Te-ai întrebat ce ai avut

De nu ai dat putere

La cel ce sta neabătut

Şi îţi cerea tot vrere?

Te-ai repezit la infinit

Crezând în nemurirea clipei

Dar te-ai împiedicat subit

De ce era urzit ispitei.

Nu crede ce e necrezut

Absoarbe armonii de stele

Şi fă să fie de-nceput

Un nou restart din cele iele.

Crâmpeie sunt la infinit

În preajma-mi tot crâmpeie

Iar ea nădejdea a venit

Din ultima scânteie.

Pe cer străluce larg ea luna

E plină de speranţe toate

De-ar mai putea să-ncape una

Pe care eu am pus-o deoparte.

Nădejdi tot sunt şi vor mai fi să fie

Crâmpeie stau să se prăvale-n suflet

Aş da acum un veac pentru o scânteie

Ce să mă facă vers din al tău cântec. 

Viaţa este un pelin

Stropi de soartă ce rodesc

Gustul cel scurs din destin

Şi doar clipe ce privesc

Peste timpul cel trecut

Peste starea de beţie

Când făceam ce n-aş fi vrut

Dar aşa a fost să fie.

Lungi semnale hoinăresc

La poarta ce tot prăvale

De din seară odihnesc

Peste noi sclipiri domoale.

Nu mai este timp de trudă

A rămas doar ea cenuşa

Timpului ce-i viaţa nudă

Până se deschide uşa.

Nu dori să ţi se-ntâmple

Ce adesea tot tânjeşti

Lasă dar trecutul între

Ce doreşti şi ce iubeşti.

Dar la ora de final

Când el timpul îţi stă-n cale

Cată tu acel pumnal

Şi te scapă de cea jale.

Căci ferice eşti oriunde

Numai să nu fie-n iad

Şi de poţi, adormi sub unde

Ce-s cântate doar de brad.

Larg curcubeul îşi deschide

Stropii de rază peste cel infern

Stau rezemat de-un nor şi mă cuprinde

Ceva ce tu, doar tu ai mai simţit mai ieri.

Sunt stropi de soare ce cu dalbe raze

Stau trişti în amăgirea trecătoarei clipe

Aş vrea să-mi dai al morţii camicaze

Pe care apoi urma-vor să înfiripe

Cele ce sunt şi nu în stele

Lungi amăgiri de  reverie

Pierdut sunt dar şi regăsit în ele

Dar şi mai mult-mă simt în armonie

Cu ultima pală de vânt

Cu zumzetul frivol al clipei

De mai am crez, poate fi sfânt

Şi ultimul pierdut al ei ispitei.

N-am coborât din zarea albastră

Tot cerul e la talpa mea

El curcubeul e o pasăre măiastră

Ce plânge vesel-trist alăturea.

Sunt stări ce nu pot fi vorbite

Şi vorbe ce nu pot avea

Un dram din seva cea fierbinte

Pe care ai pierdut-o în noaptea mea.

Am presărat un curcubeu

În calea glasului tău lin

Ca semn că tu vei fi al meu

Gând de nobleţe şi preaplin.

Îmi regăsesc starea de bine

Alerg cu nostalgie-n suflet

Dar când privesc din nou spre tine

Eu nu mai văd al tău cel zâmbet.

Sunt calde clipele din somn

Ce se pogoară cu nesaţ

Peste el trupul încă gol

Iar tu eşti încă la al meu braţ.

Prin ochii tăi privesc la mine

Şi stânjeneala o absolv

De gândul că îmi e tot bine

De când citesc din cel ceaslov

În care visele dispar

Şi se destăinuie trecutul

E prea mult trist şi prea mult har

Aş vrea să regăsesc tumultul

Pe care doar hoinarul hoţ

Ce duce visele departe

L-a prins când noaptea n-are soţ

Şi l-a trântit în zări deşarte.

Prin ochii tăi acum văd tot

Trecut, prezent şi cam atât

Căci viitorul pare mort

Iar eu sunt tot posomorât. 

