Dragi prieteni condeieri, eu nu scriu abia de ieri,

Nu-s un geniu ca Nichita să scriu poezii cu litra

De Alpan în buzunar, geniul e lucru rar –

Nu dau cepul la butoi de vinars când scriu cât doi,

Ci scriu treaz și nemâncat, socotesc că nu-i păcat!...

Allan Poe, iar scria, marihuana o servea

Și hașiș si heroină, nu obișnuiesc, e-o vină?!...

Genii de-astea de carton, decedate pe peron,

Și urcate-n firmament, din alcool luând talent,

Aberații și himere de la mine nu poți cere –

Scrisul meu e așezat, fără penis și rahat,

Fără nici un pornoșag, de-asta mă dați în vileg

Că sunt umil un poetaș construit doar din talaș?!...

V-aș ruga să încercaț un poem ca să ”turnați”

În vreo douăzeci minute – pentru mine sunt prea multe!...

N-am pretenții de poet, poate că nu am talent,

Dar vă rog să încercați versul meu să-l cercetați

Dacă e așa anost cum mi-a spus mai ieri un prost,

Dacă versu-i perimat și eu scriu chiar de rahat,

Dacă versu-i infantil și scriu poezii la chil!...

Dacă nu, vă rog frumos să nu-l terfeliți pe jos,

Fiindcă are chichirez, ăsta este al meu crez,

Când citește cititorul, să-i dezvolte căpușorul

Cu ceva înțelepciune – fără nici o sfiiciune,

Eu vă spun că tot ce scriu, cuprinde ceea ce știu

Despre viață, despre lume, chiar dacă nu am renume!...

Eu scriu de amorul artei, nu sunt la marginea soartei

Să trăiesc din poezie, lucrul ăsta să se știe,

Cărțile le dăruiesc celor pe care-i iubesc,

Buni prieteni și amici, de-asta nu poți ca să zici

Că ar fi o nerozie, fiindcă-așa îmi place mie!...

Și-astea fiind acuma spuse, îmi pun condeiele-n huse,

Vă salut, vă-mbrățișez – să citiți, de-asta creez!...

Și cum tot ce-i mult nu-i bun, pe prieteni am să-i sun,

Să le dau o veste mare – un volum îmi mai apare,

Cum spuneam, le dăruiesc la cei care mă iubesc;

Dacă sunteți printre ei, vă salut și-am să închei,

Mă găsiți chiar pe Facebook, asta-a fost tot și mă duc

Să scriu înc-o poezie, așa cum îmi place mie,

Clasică, ne-alambicată, s-o priceapă lumea toată...

Dacă ăsta-i un păcat, timpul meu l-am consumat

Cu curaj și demnitate, să v-arăt, că da, se poate!...

Asta este poezie care-mi este dragă mie,

Vă salut și vă respect, laude nu prea aștept,

 Și vă-ndemn să fiți poeți, nu să scrieți doar când beți!...

Te văd, te simt, te-aud și te rostesc, un sentiment de plinătate curge,

Este ceva sublim, Dumnezeiesc, oricât de mult ar fi, nu îmi ajunge!...

Te vreau, te strig, și-ntr-un târziu te văd, ești minunată, părul lin îți curge,

Oricât aș căuta să întrevăd, destinul nostru neștiut se scurge,

Și-n orice floare, nor, sau vreo stea, te văd pe tine, mult de tot dorită,

Iar Paradisu-n care să trăiești ai vrea, eu îl clădesc, să fii tu mulțumită;

Dar dacă-ar fi să nu-mplinesc ursita, de tine să nu pot să fiu aproape,

Rămâi tu unica și mult-dorita, până ce Hades îmi va coborî pe pleoape!...

În visul meu de noapte te visez, mai minunată, cum n-ai fost vreodată,

Și din frânturi apoi te recreez, vrăjit de plăsmuirea minunată –

Dar visu-i vis, aș vrea să îl trăiesc, aievea tot ce simt să se-mplinească,

Eu către asta, sincer, năzuiesc, nu va fi om ca mine să iubească!...

