sunt atât de împrăştiat
paşii mi se rătăcesc
în aşteptarea oaspeţilor
zilele comune
sunt ascunse
sunete stridente urcă din stradă
în oglindă mă dezic
de firele albe și neliniște
pierd clipe cu spaima
de a deschide ochii
sunt atât de uituc
încurc toate zilele de naștere
am dubii și în privința aniversării mele
să număr anii
în care mai pot visa
iar visele
asemeni unor blânde făpturi
mă privesc înotând
până la îndepărtatele zări
unde călare pe liniștea zilei
învăț să descopăr
clipele când mă pot regăsii

Cei doi îngeri se priveau
în oglindă
primul avea oglinda la piept
celălalt o purta asemeni
unei mări pe creasta stâncilor
țâsnite din privirea sa
în prima oglindă furtuna
venea către amiază
timp în care în cealaltă
se atingea în pauza
dintre cuvinte cerul
în cele două oglinzi
ploua concomitent

Dintr-un început
se numește piatră lovirea adâncă
a cuvântului în furca ploii
se numește piatră
felia de țărm dăltuită
de fulger la întretăierea cuvintelor

În oraşul de piatră am adus un ac de pământ
un pește şi un pom
toate acestea în locul cuvintelor
ce riscau să-şi spargă capul
în piatra oraşului
a venit din furtună îngerul
cu el
am alcătuit din cuvintele salvate poemul
să-i redau zborul în oraşul de piatră
din piatră oraşului să pot distinge
începutul

sunt atât de împrăştiat
paşii mi se rătăcesc
în aşteptarea oaspeţilor
zilele comune
sunt ascunse
sunete stridente urcă din stradă
în oglindă mă dezic
de firele albe și neliniște
pierd clipe cu spaima
de a deschide ochii
sunt atât de uituc
încurc toate zilele de naștere
am dubii și în privința aniversării mele
să număr anii
în care mai pot visa
iar visele
asemeni unor blânde făpturi
mă privesc înotând
până la îndepărtatele zări
unde călare pe liniștea zilei
învăț să descopăr
clipele când mă pot regăsii

Te pot alcătui din coastele mele
apoi ne putem alcătui împreună
la umbra unului
pentru a fi două aripi în același trup
salvăm cuvintele
îl facem pe trei
și așa mai departe
cioplim nume
noi copacilor
nu obosim să sperăm
apoi de la capăt
știi tu vom face
alte nume din pământ şi apă
până la capătul rotund al lumii
asemenea secundelor...

brusc un vultur
mi-a strivit retina
a intrat în lumină fără să o topească
și ochiul drept a devenit al lui
în el cel nășcut
strigă puternic
următorul devine tot vultur
aripă din aripă
vin ceilalți și ei vulturi
acum ochiul stâng plânge cu ochiul drept
adunați în retina ce-mi crește
în frunte

În noaptea rece
din ape curgătoare
ridic năvodul cu înțelesuri
al toamnei adâncite în cuget,
să umplu somnul treaz
cu rădăcina amiezilor.
Să fac din răscolirea vârstei
cărări iubirii
în pieptul ars al păsării ce vine
să fie rod solfegiului de așteptări
în cerul bolților deschise
cu îngeri amăgitori și triști.

Iubito,

pe drum de lumină

înalț dorința de a-ți fi aripă în duh

să șterg umbrele din calea ta

poieni racorose să așternem dorului.

Tu cu lacrima mea

să stingi focul ce vântul îl întețește,

nu strânge în piept

mireasma lemnului ars

și nici nu sfărâma poteci pe care calci

lasă-te condusă în dans de brațul meu

cu proaspăt gând să aducem primăveri

îmbrăcând

cuvintele cu arșița păsării care ne iubește.

Scriu vântului

scrisori de amor

în singura formã pe care o cunosc

a furtunii,

întorcând aripi în culorile azurului,

rãvãşind cerul în gând,

şi uitând acolo unde se nasc griji, ploaia

sã stingã durerea.

Lângã chemãrile întârziate ale vântului

când vara seacã fântâni

iar paşii poartã întrebãri

aflu în zborul pãsãrii

cântecul împlinit al aştrilor.

din care mã nasc,

sã caut lumina în firul de iarbã

şi-n zâmbetul trandafirului.

Fata de aur

va exista

 dacă mâinile noastre

jucându-se o vor plămădi

din nisip și mare

ca într-o tragedie antică

menită să zidească într-o nouă naștere cuvintele

cu ivire de prunc,

pentru a umple călimara cu seva

recoltei târzi.