Nu există consolare

La cel ce nu vrea să ştie

Treci mai bine-n resemnare

Tot mai singur, ca să fie.

Geaba vrei să crezi într-însul

A gândi că nu mai poţi

Dar deşi te-apucă plânsul

Te dezgropi de ei netoţi.

Nici chiar timpul nu mai speră

Să răcească gându-aprins

Ce-i croit ca o himeră

Să destrame tot ce-i prins.

Nu mai vreau să cred în lipsă

De speranţă adunată

Tot ce a rămas e însă

O dorinţă ne-mpăcată

Cu a ei redobândire

Şi creaţie divină

Ea se lasă-n amăgire

Tot aşa şi tu în tihnă.

Nu mai există nicio scăpare

Sunt optimist convins

Mă încadrez la grupa mare

Atunci când am de învins.

Indefinită este clipa

Ce-alene duce fad

Starea de deziluzie, când frica

Te regăseşte stând la gard

În aşteptarea emotivă

A ceea ce pare să nu mai vină

Dar ce mai poţi, când în derivă

O ea şi-un el se tot combină

În arderea prea zveltă a firii

Pornită din neantul straniu

Căci doar de vor purta iubirii

Un legământ pe veci tot viu.

Acum mă resemnez bogat

În ea dorinţa cea curată

Aş vrea măcar de s-ar putea odat`

Să pot să te privesc mirată.

Visez privind natura

Trupul îşi caută contur

Imaginaţia începe a tura

Dorinţa de a fi matur.

Nu te uita-n oglindă

Ea te va dojeni

Îţi va trimite-o pildă

Renunţă la a conteni

Să tot creezi aiurea

Peste mărite veacuri

O ea-speranţă pururea

Ce va muri pe-alocuri.

Nu mai e timp de toate

Chiar nici pentru nimic

Aş vrea dacă se poate

Să mai trăiesc un pic

Din albul clar al vieţii

Căci lupta se va da

Cu cei ce deschid porţii

Speranţa de-a visa.

Am obosit să tot întreb

Stropii de sânge când agale trec

Pe lângă sufletul aproape-ntreg

La ce m-aştept ? Oare o fi drept?

O viaţă ce aleargă lin

Urmând parcă al său destin

Şi soarele ce-a obosit

Tot căutând un asfinţit, un asfinţit.

Am tot uitat ce altădat`

Crezând în visul alungat

A poposit pe-un vid vidat

Era atât de-adevărat.

Dar vraja amorţirii clipei

Paralizată încă este

De aş putea aş lăsa fiinţei

Măcar crâmpei din cea poveste

Pe care am trăit-o-n doi

Uitată-i dar de ea apoi

Şi doar în mine hoinăreşte

Vai ce poveste, ce poveste.

La judecata dreaptă am fost

Tot un întreg, ca-ntotdeauna

O ea nebună şi un prost

Verdictul a fost …lăsaţi furtuna.

O unică idilă-n doi

O ea în letargie

El un soi

De unicat în ce-o să fie

O ea şi-un el în veşnicie.

Îmi îndrept paşii spre necunoscut

E o stare de atotcunoaştere

În care am renunţat la tot ce-i trecut

Lăsând viitorului o nouă naştere.

Îmi îndrept gândul spre interior

Fără a aştepta ceva nefiresc

Găsesc jale, chiar şi dor

Şi atunci grabnic mă redefinesc.

Stări, momente, clipe, vise

De-aş putea le-aş arunca

Dar în ele sunt tot prinse

Tot trăiri din viaţa  cea

Pe care de aş putea

Aş redefini-o toată

Să fie doar clipa mea

De uitare dintr-o dată.

Azi privesc din nou la mine

Aş schimba, dar nu mai pot

Tot trecutul ce îmi ţine

De urât şi antidot

La cel viitor ce pare

În singurătatea grea

Să rămână în visare

Şi cu el şi soarta mea.

Dumnezeu S-a născut pentru toţi

Dar nu a fost bun pentru unii, au spus

Şi atunci a apărut Isus

Să fie El bun chiar şi pentru tonţi.