Însă nu ești atunci când mă trezesc, a fost doar plăsmuirea minții mele,

Și stau în noapte, singur pătimesc, și mă gândesc la toate cele rele;

Dar timpul lucră în favoarea mea - știu că mirată tu te vei întoarce,

Și fiecare clipă va să stea trăită-n ritm intens, din ea vom stoarce

Tot sentimentul drag, înălțător, trăirea-n cote maxim cu putință,

Iubirea va avea aripi de zbor, iar viața va uita orice sentință –

Vom fi un cuget și un singur trup, și dragostea va fi încântătoare,

Caci simt cum lângă tine eu erup, și nimeni n-a iubit atât de tare!...

O iubire-înălțătoare pentru tine m-a cuprins,

Sentimentul este mare, aproape de necuprins –

M-a făcut mai bun, mai altfel și e totul minunat,

Eu nu simt defel povara, fiindcă m-ai iluminat

Și în suflet și-n simțire totul pare mult ușor,

Simt un iz de nemurire, totul e încântător –

Urma pașilor în tină ce o lași am s-o sărut,

Cum Capela cea Sixtină îmi părea cu mult mai mult,

Draga ta făptură sveltă am să o îmbrățișez,

Ca pe-o zeitate celtă am să o înnobilez

Și pe-altarul fericirii am să dau un blând obol,

Frizând gustul nemuririi, sufletul nu-mi mai e gol,

Simt o plinătate care mă ridică în înalt,

Căci iubirea este mare și o treaptă încă salt

Către o înțelepciune ce o dă doar fericirea,

Chiar de-i luna lui Răpciune, simt că asta e menirea

Să iubesc tot Universul și pe tine fiind în el,

Să-ți dedic acuma versul și să fac din el un țel

Către nemurirea noastră ferecată azi în slove,

Cu parfum de căi celeste și de calde supernove,

Bolta cerului albastră ție să ți-o dăruiesc,

Pentru fericirea noastră, fiindcă e așa firesc

Să-ți dedic minunea lumii Paradisul pe Pământ,

Pân’ la țărmul nemuririi și să facem legământ

Că iubire ca a noastră nici n-a fost și nici n-a fi

Și pe bolta cea albastră, stelele lucind vor fi,

Simțăminte-înălțătoare mă vor face să plutesc,

Zi de zi în continuare, tot mai mult să te iubesc!...

Ești prea departe, dar în suflet îmi ești atâta de aproape,

Părcă îți văd iubitul umblet; te-aș săruta ușor pe pleoape,

Apoi în brațe mi te-aș strânge lipindu-te ușor de piept,

Sărutul tău nu mi-ar ajunge și altele am să aștept...

Iar tu, cât ești de generoasă, iubirea mea vei răsplăti

Cu gura-ți dulce, răcoroasă, în sărutări te-i răzvrăti,

Iar eu de ele fermecat, pe brațe te-oi purta ușor

Și voi uita apoi pe-ndat’, că vreodată mi-a fost dor!...

Așa visez în vis de noapte, când depărtarea ne desparte,

Aud în vis a tale șoapte iar sufletul mi se împarte

În două zboruri de condor ce caută să te găsească,

Să ostoiască al meu dor și tot mai mult să te iubească.

Și-oricât de mare-i depărtarea, iubirea ce ți-o port sporește,

Urmează neclintit cărarea spre tine și mai mult dorește

Să-i fii aproape către visul unei iubiri cum n-a mai fost,

În doi s-atingem Paradisul – de unul singur, n-are rost!...

Ne-om regăsi în ceas de seară ca doi eterni îndrăgostiți,

Iubirea nu o să mai doară, vom fi de dragoste vrăjiți

Iar depărtarea și tot dorul vor dispărea din ecuații,

Va triumfa de tot amorul, în ale Cerului ovații!...

Mi-e dor, atât de dor de tine, de ochii tăi pătrunzători,

De gura ta ce-o știu prea bine – mă ridica până la nori

Și de acolo până-n ceruri, iară apoi tot lângă tine,

Iubita mea, știi că alături mi-a fost mereu atât de bine!...

