Peste deşert infern orizontal

Cu beduini stropiţi de negrul sânge,

De sus nici cerul alb nu mai ajunge

S-acopere blestemul ireal

În care caravane trec hipnotic

Prin câmpul de ţiţei incendiat,

Un soare strigă prea însângerat

Şi djinnul dă din aripa-i haotic.

Peste deşert un purgatoriu -ncins

De ură revărsată din batale,

Cămilele se pierd în necuprins

Când inima ne cere alte zale

Căci luptă singură cu ultimul ei vis

Cu  suflete ce urcă-n rotocoale.

Toamna este imprevizibilă

Ca o femeie tânără

Jucându-se cu talismanele frumuseţii,

Toamna este stranie,

Enigmatică,

Femeia ce îţi sapă golul din suflet,

Să curgă acolo

Cascade de lacrimi ce sfinţesc tăcerile,

Ori durerea scursă dinn umbre,

Femeia ce spune un cuvânt prin care

Afli uluit toată viaţa ta!...

De parcă

Glasul ei are ecoul mării

Din care a zămislit-o ploaia oraşului,

Toamna este nudă,

Ori haute couture,

Femeia ce te înlănţuie de băncile reci

Cu degetele ei halucinant de subţiri,

Devii o statuie...

Câte sunt Doamne

 Prin parcurile lumii?

Amanţi împietriţi de toamnă

În marmură gri

Pe care picură verde

Otrava ultimei guri de ea sărutată,

Toamna este explozia

De nuanţele curcubeului galben,

Foc rece în păduri ce învăluie

Cu mătăsuri de brumă

Haine atât de preţioase,

De minuţios lucrate.

Ce sclavi au trudit să le facă?

Oare nu amanţii ce-i îngroapă

Sub straturi de frunze,

Sub ceţuri de alcool albastru?

Toamna este doamna dintr-o gară pustie

Ce şi-a aprins ţigară

 De la inima ta neştiutorule!

Priveşte cum se ridică

Spre tăria nopţii

Rotocoale bizare de fum

Înlănţuind sufletul celui

Ce a îndrăznit să-i vrea goliciunea

Pe aleile spălate

De septice ploi halogene!...

Cine a spus pentru întâia oară

Povestea ultimei fecioare din Levant

Sedusă de un visător berbant

Ce-o aştepta la Polul Nord în gară.

Era probabil cel ce Moby Dick

Când eşuase o avea în pază,

De sus curgeau iertări precum o rază

Ne aminteşte c-am murit un pic,

Dar încă vii mai colindăm Levantul

Descoperind fecioarele prea mute,

Iubirii nu i se mai cere sfatul,

Doar buzele se află pricepute

Şi multe gări deschise-s peste albul

La polul sufletelor încă nevândute.

 https://www.youtube.com/watch?v=ZIbRzNjjYg0

Ce e acest absurd de fiinţare

Când ne e dat să stăm în izolare,

Să ne privim

Speriaţi cerşind o milă,

Singurătăţii să îi facem silă

Înlănţuiţi cu microscopic lanţ

Din noi se muşcă,

 Gura nu o ştim,

Sperăm buimaci că încă ne iubim

Şi morţii nu îi facem plecăciune,

Ne agăţăm de-o scurtă rugăciune

 Şi îngerul ascultă

Şi notează,

 Măcar să ducă undeva un gând!

Fărâma disperării când plămânii

Se-nchid de parcă aerul e scump!

Şi un blestem ni-l ia căci am uitat,

Indiferenţi în aer am scuipat

Cu nepăsarea celui prea stăpân

 Pe toate

Şi azi când ne târâm în coate

Vrem Dumnezeu să nu ne creadă proști!

Eretici ce şi-ar vinde şi planeta

 De Marte s-ar deschide precum Raiul!

Ne tremură o spaimă în tot graiul

Şi măşti purtăm

Pe măştile gândirii,

Ne izolăm în scoicile iubirii,

În cuburi şi neoane raţionale,

Afară râd copacii,

 Străzi ce-s goale

Joacă şotron

Cu paşii puşi pe fugă,

Pentru nebuni e necesară-o rugă,

 Dar pentru idioţi se cere purgatoriu,

Suntem supuşi de punctul migratoriu,

Ne face sclavi o sferă prea infimă,

Ne strângem înăuntru,

Ascultaţi!

Se curăţă de praf sfânta lumină

Şi norii trec,

Se-aude cum întrebă; chiar au plecat?

 S-au dus?

Şi uşuraţi

Desfac din tâmple ploi de primăvară

Şi-aruncă iarbă pe asfaltul gros,

Căci tot ce am întors pe dos

 Se vrea repus în starea lui divină,

Când vom scăpa în linişte deplină

Să mergem fiecare la culcare

Nu înainte ca de la ferestre

Să cerem vrăbiuţelor iertare!

Vă mai este teamă de câţi pereţi

Sunt între pereţii

În care v-aţi adus marea, nisipul,

Pene de pescăruşi şi un pumn de scoici

În care să ghiciţi

Câte nopţi albe mai se  numără până când

Va veni vara aceea în care ploile vin singure,

În care umbrele salcâmului

Nu se ard la apus  jertfă pentru pământul orb şi uscat...

