Ce monument al naturii e in poza de mai jos?
Ieri am prezentat Vila Elisa din GALAȚI
La începutul secolului al XX-lea,Vila Elisa era unul dintre principalele puncte de atracţie din orașului Galaţi. Străinii aflaţi în vizită în oraşul-port de la Dunăre rămâneau, fără îndoială, dacă nu fascinaţi, cel puţin plăcut surprinşi vizual de frumuseţea clădirii aflată atunci la capătul nordic al actualei străzi Mihai Bravu, lângă Teatrul muzical Nicolae Leonard din localitate.Dincolo însă de aspectul estetic rafinat şi discret al vilei, atracţia locului era dată de imensa grădină care împrejmuia imobilul şi care amintea de celebrele grădini de la Palatul Versailles. În mărturiile păstrate din epocă, se spune că fiecare metru pătrat din cei 10000 ai grădinii se afla în armonie cu restul spaţiului. Vila şi grădina ajunseseră atât de vestite, încât se tipăriseră chiar şi cărţi poştale ale locului, trimise din Galaţi spre alte oraşe din ţară. "O fi existând grădini bine aranjate şi în alte părţi, afirmăm, fără teamă de a fi desminţiţi, că rar se poate găsi în ţară o grădină egală cu a lui Ioan Stoicovici", se scria în paginile unui ziar local de la 1902. Grădina era frumos ornamentată cu arbori, arbuşti şi flori. Din loc în loc se găseau fântâni arteziene şi statui întruchipând femei nud. Grădina era într-adevăr cel mai frumos amenajată din tot Galaţiul. Prietenii proprietarilor, dar şi străinii veneau cu plăcere să vadă şi să se relaxeze într-o asemenea minune. Aproape nimic din aspectul actual al Vilei Elisa nu aminteşte de vremurile de dinainte de primul război mondial. Casa a fost construită undeva în ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea. Galaţiul respira din plin perioada "La Belle Epoque", curmată destul de brusc de războiul izbucnit în 1914. Din punct de vedere arhitectonic, Vila Elisa era formată dintr-un corp central, cu o intrare monumentală, într-un pridvor deschis. Pridvorul avea acoperişul sprijinit pe coloane de zidărie. Deasupra se afla un atic (etaj scund situat imediat sub acoperiş) cu scop decorativ. Faţada era înfrumuseţată de elemente bosate, imitând pilaştri şi boluri".j Frumuseţea clădirii era completată şi chiar accentuată de donjonul (construcţie în formă de turn, care imită turnul principal al castelelor medievale - n.r.) care era alipit de aceasta, pe partea de nord. Donjonul avea o formă octogonală, cu un acoperiş tip dom, depăşind cu mult înălţimea casei. Acest donjon a dispărut atunci când a fost construit Teatrul de Operetă şi Estradă Regional Galaţi, actualul Teatru Muzical "Nae Leonard". Locul turnului octogonal a fost luat de un pasaj care făcea legătura între vilă şi teatru. Asemenea tuturor clădirilor din România, Vila Elisa a fost naţionalizată de către comunişti, după anul 1950. În perioada comunistă şi în primul deceniu de după revoluţie, în vilă aveau loc repetiţiile pentru spectacolele de teatru. Lucrurile s-au schimbat la pragul dintre milenii, atunci când, ca urmare a mai multor solicitări de revendicare făcute anterior, casa a fost retrocedată moştenitorilor familiei Stoicovici. Actualii proprietari locuiesc acum la Bucureşti. Deşi nu este monument istoric, clădirea se află în Ansamblul Urban "Mihai Bravu Monument Istoric" și face parte astfel din zestrea oraşului Galaţi. Fără îndoială că foarte puţini dintre gălăţeni mai remarcă Vila Elisa. Ciuntită de clădirile construite ulterior în jur şi lăsată fără donjon, casa nu mai păstrează aproape nimic din farmecul iniţial. Casa i-a aparţinut la începutul secolului al XX-lea lui Ioan Stoicovici. Preţuindu-şi probabil peste măsură soţia, pe Elisa Constantin, Ioan Stoicovici şi-a numit locuinţa după numele aceastea. Elisa Constantin era fiica unui agricultor gălăţean foarte bogat şi cunoscut în epocă.
