Sunt... Când… de Camelia Ardelean de Nelu Preda
Sunt doar o mască pe un suflet gol, Când stau la masă și-i paharul gol,
Un chip plăpând cu-alură de scânteie, Privirea-mi nu mai are vreo scânteie,
Seiful greu din ceară, fără cheie, Să mai desfac o sticlă n-am nici cheie,
Ascuns în al neliniștii atol. Ce mai, sunt incredibil de matol.
Sunt stația rămasă fără tren, Prin gară se aude-acum un tren,
Sub orologiul vechi, mușcând din noapte, Hodorogind pe șine-adânc în noapte,
Ori un popas de-ntunecate șoapte, În cap aud un brumm și multe șoapte
Un ultim vers într-un anost catren. Dar mă-ncăpățânez la un catren.
Am trupul frânt de tainice poveri, Am dus de-a lungul timpului poveri
Doar candela tăcerii mă alină. De băuturi – durerea mi-o alină;
Luându-mi soarta de la naftalină, Mi-am scos costumul de la naftalină
Mi-am scos-o la mezat, cu grijă, ieri. ”Să vii la nuntă, mi-a zis unul ieri!”
Am obosit să lupt și chiar să fiu! Aș vrea și eu exemplu ca să fiu!
Bagaje de speranțe sfărâmate Dar visele-mi sunt toate sfărâmate,
Mi-alunecă, crestându-mă pe spate, E mult mai simplu – dau halba pe spate
Mă zbat într-al învinșilor sicriu. Și visele le-nchid într-un sicriu!
-->
Comentarii