Dar am plecat în zări albastre, nevoia-a fost neiertătoare,

Un rost ca să îmi fac în viață, să fiu corect și ”în picioare” –

Să fac o casă pentru noi, pentru copiii ce i-om face,

Dar azi sunt singur, fără tine, un dor nebun nu îmi dă pace!...

Tu să m-aștepți cu stoicism fiindcă iubirea mi-este mare,

Nu este niciun cataclism o despărțire, deci fii tare

La revederea noastră aștrii vor sta în loc pe bolta-albastră.

Și nimeni n-o avea în lume altă iubire ca a noastră!...

Văd că îngerul tău, te îndeamnă să scrii.

O minune de versuri, strânse în poezii –

Scrie-ntruna, copilă, scrie, scrii minunat,

Versul tău nu va fi, niciodată uitat!...

Scrie vers de durere, scrie versul de dor,

Ce-mi coboară în suflet și îl face ușor –

Dacă-ar fi după mine, o statuie-aș clădi,

Iar pe ea sus pe soclu, versul ți-aș dăltui!...

Să rămână-n vecie, pentru oameni săpat,

Să-ncălzeasc simțirea, versul tău minunat,

Dorul, nefericirea, să le stingă-al tău vers,

Tot ce-i rău și urât, tot de el va fi șters!...

Și de-o fi vreodată să citesc tot ce-ai scris

Cele scrise de tine, ce nu au compromis,

Voi fi-n inimă trist însă și fermecat

De simțirile tale ce-n vers le-ai ferecat!...

Scrie, scrie, copilă, suflet drag și candid,

Versul tău e ca pâinea, coptă-n țest, fără rid,

Dar cu gustul de vise, ca un fulg de păun

De-l citești, simți că ești infinit mult mai bun,

Către ceruri plutești, aninat de un vis,

Simți că inima-ți este prinsă în Paradis –

Versul care clădește și te face mai bun,

Tu copilă-l dospește, căci eu vin să-l adun,

Să îl coc în văpaia dorului necuprins,

Să îl scald în izvor când afară a nins,

Să înghețe de teamă și topească de dor,

Iar apoi mai aproape să îi fie ușor!...

Scrie versul, copilă, scrie, scrii minunat –

Versul tău nu va fi niciodată uitat,

Pe cărarea de doruri astăzi merg furișat,

Căci aș vrea lângă tine să nu am vreun păcat!...

Și din versu-ți ca neaua, diafan și curat,

Cât de mult m-aș hrăni, nu mă simt săturat –

Ți-aș intra în simțire, sufletul ți-aș robi,

Ca măcar pentr-o clipă să mă poți tu iubi!...

S-a născut Cristos, Regele-așteptat,

Cum proorocii spun, azi s-a întâmplat –

În ieslea modestă, nu într-un palat;

Prea-sfinte Iisuse, cât te-am așteptat!...

Betleemul care, azi te găzduiește,

Nașterea-ți sublimă azi sărbătorește –

Bucuria mare o împărtășește…

Toți cu mic cu mare, prăznuiesc regește!...

Post și rugăciune noi ți-am închinat,

Sfântul Duh în noi iar a luminat;

Sufletul vibrează și e minunat –

Azi cântări de slavă ție ți-am cântat!...

Și în turma care tu o păstorești,

Azi răsună numai melodii cerești –

Îngerii se-adună, printre ei tu ești,

Craiul ce-i conduce și ne amintești

Că pe lumea asta, mare, minunată,

Pentru mântuire, un Cristos se-arată –

Ne rugăm azi ție să ne cârmuiești

Către Raiul unde tu ne păstorești,

Nașterea ta sfântă-i veste minunată

Peste Betleem o stea-i luminată –

Magii au văzut fața-ți prea curată,

Daruri și-nchinare ție îți arată.

 Pretudindeni unde, este un creștin,

El sărbătorește, nașterea-ți cu chin

Iar Fecioarei Sfinte, astăzi îi închin,

Toată rugăciunea și-un pahar cu vin,

Vinul ce-ți e sânge, ca în Sfântul Graal,

Tezaurizat, într-un Sfânt Pocal.

