târzie.
Cuminte, iubitoare şi retrasă
Cu-al meu pantof îl mai aştept să vie!
Ascunde-mă-n sufletul tău,
Să nu mă atingă nimic!
Fii bun, fereşte-mă de rău
Şi-ajută-mă, să mă ridic!
Ascunde şi sfântă-amintirea
La care mă-nchin zi de zi!
Căci scumpă îmi este iubirea
De tine şi de a trăi!
Şi bucură-ţi inima-n noapte,
Când tandră îţi voi răsări
Şi crede-n săruturi şi şoapte,
Balsam pentru-o nouă zi!
Ascunde-mă-n sufletul tău,
Să nu mă atingă nimic!
Fii bun, fereşte-mă de rău
Şi-ajută-mă, să mă ridic!
Te-am căutat mereu, de când mă ştiu,
în norii ce treceau voios deasupra mea.
Şi azi te chem, cât nu e prea târziu,
când îi zăresc iar, doldora de nea!
Te-am căutat mereu, de când mă ştiu,
în limpezimea apei de izvor.
Şi azi te chem, cât nu e prea târziu,
şi-mi arde-n suflet necuprinsul dor!
Te-am căutat mereu, de când mă ştiu,
în raza soarelui ce îmi zâmbea roşcat.
Şi azi te chem cât nu e prea târziu,
iubirea mea, cu sufletul curat!
Fiecare pas ce-l fac,
Mi-e călăuzit de Tine.
Şi cu viaţa mă împac
Şi simt, Doamne, ce e bine!
Orice gând pe care-l am,
Îl trimit întâi la Tine!
Ca o pasăre pe ram,
Ciripind voios, revine.
Fiecare vorbă-a mea
Tot cuprinde şi răsfaţă,
Fiindcă ştiu, că are-n ea
De la Tine, multă viaţă!
Fiecare întâmplare
Ce mi-ai dat-o, a trăi,
Are-o pildă de-nchinare
Şi-i izvor de bucurii.
Şi-apoi oamenii îi simt,
Că-s trimişi în calea mea
De la Tine. Ca pe daruri
Să-i primesc, cu inima.
Apa, focul şi pământul,
Cerul, soarele şi luna
Ai trimis, să-mi fie sprijin,
Vieţii întotdeuna!
Vorbim amândoi deodată,
ne aprindem în plină zi
şi ardem ca nişte torţe în luptă.
Într-un tunet desluşesc un adevăr înverşunat.
Ciocnindu-se, doi nori fulgeră-n zare.
În barbă mi se înnoadă instantaneu două lacrimi.
Nu se mai aude suspinul ci numai hohotul ploii.
Eu tot mai cred, că purtaţi de vântul sălbatic,
norii se izbesc hrănind pământul.
Plănuiam să mergem la Ermitage,
iubitule!
Voiam să-mi arăţi bogăţia lumii.
Cuvintele însă
au ajuns înaintea noastră.
Ştiam că eşti un vrăjitor prin naştere.
Mi-ai dăruit
dintr-un singur hocus-pocus
mirajul nopţilor albe.
Patinez
şi nu mă satur
de lunecarea spre tine.
Aurora sufletelor noastre mă ameţeşte
şi simt aici, în plină noapte,
ermitageul din ele.
Te-ai ascuns în plapuma
nepăsării generale,
dar gerul a fost mai cumplit.
Cel mai mult a durut
imaginea focului
de pe retina gândului îngheţat.
În suflet îţi clocoteau
culorile şemineului
la care se încălzea omenirea.
Când s-a desprimăvărat,
ne-ai pictat sufletele
în culorile iernii.
Atâta alb era în sufletul tău,
că obrajii ni s-au roşit
instantaneu.
Soarele mă împresoară
şi cu inima-vioară
iute aripile-ntind zările să le cuprind.
Cu iubire şi speranţă,
cu a minţii cutezanţă,
cu dragostea lui în piept, săgeata spre-nalt îndrept.
Din zori până-n asfinţit
ochii lui m-au însoţit.
Vedeam în lumina lor, bucuria mea din zbor.
Aveam palmele rănite,
braţele mai ostenite, pletele mai cărunţite
doar iubirile-oţelite sub privirile iubite.
Zâmbetul rămas pe faţă luminează-ntreaga viaţă!
Suntem normali
adică, formidabili!
Sub ochii tăi
o lume nouă creşte.
Sub mâna ta,
un mugure-nfloreşte.
Suntem normali
adică, formidabili!
Într-un sărut
fiinţa mea se prinde
de inimă
şi iute ţi-o aprinde.
Suntem normali
adică, formidabili.
O mângâiere
te prelinge-n vene,
balsam să-mi curgă-n
în zilele-poeme.
-->