Vă mai este teamă să deschideţi fereastra

Dincolo de care aşteaptă alte ferestre

Să fie deschise

Până când mâinile vă rămân

Ca nişte urme pe sticla subţire

Dincolo de care luminează lampa cu gaz a lunii

Ce în fiecare seară

V-a spus o poveste ca să fiţi cu un gram mai iubiţi

Şi cu unul mai înţelepţi

Decât liliecii goniţi de îngeri

În spaţiile goale de dialoguri umane...

Vă mai este teamă că Raiul

Se reînfiinţează fără ca să se ştie

Că sunteţi, că suntem aici,

Că noi niciodată

Nu am jucat personaje infernale şi răul

Este doar o comorbiditate

Pe care putem s-o ascundem chiar în miezul cerebral

Al iubirii de acel aproape care undeva

Este condamnat cel puţin la foamete...

Vă mai este teamă că poate Dumnezeu

Ne-a mai urcat o treaptă şi ne vede

Poate mai însemnaţi şi de aceea

Stăm fiecare în cercul nostru metric

Speriaţi de o împărtăşanie sau poate doar de o linguriţă !

Fiu Omului este totuşi pâinea şi vinul fără de care

Sufletele voastre ar fi grâul ce nu mai are ploaia aceea

Ce vine când nu vă mai este teamă

De moarte şi nu mai credeţi

Că Dumnezeu ne-a mai urcat o treaptă

Când de fapt ne-a învăţat din nou

Să deschidem uşile şi ferestrele

Şi să nu mai facem sufletului

Pereţi de var ori de lumini deşarte...

Plătim păcate rămase moştenire

Cu greutatea unui adevăr postum,

Ne recunoaştem umbrele pe drum

Când ne imploră dramul de iubire,

Din praf să le săltăm măcar o palmă

La judecaţi ce încă mai au vamă,

Noi între drepţi încovoiaţi de fapte,

Noi resemnaţii luptei pe cetate.

Plăti-vom şi ce n-am făcut vreodată

Copiii să ne strige din abis,

Să fim răspunzători şi de un vis

Dar pentru ce-au iubit nu, niciodată !

Căci păcătoşi vom merge înainte

Chiar dacă moartea ne învaţă fals

Că între rău şi bine e balans

Ne-om apăra cu ultime cuvinte

Să vadă îngerul cum crucea ne-o tărâm

Şi-n margine de mare de e loc !

Cel drept se zice c-a avut noroc,

Din el cresc macii orbi pe caldarâm !

Pe când din noi doar iedera subţire

Îşi caută peretele pe care

Se-agaţă liliecii în culcare,

Cu trădătorii de iubire.

Noi resemnaţii când un rău prea mare

Ne sfătuia cum să îi fim empatici,

Când Dumnezeu chiar ne găsea simpatici

Filosofând pătrunşi de o paloare,

Plătim pentru ne este ori  ce-am fost

Şi pentru cei ce fi-vor cu un mâine,

Veghem cu patimă de câine

 Ca şi-n păcat s-avem încă un rost.

 Venită-i vremea când nu se mai doarme

Şi melcii zburdă apucaţi de streche,

Filosofăm naivi şi docţi, după ureche,

Discriminată moartea ne dă palme !

Erorile umane îşi dau lege,

Răspunderi mondiale îşi asumă ,

Ne-am convertit la empatii de turmă

Şi dăm un like când vrem a înţelege.

Pe seară luna bicefală

Încalecă un inorog de-aramă

Când la parter un grobian exclamă

Că iar e Mimisor în aia goală!

Suntem exotici până şi în boală,

Dar distanţaţi civilizat de-o dungă,

Mai vine câte-un drac să ne împungă

Că am trecut degeaba pe la şcoală !

Iubim carnasier ca-n preerie

Ascunşi în iarbă până la grumaz,

Un greier orb ne pupă pe obraz

Şi hohoteşte: lumea-i COMEDIE!

Ne ridicăm deasupra pământului

Ca nişte ciudate păsări de mare,

Cu aripi la picioare şi la degetele de la mâna dreaptă,

Când luna cască şi pleacă trec stoluri de singuratici,

De noctambuli care nu mai văd decât linia unui orizont frânt

Şi de aceea caută repede

Să coboare pe plajele pustiite de umbrele celor

Resemnaţi la cochilia cuvintelor,

La starea de scoică ascultând tânguirea veacului ,

Aceia niciodată nu vor zbura !

Aripile lor sunt pentru cei urcând până la soare,

Strigând zgomotos că lumea este prea mică

Şi deodată în celestul sevraj

Perpendiculari în picaj revin şi visele lor se sparg

Precum ferestrele lovite de grindina verii...

Noi suntem păsările ce ştiu taina mierii ce se adună

La ultima furtună a ierbii de munte, noi în stoluri mărunte

Dăm ocol oraşelor în care

Ne-am lăsat ochii să ne privească plutirea,

Acolo, da, acolo ne-am lăsat mâinile ce aşează pe pervazuri firimituri

Când vom veni la noapte străpunşi de foame,

Când somnul exilat de moarte doarme,

Noi încă ne vom roti deasupra cetăţii

Iar în numele libertăţii mâinile ce le-am ascuns prin sertare

Vor apăsa trăgaciul în ultima vânătoare

Pe această planetă cu umanităţi migratoare...