Azi ne-mpărtășește templul cel carnal,

Și ne mântuiește sufletul toval.

Ziua de Crăciun, nașterea-ți curată,

O sărbătorește, omenirea toată –

Iar Biserica – turma-ți minunată

Cheia cea de boltă, sfântă și curată

Azi o prea-slăvește, Sfinte Tu, Iisus,

Căci tu ești ca ziua fără de apus,

Tu ești cheia bolții Templului Ceresc,

De-aceea creștinii, cu toți te iubesc!...

De ce mă tem?...mă tem de bătrânețe

Dar nu în trup, în suflet și simțiri...

De insomnii ce nu-s în tinerețe,

Și de trăirea doar din amintiri.

De ce mă tem?...mă tem de neuitarea,

Acelor clipe ce-au produs în cuget,

Dureri mai mari decât e însuși marea,

Și rătăcit a pașilor mei umblet.

De ce mă tem?...mă tem de boala lungă,

De suferința ce-aș putea s-o am

Căci cursul vieții sigur poa-s-ajungă,

Precum căderea frunzei de pe ram.

De ce mă  tem?...de moarte, nu în sine,

Ci de cuprinsul veșniciei sale –

Aș vrea să mor în somn, ar fi mai bine,

Și n-aș simți plecarea pe-astă cale.

Dar ce mai mare teamă, este-aceea,

Că n-aș lăsa nimic în urma mea –

Un stih  notabil care-ar fi și cheia

Spre nemurirea ce-i atât de grea.

O dragoste adevărată-i, când tu iubești și ești iubit –

Nu simți pământul sub picioare, plutești spre-naltul infinit,

Renaște sufletul din tine, resimți doar iz de primăvară –

Ușor la trup, vibrează totul, ești liber pentru-ntâia oară.

O dragoste adevărată-i, izvor de vers curgând ușor,

O viață binecuvântată, în care ai în toate spor,

Căci ce-i mai dulce și mai spornic decât iubirea-nălțătoare,

Care-i mai mult decât o hrană, face-ncercările ușoare.

O dragoste adevărată-i sublimul negândit atins,

E firmamentul unde stele de sentimente ce-au cuprins

Tot ce înseamnă armonie, atât în trup cât și-n simțire,

Tot ce clădește, uită, iartă și tot ce-i drum spre nemurire.

O dragoste adevărată, de o găsești tu s-o cultivi,

S-o aperi cu devoțiune de toți cei răi și invazivi –

Ca pe o floare delicată, tu cu lumină s-o hrănești,

Căci dragostea adevărată, o dată-n viață o-ntâlnești!

      Dragoste cu cântec

Într-o zi s-au întâlnit, el și ea din întâmplare –

Ea, de douăzeci de ani, el, cu patrușcinci mai mare.

El cu vilă și un S.U.V., pensie-ndestulătoare,

 Ea cu foamea în stomac și cu forme-mbietoare.

Ea cu farmec, vino-ncoace, el burtos și cu chelie,

Nu știu cum s-au ”adunat” și-au pus-o de-o ”pirostrie”.

Toată lumea s-a crucit – el bătrân și ea o jună,

 Cum să stea ei împreună mai mult de o săptămână?!

Răsfățând-o-n toate cele, cardul s-a golit ușor,

Și din pensie în pensie, banii dispăreau în zbor.

Nopțile ce să mai spun, devenir-o schingiuire

Pentru dalbul amorez, puțintel mai slab din fire.

Ea focoasă, el plăpând, respirând cu greutate,

Într-o lună a-nceput s-aibă tare-n sănătate.

A-nțeles într-un târziu ce greșeală a făcut,

Însă nu vroia s-o piardă, de-aia i-a satisfăcut

Orice boare de dorință și-a ajuns falit, bolnav,

Iar de-aprope-o săptămână zace-n patul cel jilav.