-->
Răspunsuri
ora 11.53 - 1 raspuns
Măgura Uroiului văzută dinspre Simeria, Hunedoara
Șantierul arheologic Măgura Uroiului cuprinde dealul Măgura Uroiului și terasele înconjurătoare de la poalele lui. 45°51′40″N 23°2′37″E.
Administrativ, zona aparține de orașul Simeria și de comuna Rapoltu Mare. Cercetarea arheologică se desfășoară pe terasele din dreapta Măgurii Uroiului, unde a fost identificată o așezare pre- și protoistorică, proprietarul terenului fiind primăria comunei Rapoltu Mare. Șefa de santier este Angelica Baloș, de la Muzeul Civilizației Dacice și Romane, din Deva.
Măgura Uroiului văzută de pe podul peste Râul Mureş
Zona în discuție se află la confluența Streiului cu Mureșul, în stânga drumului județean ce leagă Simeria de Geoagiu. Aceasta este dominată de înălțimea de natură vulcanică reprezentată de Măgura Uroiului. Înălțimea de aproape 400 de metri a acestui deal oferă o excelentă vizibilitate în vest, est și sud. Măgura Uroiului aparține unui aparat vulcanic central cunoscut în literatura de specialitate , datorită compoziției sale speciale: înainte de a intra în localitatea Simeria, venind dinspre Deva spre nord-est, apare imaginea generală a vulcanului; profilul morfologic, în prim-plan destul de monoton, este întrerupt de forma pozitivă a structurii andezitice din Măgura Uroiului.
Clina sudică a fost deschisă de mai multe cariere, instalate la diverse nivele, înaintând până în zona centrală a neck-ului. Andezitele au o culoare cenușiu-roșcată, masa fundamentală fiind constituită din microlite de feldspat, augit și magnetit, iar fenocristalele reprezentate prin plagioclazi, hipersten și augit. Uneori augitul crește procentual, aglomerându-se în forme sferolitice și radiare. Activitatea vulcanică s-a desfășurat preponderent efuziv, în produsele eliberate fiind antrenate numeroase fragmente din rocile fundamentului cu dimensiuni de până la 10-15 centimetri diametru.
Terasele de la baza dealului sunt acoperite cu vegetație ierboasă, fiind utilizate ca pășune.
În anul 2001 a fost făcută o ridicare topografică conformă cu standardul STEREO70 pe Terasa I, unde a debutat cercetarea arheologică.
Cea mai veche mențiune despre existența unor artefacte preistorice la Măgura Uroiului este de la sfârșitul secolului al XIX-lea, când G. Téglás a afirmat că primele comunități preistorice au pătruns pe Valea Mureșului.
I. Marțian, într-un studiu arheologic publicat în 1921, a menționat existența unei fortificații pe Măgura Uroiului, pe care a atribuit-o dacilor. Repertorium-ul publicat de M. Roska semnalează fragmente ceramice aparținând culturii Wietenberg, precum și descoperirea a două celturi de tip transilvănean pe Dealul Uroiului. În monografia regiunii Hunedoara, Octavian Floca a descris zona Măgurii Uroiului ca fiind locuită încă din preistorie. De asemenea, a adus în discuție existența unui castru roman și a cetății medievale pe terasa din stânga dealului, spunând că ultima a fost distrusă în secolul al XVII-lea. În anii `70 unele descoperiri întâmplătoare au pus în evidență urme ale epocii romane și bizantine.
În cadrul unui program de prospecții aeriene, ce vizau Valea Mureșului mijlociu, profesorul W. S. Hanson de la Universitatea din Glasgow și I. A. Oltean au realizat o serie de fotografii aeriene la sfârșitul anilor `90, printre care se regăsește și zona Măgurii Uroiului. În urma interpretării acestor fotografii, autorii sugerează că fortificația existentă pe dealul Măgura Uroiului ar aparține primei perioade a epocii fierului.