Trăim într-o lume nedreaptă

În care a căuta dreptatea

Este egal uneori cu moartea

E adevărat, în evoluţie-o nouă treaptă.

Dar ce te faci atunci când dânsa

Cuprinsă de frigurile credinţei şovăielnice

Uită să mai cuprindă întrânsa

Şi adevărurile ce sunt vremelnice.

Dacă vorbeşti cu Dumnezeu, se zice că te rogi

Dar dacă Dumnezeu vorbeşte cu tine, se zice că ai schizofrenie

Tu dânsa, ce categorie îţi arogi?

Sau te înveseleşte vorba lui Dumnezeu sinedie?

Amarul nu-i amar destul

Atunci când soarta

Tot uita să îţi dea recul

Ca să-ţi urmezi doar poarta

Pe care Domnul a creat-o

Când El vorbea cu tine

Şi ţi-a urat spunând: tu fato

Te rog uită de Mine.

Căci nu de mine ai nevoie

O ştim deja împreună

Şi nu e niciun tărăboi

Căci sănătatea-i bună.

Epilog:

Te du dar tu şi caută

Umila sănătate

Apoi vei înţelege câtă

Dreptate aveam în toate.

Se dă balenă în borcan

Deşi nu ştie a face

Decât o zarvă cât un an

Apoi singură tace.

Nu crede în amorul artei

Ea arta o consumă rece

Şi ar dori al cazematei

Cel militar să vină când îi trece.

Ambiţiile sunt nemăsurate

Nu mai e loc pentru perfuzii

Doar mai răsar ca preacurate

Gânduri ce nu mai nasc confuzii.

Ea e forţoasă n-am ce spune

În trup, în minte şi-n voinţă

Doar de nu-ncerci cu ea a te pune

Căci va fi vai de-a ta biruinţă.

Epilog:

Decât să te încerci cu forţa

Mai bine tu te lasă

E prea stângaci să întreci torţa

Cea răzvrătită, stând sub masă.

A obosit să tot închine

Zilele muncii efemere

Nu mai e chip ca să suspine

Din ea vecia, pusă-n stele.

Privirea îi este aţintită

La tinereţea ce a trecut

Ar tot dori să mai cuprindă

Ce de demult a tot pierdut.

Ar vrea să soarbă cu nesaţ

Al răzvrătirii chip de lut

Să mă cuprindă iar de braţ

Şi să umblăm pe und` n-am vrut.

Acum că pare tot inertă

Şi simte cel final aproape

Ar vrea să retrăiască o tentă

Din amăgirea strânsă-n pleoape.

A apărut la eşafod

Răspunzătoare-i toată

Şi-ncheie chiar şi ultimul său nod

Din viaţa cea tristă furată.

Căci nu există adevăr

Şi nici minciună deodată

Doar o iubire spusă-n păr

Pentru o veşnicie nepătată.   

Când ziua se destramă

Şi luna se înalţă

El gândul se revarsă

Tiptil, la tine-n braţă.

Nu cere adulare

Nu vrea o mângâiere

Ar vrea, aşa se pare

Să poată să mai spere.

Priveşte-n ceaţa vieţii

Şi vrea ca un poet

Să reclădească sorţii

Cel vis, doar imanent.

Separ dar astăzi gândul

De crunta deznădejde

Nu mai adie vântul

Ca să primesc o veste.

Iar ambalajul putred

Al sufletului greu

Nu mai absoarbe umed

Decât pe Dumnezeu.

Trecătoare parcă-s toate

Unele cum nu se poate

Dar din cele câte-s în stele

Grija duc doar clipei mele.

Clipa cea de fericire

Când îndur cu stoicism

Blânda zbatere de vreme

Parc-aş fi un narcisist.

Clipa cea de mângâiere

Ce cu multă bunătate

Domnul nostru din mistere

Le relevă toate, toate...

Clipa cea de grea credinţă

Cea pornită-n suferinţă

Clipa ce ne dăruieşte

Clipa clipei dăinuieşte.