Iubițica e cu altul, tânăr, mândru, ’nalt, fălos,

Iar moșneagul ce-i e soț, peste poate de gelos

A făcut infarct și zace părăsit într-un spital,

Iară soața-i papă banii cu iubitul – e vital

De acum să divorțeze, însă n-a mai apucat;

Juna soață-l moșteni, de tot a beneficiat!

Vila, S.U.V.-ul și strânsura ”fericitului” defunct,

Au fost puse în vânzare și păpate punct cu punct.

Fericiți trăiră-aceștia pentr-un timp – de, tinerețea,

Dar când banii s-au sfârșit, tipu-și părăsi feblețea!

Caută nefericita, altă  victimă pe ”piață”,

Altul singur, cu avere, care-a reușit în viață.

Dacă o să reușească, pot să pun pariu cu voi

Că mai scap-afurisita încă-o vreme de nevoi!

Îi stă bine ca vădană, negru-o prinde de minune,

Știu că vă scandalizează, dar e tot în funcțiune!

Dragi bătrâni, bogați și singuri, să nu vă aventurați

Lăngă tinere focoase, fiindcă viața v-o riscați!

Îmi ești balsam pe sufletul rănit,

Iubirea mea, ce-ai apărut în cale,

Tu rănile, cum știi mi-ai oblojit –

M-au vindecat doar zâmbetele tale,

Iubirea noastră e atât de pură,

Cum n-a mai fost și n-o să fie alta –

Îmi ești cum este rugul pentru mură,

Sau ce însemnă pentru nufăr, balta.

Te-am întâlnit când nici nu mai speram

Să întâlnesc iubirea  așteptată,

Ești pentru mine, teiul pentru ram,

Sunt sigur, nu ne-om despărți vreodată.

Și dacă-a fost să îmi pătrunzi în viață,

Voi face tot ce pot să te păstrez –

Știu, totu-atârnă de un fir de ață,

Dar eu fac totul să-l consolidez –

Doar împreună răsuci-vom firul,

Din ață va ajunge un odgon,

Pe față ne va mângâia zefirul –

Vom fi un cuplu la un milion!

Atâția îngeri sunt și pe pământ,

Nu doar în cer, dar trec neluați în seamă,

Ne dau și nouă spirit și avânt

Și luare-aminte la cuvântul ”mamă”!

Căci mamele sunt îngerii de-aici

Ne dau și viață, ne cresc, ne veghează,

Simt sufletul, vreo boală, parcă zici

Că-n ele somn nu-ncape, doar vibrează

De grija pentru noi, copiii lor,

Iar noi, ce facem – creștem și plecăm

În lumea largă, iar pe dumnelor,

Din când în când dacă le vizităm!

Dar ele rabdă dorul, lipsa noastră,

Cu-atâta stoicism căci numai dragul,

Le ține-n viață, viață aspră,

Și-așteaptă-ntr-un târziu să trecem pragul

La casa lor umilă, ancestrală,

În care sunt stinghere când sosim –

Ar vrea-o de ar fi monumentală,

Să stăm mai mult în ea, să huzurim!

Însă, grăbiți cu viața ce destramă,

Curând le părăsim și-ntr-un târziu

Aflăm că îngerul ce ne-a fost mamă

Ne-așteaptă liniștit într-un sicriu.

Realizăm atunci cu-amărăciune,

Că n-am vorbit cu ea cât am fi vrut,

Dar e târziu, e timp de-nchinăciune

La căpătâiu-acestui  înger frânt!

Mă iartă mamă - înger de lumină,

Ce te-ai urcat cu sufletul la cer;

Rămân cu amintirea ta senină,

Și remușcarea-n cugetul stingher!

Iubirea noastr-a fost divină, sfârșitu-sa și-am fost de vină,

Am înșelat-o-n așteptări, și a plecat spre alte zări.

De-ar fi s-o iau de la-nceput, i-aș spune-ntruna cât de mult

Poate-nsemna ea pentru mine, și-ar fi cu mult, cu mult mai bine.

Dar a plecat și m-a lăsat, pustiu, și zău dacă mai știu,

Ce-i de făcut, cum s-o-ntâlnesc, regretul să-l mărturisesc.

