Ce e acest absurd de fiinţare
Când ne e dat să stăm în izolare,
Să ne privim
Speriaţi cerşind o milă,
Singurătăţii să îi facem silă
Înlănţuiţi cu microscopic lanţ
Din noi se muşcă,
Gura nu o ştim,
Sperăm buimaci că încă ne iubim
Şi morţii nu îi facem plecăciune,
Ne agăţăm de-o scurtă rugăciune
Şi îngerul ascultă
Şi notează,
Măcar să ducă undeva un gând!
Fărâma disperării când plămânii
Se-nchid de parcă aerul e scump!
Şi un blestem ni-l ia căci am uitat,
Indiferenţi în aer am scuipat
Cu nepăsarea celui prea stăpân
Pe toate
Şi azi când ne târâm în coate
Vrem Dumnezeu să nu ne creadă proști!
Eretici ce şi-ar vinde şi planeta
De Marte s-ar deschide precum Raiul!
Ne tremură o spaimă în tot graiul
Şi măşti purtăm
Pe măştile gândirii,
Ne izolăm în scoicile iubirii,
În cuburi şi neoane raţionale,
Afară râd copacii,
Străzi ce-s goale
Joacă şotron
Cu paşii puşi pe fugă,
Pentru nebuni e necesară-o rugă,
Dar pentru idioţi se cere purgatoriu,
Suntem supuşi de punctul migratoriu,
Ne face sclavi o sferă prea infimă,
Ne strângem înăuntru,
Ascultaţi!
Se curăţă de praf sfânta lumină
Şi norii trec,
Se-aude cum întrebă; chiar au plecat?
S-au dus?
Şi uşuraţi
Desfac din tâmple ploi de primăvară
Şi-aruncă iarbă pe asfaltul gros,
Căci tot ce am întors pe dos
Se vrea repus în starea lui divină,
Când vom scăpa în linişte deplină
Să mergem fiecare la culcare
Nu înainte ca de la ferestre
Să cerem vrăbiuţelor iertare!
-->
Comentarii
Îmi hrănesc prezentul citindu-vă versurile și vă mulțumesc.
Cu admirație!