- sonet -
Privesc spre cer ca în albastrul ochilor,
cules din cer şi-adus la tine pe pământ;
cum sfinţii-şi pun să poarte aură de sfânt,
l-ai pus să-mi văd făptura-n oglindirea lor.
Privesc spre cer de parc-aş face-un legământ
că de acolo-n nopţi senine se cobor
atâtea stele care până-n ziuă mor,
lăsându-ne dumnezeire pe pământ.
Privesc spre cer cu sete de albastru,
să se pogoare din senin Fortuna,
să fim doar noi sub cer, să fim totuna.
Îmi voi purta ca pe un dar cununa,
mă voi ruga cu rugă de sihastru,
privind spre cer cu sete de albastru.
-->
Comentarii
Minunat sonet!
Încântat pentru cuvânt şi floare!
Reverenţă, Eugenia Enescu!
”... Îmi voi purta ca pe un dar cununa,
mă voi ruga cu rugă de sihastru,
privind spre cer cu sete de albastru.”
Minunat!