Poate că ea mă mai iubește, chiar dacă nu mărturisește,

Ceva în suflet a păstrat, un sentiment imaculat.

Chiar de regretul e tardiv, îmi cat mereu câte-un motiv,

S-o amintesc în vorba mea, și-o simt că e prezentă EA.

În minte-mi stă și în simțire, și-abia apuc să-mi vin în fire,

Când mă trezesc în zori de zi, uit visul, nu mă pot păzi

Și-ncerc ca să-l rememorez, și-n mintea mea să o păstrez,

Dar visu-i vis, o nălucire, nu ține loc pentru iubire,

Având-o-n gând am scris de EA, gingașă ca o peruzea,

Iubirea mea de neuitat, rămân etern neconsolat!

         Sunt...                                                       Când…                                                                     de Camelia Ardelean                                              de Nelu Preda

Sunt doar o mască pe un suflet gol,                     Când stau la masă și-i paharul gol,
Un chip plăpând cu-alură de scânteie,                 Privirea-mi nu mai are vreo scânteie,
Seiful greu din ceară, fără cheie,                         Să mai desfac o sticlă n-am nici cheie,
Ascuns în al neliniștii atol.                                    Ce mai, sunt incredibil de matol.

Sunt stația rămasă fără tren,                                Prin gară se aude-acum  un tren,
Sub orologiul vechi, mușcând din noapte,            Hodorogind pe șine-adânc în noapte,
Ori un popas de-ntunecate șoapte,                       În cap aud un brumm și multe șoapte
Un ultim vers într-un anost catren.                        Dar mă-ncăpățânez la un catren.

Am trupul frânt de tainice poveri,                          Am dus de-a lungul timpului poveri
Doar candela tăcerii mă alină.                              De băuturi – durerea mi-o alină;
Luându-mi soarta de la naftalină,                         Mi-am scos costumul de la naftalină
Mi-am scos-o la mezat, cu grijă, ieri.                   ”Să vii la nuntă, mi-a zis unul ieri!”

Am obosit să lupt și chiar să fiu!                           Aș vrea și eu exemplu ca să fiu!
Bagaje de speranțe sfărâmate                             Dar visele-mi sunt toate sfărâmate,
Mi-alunecă, crestându-mă pe spate,                    E mult mai simplu – dau halba pe spate
Mă zbat într-al învinșilor sicriu.                             Și visele le-nchid  într-un sicriu!            

Fă-mă Doamne, vârf de munte, să rămân cu capu-n nori,

Să am pletele cărunte când trec șiruri de cocori.

Fă-mă Doamne, vânt de vară răcorind amiezile,

Să contemplu din înalturi câmpul și livezile.

Fă-mă Doamne, rău ce curge, răcorind câmpiile,

Să mă scurg ușor la vale mângâind sălciile.

Fă-mă Doamne, dor de ducă, cugetele să îndemn,

Depărtările să-nvingă, pasul să le fie demn.

Fă-mă Doamne, vers duios, glas de fluier și caval,

Inimi dragi să oblojesc când l-aud în recital.

Fă-mă Doamne, litere,  să rămân în veșnicie,

Scris în vers meșteșugit, pe o coală de hârtie!

Din cânt de doină și cuvânt

Luceafăr te-ai născut

Și-ai pus cu pana legământ

S-ajungi recunoscut.

Condeiul tău clocotitor

Ne-a lăsat moștenirea

Și-ai devenit nemuritor:

Asta ți-a fost menirea.

Sub tei un somn odihnitor

Să dormi în paradis

Coroanele de merișor

Te străjuiască-n vis.

Nicicând noi nu te vom uita

Și la mormântu-ți sfânt

Prinos pios pe rând vom da

Ca veșnic legământ!

Ești ultima salvare pentru mine,

De mine însumi tu mă vei salva –

Mi-e sufletul mormane de ruine

Și-n sentimente se va dizolva –

Sunt sentimentele controversate

Mă-ndeamnă ca să fug dar și să stau –

Sunt gesturile-ți dezinteresate –

Iubirea ta o simt și da, o vreau!

