(I parte)
La umbra unui nuc, lângă izvor,
Unde era un lac odată,
Se întâlnea un brav fecior
Cu o gingașă, frumoasă fată.
Ei, zi la zi, în fiecare seară,
Spre codru verde se-ndreptau,
Visând din nou, a câta oară,
Săruturi dulci, căci se iubeau.
În lume se petrec și rele,
A început un grav război.
Cu fețe triste, inimi grele,
S-au despărțit în lacrimi, amândoi.
Trecu un an, apoi mai trei,
Tot plânge și așteaptă fata,
Iar El, luptând în depărtări,
De doru-i se topea și gata.
Visau oftând în zi şi-n somn
La nucul cel bătrân și falnic,
Și se rugau la Sfinţi şi Domn,
Să scape de calvar amarnic.
Dar într-o zi, nenorocită,
În sat veni o veste rea,
Prea neagră, ca din cer trăsnită
Ca o săgeată mârșav se-nfigea…
Se înfigea adânc în inima orfanei
Ce sângera cu lacrimi de cristale,
Ce se scurgeau pe-obraji. O, Doamne!
Umplându-ți sufletul de jale...
Aflase că iubitul ei, sărmanul,
Căzu eroic într-o luptă grea,
Și biata fată de necaz tot anul,
A suferit topindu-se şi ea.
Iar ochii ei, ochi cristalini
Care cândva râdeau plăcut,
Te tulbură acum, fără de vini,
Nu ştiu să râdă, tot lacrimi curg.
De el, și-acum își amintește,
Bătrânul nuc îmbrățișând,
Ea coaja veche-i umezește,
Pe trunchi şi ramuri, tot plângând.
Iar el, copacul, de durere
Pe trunchi când lacrimi îi cădeau,
Tot tremura fără putere,
Căci rădăcinile-i ardeau.
Atât de mult dorea pe lume
Pe Ea cumva s-o liniștească,
S-o mângâie încet și-anume…
Ceva drăguț ca să-i șoptească.
Căci pomul doar știa și Domnul,
Cum se iubeau ei foarte tare,
Iar el acum își duce somnul,
Ea de durere, încet moare.
Dar timpul repede se duce
Și multe a schimbat pe lume,
La cele rele puse cruce,
Luând cu el, zile nebune.
Cu greu s-a liniștit sărmana,
Speranța ei demult s-a dus…
Cu mare chin i-a dat pomana,
Sa fie liniștit el, sus…
Și-a pus în gând pe totdeauna
De dragu-i, să nu mai amintească,
Căci el de mult e mort, totuna,
Iar Ea voia să mai trăiască.
Dar câteodată un dor fierbinte,
Făcea ca inima-i să se aprindă,
De bravul drag își aducea aminte,
Iar începând amarul s-o cuprindă.
De multe ori, pe la apus de soare,
Spre codrul verde se-ndrepta,
Of, zău și sufletul mă doare,
Căci nucul parcă-i aștepta.
Stătea măreț cu brațele întinse
Sperând că ambii vor veni,
Dar scârba și amarul îl stinse
Căci pe fecior, nu-l mai zări.
El o vedea din depărtare
Cum Ea plângând se apropia.
Vai, încărunțise atât de tare,
Căci nucul n-o mai cunoștea.
(II parte)
Când toată jalea i-a trecut
Ea a ieșit în sat la horă,
Grozav de bine-a petrecut,
Multe sătence o voiau de noră.
Iar un flăcău, flăcău văzut,
Din inimă s-a îndrăgostit,
Pe loc el mâna i-a cerut
Și chiar a doua zi, s-au logodit.
Dorea la fel, ca orice fată,
Un soț, ce sincer s-o iubească,
Să-i zică «mamă» cineva odată,
Cu pieptu-i pruncul să-și hrănească.
O bună vreme a mai trecut
Și într-o zi de vară călduroasă,
În sat o nuntă a început,
O nuntă mare și frumoasă.
Se mărita drăguța noastră fată,
Dar nunta, nu-i era o fericire,
Era cam tristă și cam supărată,
Căci nu se mărita ea din iubire.
De cordul verde își aduse aminte,
De-acelaşi nuc frumos, de izvoraș,
Și-ntruna i se tot strecura în minte,
Acelaşi blând și gingaș odoraș.
I se părea, c-o strigă-n așteptare
Frumos băiat, atât de drag,
Iar sufletul durea atât de tare,
Încât lihni, căzând în prag.
Cu pașii repezi spre codru a luat-o
Cu un buchet de flori în mână,
Căci clipa asta, mult a așteptat-o
A noastră prea drăguță zână.
Și-a pus în gând pe totdeauna
Ca bun rămas să-și ia odată,
Dorință având pe suflet, una!
Cât să cuprindă nucul…tată.
Dar când acolo a ajuns,
A fost lovită de-o durere,
Ce-n inimă hăt i-a pătruns
Și ea căzu fără putere.
Сăci nucul cel umbros și falnic
De dor și jale s-a uscat.
Un ciot rămase, atât de jalnic...
A fost tăiat și despicat.
Și-a revenit săraca fată
Și când colo ce-a văzut…
Acel izvor de altă dată,
În mândru lac s-a prefăcut.
Cu apa-i fața şi-a stropit,
Pe cioată florile a așezat.
Și după ce o clipă s-a liniștit,
Ca-ntr-un altar, s-a închinat.
Stătea pe malul apei fermecate,
A lacului celui ce s-a făcut,
Din lacrimile ei vărsate,
Acel izvor, cu timpul a crescut.
Își amintea, privind ca în oglindă
Secvențe vechi, atâta de plăcute,
Dar nu putea sărmana să mai plângă,
Căci lacrimi a vărsat prea multe.
Plutea pe apă voalul de mireasă
Și totu-n jur, magic a dispărut,
Deodată însă, în oglinda albastră,
Încă un chip a apărut!
Minunea a făcut-o să tresară
Și-n apă leșinând căzuse,
Vai, inima din loc era să-i sară
Căci chipul scumpului văzuse.
Când ochii încetul și-a deschis,
Pe drag iubit ea l-a văzut,
I se părea sărmanei că-i un vis,
Căci în minuni, n-a mai crezut.
Atât de dulce a sărutat-o
Și s-o trezească a început,
Cu mare dor a îmbrățișat-o,
Durerea toată i-a trecut.
De atunci, iubiții au dispărut,
Și cred, că-i fericită draga fată,
Că nimeni nu i-a mai văzut,
Iar dragostea, nu moare niciodată.
La apa unui lac, lângă izvor,
Unde era un nuc odată,
Se întâlni un brav fecior,
Cu o gingașă, frumoasă fată.
Epilog
Vedeţi voi? Nimeni nu ştia
Că nucul , tânăr altădată
O salcie tainic iubea,
Dar nu I-a spus-o niciodată...
Iubea tăcerea ei şi mlădierea,
Creanga cu floare, aplecată
Ea nu-l ştia, se tot pleca
îşi scutura floarea bogată.
Doar tainic rădăcini simţeau
Prin labirinturi pământene,
Fiori prin frunze le treceau
Prin crengi şi trunchiuri efemere.
Când nucul... şi de dorul ei
S-a tot uscat şi a pierit,
La mal de lac a răsărit
O altă salcie şi trei...
mlădiţe noi de nuc frumos,
şi falnic cum era cândva
al nostru nuc, iubit, fălos...
au tot umbrit ăst lac sfinţit
de o iubire unică şi fără de...sfârşit!
-->