- sonet -

Privesc spre cer ca în albastrul ochilor,
cules din cer şi-adus la tine pe pământ;
cum sfinţii-şi pun să poarte aură de sfânt,
l-ai pus să-mi văd făptura-n oglindirea lor.

Privesc spre cer de parc-aş face-un legământ
că de acolo-n nopţi senine se cobor
atâtea stele care până-n ziuă mor,
lăsându-ne dumnezeire pe pământ.

Privesc spre cer cu sete de albastru,
să se pogoare din senin Fortuna,
să fim doar noi sub cer, să fim totuna.

Îmi voi purta ca pe un dar cununa,
mă voi ruga cu rugă de sihastru,
privind spre cer cu sete de albastru.

În mine-s amintirile
Ce le-am cules cu tine-atunci
Când păsările de prin lunci
„Îşi ciripeau” iubirile.

Mă ţintuiesc privirile
Din ochii tăi, şi trişti, şi-adânci.
În mine-s amintirile
Ce le-am cules cu tine-atunci.

În datum, primenirile
Nu îţi sunt date să le-arunci.
Ne-au prins neîmplinirile
De parc-am încălcat porunci.

În mine-s amintirile.

Te-am căutat prin risipire să te-adun
din infinituri şi din colb de stele,
din fiecare Evă să te recompun
imagine din visurile mele.

Şi preschimbată-n pasăre după vreo stea
ca fata de-mpărat ascunsă după lună,
aş vrea să te cobor cu mâna mea
încet, încet, ţinându-te de mână.

Să te ascund în suflet pustiit şi gol,
să bem ca în poveşti din apa vie,
iar dacă-ţi va fi dor de nor, de stol,
portiţa e deschisă de la colivie.

Sunt navă în derivă care
n-ajunge-n ancorare la vr’un mal
ori albatrosul care n-are
sub zboru-i frânt, alintul unui val.

Iar dacă mă gândesc mai bine,
din mine…, - doar „a fost odată”,
o boare din Aleutine,
oprită pe un chip de fată.

Nimic din tot ce-a fost, azi nu e,
doar amintirea care plânge;
din mine e-un ceva ce suie,
dar nicăieri nu va ajunge.

16 iunie 2013