Dar oare îți voi da eu pe măsură

Iubire din al meu suflet rănit

Cât tu îmi dai ca pe o băutură,

Iubirea - panaceul potrivit?!

Ești tu atât de bună, răbdătoare,

Încât s-accepți un suflet zdrențuit?

Mi-e teamă - știi, iubirea doare

Și-așa ca tine n-am mai întâlnit

Pe nimeni care să mă înțeleagă,

Să vadă ceea ce e bun în mine

Și iată sentimentele ne leagă

Iar împreună sigur va fi bine!

De-aceea mulțumesc Divinității

Că pașii noștri s-au intersectat,

Și-acum declar public ”Cetății”,

Că te iubesc necondiționat!

Cât vă mai rabdă azi pământul, hapsâni cu inima de piatră?

Țării îi pregătiți mormântul, căci nu iubiți a noastră vatră!

Ați pus tot statul la mezat: petrol, și gaze, și uzine,

Și băncile-ați devalizat, ca să vă meargă vouă bine!

Din tot ce-a fost cândva de preț - învățământ și sănătate,

Tratate astăzi cu dispreț, plecat-au în străinătate

Și medicii și studențimea dau azi tributul băjeniei,

Tratând și-mbogățind Apusul în detrimentul României!

Și-n parlament dorm șobolanii, ce rod bugetul sforăind

În largi fotolii, căci dumanii se fac că lucră legiuind,

Dar scot doar legi avantajoase pentru penali și mafioți;

Votează sinecure grase și alocații mari la hoți

Căci nu se știe ca pământul când vor ajunge-n pușcărie,

Și-și pregătesc așezământul s-aibă confort și veselie!

Pensionarii fac azi foamea, iar muncitorii doar o mint,

Noroc că s-a-ncălzit  și vremea, iar gerul, boala n-o mai simt!

Străbunii în mormânt se-nchină când voi pământul ni-l vindeți,

Căci sângele și-au dat în tină și mulți au fost scurtați de vieți –

Voi, scârnăvii ce nu vă spală nici apele din Marea Neagră

Ați fi în stare pentru-o țoală să vindeți garderoba-ntreagă!

Dar nu-i trecută astăzi vremea când veți plăti întreg veninul,

Cu care-ați otrăvit voi lumea, iar pentru noi sfârși-va chinul –

Un Țepeș trebuie s-apară dintre vlăstarii neamului,

Să deporteze Parlamentul în centrul Bărăganului!

Dragi prieteni, am bucuria de a vă anunța apariția primului meu volum de versuri sub egida Editurii ”Izvorul Cuvântului”. 

Volumul are 182 de pagini și poate fi procurat de la editură prin comandă telefonică la mobil: 0729965207 sau e-mail: preda.nelu2@yahoo.com. Prețul de raft este 15 lei la care se adaugă cheltuielile de ambalare și expediție.

Timp nebun, unde zbori așa iute cu mine

Laolaltă prin vremuri și simțiri reci, străine?

Stai ușor, domolește-ți curgerea cea nebună,

Lasă-mi timp să mai merg cu iubita de mână;

Fii blajin, dă-mi răgaz să mai scriu un poem,

Despre-a noastră plimbare, de-al iubirii blestem

Ce răceala  absurdă a adus între noi

Și în suflet durere ne-a turnat – suntem goi.

Am ajuns doi străini – cât de mult ne-am iubit!

Timp nebun, numai tu soarta ne-ai urgisit

Și din trupul ce-am fost – astăzi doi singurateci,

Despărțiți, suferim precum caii zănateci

Ce-au scăpat dintr-un țarc – al iubirii ocol,

Și se-nvârt lângă dânsul făr’ să aibă potol;

Libertatea e grea fără gram de iubire...

Timp nebun, poți să-mi legi dreptul la fericire!

Adu-mi draga-napoi, cu iubirea ei caldă,

Să mă-mbăt de amor care sufletu-mi scaldă –

Să fim iar amândoi doar un cuget și-un trup

Simțământul iubirii să-mi dea har să erup!