Am putea să ne întrebăm nu de unde venim şi încotro ne îndreptăm ci doar de ce ni s-a dat această lume, de ce Dumnezeu încă ne lasă să distrugem o parte atât de mirifică a Raiului?...

Sunt paznicul nopţii pierdut la marginea lumii,

Aştept să văd înger ce-aprinde candela lunii

Ce trece uşor pe ferestrele groase

Cu somn miruind adâncul din oase .

Sunt paznic pe străzile goale într-o lume pustie,

Stele ne cheamă pe nume dar nimeni nu ştie

De suntem încă aici sau poate suntem scrişi în poveste

Cu o dată a fost şi cu încă mai este .

Eu singur veghez şi ascult cum încet se ridică

Vise cu urme de spaimă bătând uşor din aripă.

Dormiţi, pe stradă nici moarte nu trece în sus sau în jos ,

Nici ploaie nu vine dar picură lacrimi şi greierul orb cântă duios .

Până mâine mai e vreme norii să pască ,

Iarba în urmele voastre începe să crească

Şi voi rând pe rând vă alegeţi o umbră de verde ,

De sus Cineva ne ascultă, ne crede...

Că nu mai vrem paznici la clipele sorţii ,

Nu mai vrem sfaturi pe spatele porţii

Închisă cu cheia şi cheia aruncată adânc

În oceanul din care ne-om ivi înotând

Spre ţărmuri, ce ţărmuri?  ce far ?

Păzesc încă noaptea şi-un înger cu har

Îi prinde drept aripi vorbele voastre, tămâie

În aburi subţiri pe buze-o mângâie ,

Destul am păzit-o de răul din carne, din gânduri ,

Eu plec, ea să plece, să treacă lăsându-ne singuri

Căci vine un înger ceva să ne spună

Şi poate pe unii să ne urce spre Lună...

Ne târâm înainte

Sub gloanţele memoriei

Aruncând trecutul în luptă,

Dincolo e no man`n land,

Sau ceea ce se numeşte

Iluzia viitorului,

A tot ce se conjugă cu va fi,

Ne târâm înainte fără să auzim

Pescăruşii strigând că marea ne acoperă

Şi încet avem pielea de nisip

Iar ochii

Văd cerul tremurând lichid,

Pe obraji se preling lacrimi verzi,

Buzele sunt albe,

Avem gustul sărat amărui

Al fericirii pe care o atingem

În salturi scurte,

Gloanţele şuieră,

Câte unul cade şi iarba

Îl ascunde repede

Sub copitele norilor

Să nu-i găsească urmele războiul mut

În care ne cucerim zilele

Până când moartea înalţă

Steagul alb sau negru,

Undeva

E furtuna...

Undeva

Totală linişte...

Între orizonturi timpul păşeşte

Peste ne cucerita

No man`s land a memoriei...

Ne conjugăm la timpuri ce-au trecut,

Dar vrem secunda de-i săgeata oarbă,

Lăsăm minutul iute să ne soarbă

Că-ci viitorul e-un necunoscut.

Ne amintim că tineri am trecut

Peste războaie destrămate-n pace.

În noi iubirea încă zace

Căci viitorul e-un necunoscut.

Pe visători la index i-am trecut.

Rămânem cerebrali în neputinţă.

Simţim cum răul scormone-n fiinţă

Căci viitorul e-un necunoscut.

Ne lepădăm morali de început

Să vieţuim în Raiul suburban,

Un purgatoriu căutăm în van

Căci viitorul e-un necunoscut.

Se strigă lung pe străzi despre dreptate,

Irepresibili până la injurii,

Cuprinşi de inepţia unor furii,

Statuile vor fi decapitate

În numele frăţiei în dispreţ

Incendiind valoarea şi vitrină,

Doar cei bătrâni să îşi asume vină

Că astăzi libertatea n-are preţ

Şi d-ar avea o vindem pe-o ţigară,

O strecurăm în ieftină plăcere

Căci orice prost are acum părere

S poate stăpâni o gară.

Logaţi suntem la ştirile meschine,

Ne numărăm cu vii însă morţii

Îi trecem doar la resemnaţii sorţii,

Faţa de clown se poartă cel mai bine !

Se lapidează mallul, pizzeria,

Dau foc la ordine şi la frumoasa plaza,

Tribali cu cortexul tabula rasa

Restructurează frust filosofia.

Urcaţi pe metereze rasiale

Vrem Nero să ne creştineze ura,

Justiţiabili ascuţim securea,

În spate câte-un jaf nu de petale !

E pofta anarhiei săţioasă,

Muşcăm umbra bogatului de roată,

Financiar însă ne lasă baltă,

Doar foamea şuşotind insidios

Aduce-aminte că  e tot un drac

De azi dreptatea umblă-n pielea goală,

De albul s-a mânjit cu smoală

Deasupra lor e legea din stomac!