Trăim senzaţii, stări, momente

Dar şi sincope ne-ncetat

Ne temem chiar şi de torente

Dar tot uităm ce am uitat.

Ne facem zilele anoste

Deşi dorinţa este alta

De am ajuns să ne şi coste

Că încercăm o viaţă, alta.

Nu mai e timp de reeditare

Unicitatea clipei e prezentă

Nu vreau să mai trăiesc ca orişicare

O viaţă pe alocuri imanentă. 

Constelaţia stelară e aproape

Tot mai aproape de visele toate

Doar gândul aparte m-apasă pe ploape

E-un gând de departe.

Frunzele foşnesc sub apăsarea voinţei

Din departarea celestă se simte agale

Un dor ce porneşte din a conştiinţei

Voinţă sublimă ce porneşte la vale.

E semnul ardente al ei amăgirii

În toamna târzie ce-şi joacă iar rolul

E visul fierbinte al ei despărţirii

Ce încă doar noapte îi duce obolul.

Fantasme sordide se configurează

Doar în depărtarea cea grea şi amară

În suflet e cald şi se luminează

O rază de lună mă tot împresoară.

Dar fire de zori în geam reapar

El visul de noapte se tot risipeşte

Stau în picioare şi nu am habar

De voi urma visul ce încă trăieşte.

Vara s-a dus în ritmul său

Alunecând agale

Lăsând ei toamnei acel hău

Pierdut pe a sa cale.

N-a mai rămas nimic prea viu

Prea totul se usucă

Nu mai e timp ca să mai ştiu

De am tot chef de ducă.

Frigul este apăsător

Apăsătoare-i viaţa

Mă mai apucă câte-un dor

De ea, dulcea paiaţa.

Miroase a toamnă târzie

În suflet şuieră uşor

Acel vânt ce e cu cântec

Şi-un vals ce freamătă de zor.

Iarna aşteaptă pe furiş

Să vină, bat-o vina

Nu mai am forţa de suiş

Dar nici de ea, doar tihna.

Frigul este apăsător

Apăsătoare-i viaţa

Mă mai apucă câte-un dor

De ea, dulcea paiaţa.

Suntem prea plini de noi

Nu mai avem măsură

Nu mai ştim traiul în doi

Deşi altfel spunem pe gură.

Trăim în umbra sorţii

Ea soartă ne umbreşte

Nu mai e timp ca hoţii

Să fure mintea ce uimeşte.

De ce ne mor ideile

Când naşterile sunt la modă?

E oare căci destinele

Uitat-au să fie în vogă?

Adormim privind destinul

Resoarbem viaţa în absurditate

Nu mai e bun nici vinul

De când nu-mi dai dreptate.

Diformitatea sufletului rătăcit

Ce încă-şi caută cadenţa

E-n punctul cel ce a rătăcit

Odată cu opulenţa.

De ce ne mor ideile

Când naşterile sunt la modă?

E oare căci destinele

Uitat-au să fie în vogă?

Şiroaie curg în sufletul adormit

E al lumescului tumult

Mai e un timp, apoi te-am regăsit

Atât am vrut, nimic mai mult.

Ce-seamnă viaţa-n lumea largă?

Trai prea bogat, îndestulare

Te-ndepărtezi de cea mai vagă

Lumină ce coboară de la Cel ce-i mare.

Chiar şi ambiţii, dorinţe efemere

Luptă pe ce e prea lumesc, avere

Pe viaţa dusă fără cumpătare

Dar cu speranţa că e-aproape Cel ce-i mare.

Ce-nseamă viaţa-ndreaptă cale?

O viaţă fără dorinţe amare

Un trai decent, cu Domnu-n suflet

Un mers pe calea fără umblet.

Un gând prea pur de libertate

Dar nu aici, că-i prea aproape

Ci-n locul cel adus cu mintea

Din zarea Celui ce-i doar fruntea.

Stropi de credinţă se revarsă

Dar nu afară, ci în casă

În trupul celui ce-i aproape

De a sorbi din sfânta libertate.