Ea va avea umerii înnobilați cu îngeri,

iar fruntea acoperită cu părul răvășit

de chipiul de general retras din activitate

care zâmbește de pe raftul inimii sale

așteptând să-i ofere la brațul său sceptrul iubirii.

În fiecare zi

mai aflu un sâmbure de nor pe cer

și gândul mă îndreaptă să rostesc cuvinte

în care ochii descriu culoarea amurgului

ivit sub piele.

Un vis ce-mi decojește inima

asemeni oului spart în palmă

pentru povestea timpului,

pe care iarba a rătăcit-o

în ploaia care mă recompune din insule pierdute

pe un arhipelag inundat de cuvinte.

Hotărât gest
să mă dăruiesc ție chip al luminii,
înscăunându-te peste dimineți de iubire

în care să privesc
cum sapi adânci fântâni fără ciutură

din care să bem vinul roșu al vieții întreită
de vulturi cu ciocul plin de verdele desfrunzit al ploii.

Tu să-mi întorci suspinul de la inima vântului

rostogolită în vechi clepsidre,

în care marea se naște
având gândul
mai flămând cu un val
mai întins cu o aripă.

Ca un fluture flămând voi pleca spre lumină
în căutarea corăbiilor cu mateloți înnobilați de îngeri
să ocupe insule cucerite de ploi târzii
în care semințele pline vor da chipul fraged al fructelor,
din furtuni să eliberez vulturi,
să colorez din iertarea mării vântul
cu cântecul sirenelor fecioare.
La întoarcerea acasă din prispă
voi face cu ochiul norilor roșii
care vor lăsa ploaia la coadă să aștepte primăvara,
apoi voi săruta o duzină de cadâne
care își vor face intrarea în sânul toamnei.
Voi întreba cât este ora și de ce soarele fuge
din calea vântului.
Tu inimă, cu grabă
imi vei găsi timpul împlinirii.

Meticuloși și curați
strângem în piept
tot ce putem pierde:
trudă depusă în fapte,

Cu sete împlinim
gândul roditor
din amintiri culese dintre maluri,
în seri de odihnă
și veri de atins,
strigând "atât se poate".

Deschidem apoi  inima
să fim parte din freamătul vremii,
trăind pașii istoriei scrise,
legați de credințe și mituri

M-ai căutat atât de dimineață, încât
eram ascuns după un mal cu păsări,
acoperit de un stol
ce-mi purta visele
pe aripi, spre locuri înalte
unde se pot clădi gânduri
luând în calcul rezistența
aerului la intemperiile produse de
sentimente în amestec cu teamă
acolo, dimineața are altă dimensiune
ea se află întotdeauna ultima.

Cunosc un om care are în
inima sa o pasăre de argint
în ea locuim noi, ceilalți
privirea sa ușor întoarsă spre sine
se sprijină pe pereții înalți ai sufletului
unde se află un curcubeu cu aripile
ridicate spre cer
până acolo sunt și hotarele toamnei,
in pieptul său timpul a săpat văi
ce le-a umplut cu iubire,
cu degetele răsfiră norii
printre gândurile
pe care le afișează zâmbind
are o mulțime de vise pe fiecare
cu puterea dăruirii ni le oferă
nu îl striviți iubiți-l.

țărmurile care mă cuprind
se pierd între a fi și a avea
unul se întinde spre amiază
în celălalt un fluture se înalță
asemeni unui curcubeu
cu aripile îndreptate spre cer
ca și anotimpuri ele sunt
situate la distanţe egale
țărmul de la amiază
ocupă ochiul stâng
din el lipsesc câteva amintiri
în care pasărea albă a timpului
s-a așezat pe tâmple
în țărmul din ochiul drept rătăcesc prin livada
cu rouă si melci
unde copilăria tărzie
trage de barbă norii
și atinge cerul cu inima
să audă cântecul
ploii de primăvară
voi anotimpuri lăsați-mi
țărmul copilăriei în pace

Se interzice brumei să fie brumă
ploii să fie ploaie
mărului să fie mușcat
șarpelui să fie ispită
se interzice gândului
să fie cuvânt.
Iubirii nu i se interzice nimic
este lăsată să fie lumină
și cu lumina pre lumină călcând,
se umple cerul cu vulturi
si lor li s-a lăsat zborul.