În anul 2001 s-a făcut un pas înainte în cunoașterea acestei zone, în condițiile efectuării unei săpături de salvare pe Terasa I, poziționată la baza Măgurii Uroiului, în partea sa estică. În acel an au fost făcute câteva sondaje, precum și o secțiune care a avut drept obiectiv cercetarea fortificației care închidea în zona de est platoul. Deși îngreunată de condițiile de iarnă în care a fost desfășurată cercetarea, aceasta a atestat prezența unei locuiri databile la începutul epocii fierului și în epoca dacică. Materialul, constând din fragmente ceramice în mare parte negre lucioase cu decor canelat se încadrează în orizontul cunoscut, Gáva-Holihrady. De asemenea, au fost descoperite figurine zoomorfe ce se încadrează tipologic în plastica orizontului sus menționat. Materialele de epocă dacică au fost sporadice și constau din fragmente de vase lucrate cu mâna. De asemenea, în periegheza făcută anterior a fost descoperit un fragment de vas lobat, aparținând epocii bronzului (cultura Wittenberg).
În primăvara anului 2003, de pe Terasa a II-a au fost recuperate o parte din piesele aparținând unui depozit de bronzuri, constând în fragmente de celturi, seceri, cuțite, fierăstraie, brățări, spadă, precum și piese greu de identificat. Sondajul și mai pe urmă cercetarea sistematică, efectuate în locul descoperirii depozitului au pus în evidență și prezența unui nivel de locuire mai vechi, respectiv existența unei locuințe eneolitice, aparținând culturii Coțofeni, faza a II-a.
Având în vedere insuficienta cunoaștere a primei epoci a fierului în România, precum și cumularea de date din ultimii ani, în 2003 a fost demarată cercetarea sistematică a întregii zone. În acest scop au fost trasate două magistrale, Mg1 (111x3 m) și Mg2 (100x3 m), având drept obiectiv cercetarea fortificației și a platoului din spatele acesteia. În capătul estic al magistralei Mg1 (metrii 1-12), a fost surprinsă fortificația, în partea ei superioară fiind identificată o structură din piatră de andezit-augit. Imediat în spatele acestei fortificații se afla un șanț, probabil contemporan (tranșeu). Pe aceeași magistrală au mai fost practicate trei casete, în una dintre acestea fiind surprinse resturile unei locuințe, inventarul ceramic indicând apartenența ei la epoca bronzului. În paralel, a fost curățată și săpată până la solul viu secțiunea S1/2001, aflată în afara celor două magistrale. În această secțiune au fost identificate, sub nivelul de piatră, o serie de complexe: gropi, locuințe din care s-au păstrat vetrele și urmele structurii de lemn. Materialul provenit din aceste complexe, constând din fragmente ceramice, osteologice și de bronz, aparține începutului primei epoci a fierului.
Campania arheologică din vara anului 2004 a avut ca obiectiv cercetarea integrală a uneia din locuințele descoperite în S1/2001 și a posibilului șanț din fața valului. Astfel, au fost trasate două secțiuni: S2/2004 paralelă cu S1/2001, având martor de 1m și S3/2004 în prelungirea S1/2001, cu martor de 2 m în exteriorul fortificației. În locuința de sub fortificație a fost descoperit material ceramic similar cu cel din S1/2001, fragmente osteologice și obiecte de bronz, fiind observate urme ale structurii de lemn a locuinței. În partea de est a secțiunii S3/2004 a fost descoperit un perete de chirpic și fragmente de vase sparte pe loc, indicând un complex notat L1. În colțul sud-vestic al aceleiași secțiuni, a apărut o aglomerare de pietre căzute din fortificație. Imediat sub pietre s-a delimitat stratul de cultură ce aparține epocii dacice. Materialul arheologic din L1 constă din fragmente ceramice, resturi osteologice, scoici, majoritatea foarte arse, ceea ce indică o distrugere violentă. Complexul, cu vase sparte pe loc, aparține epocii dacice: din inventar fac parte vase lucrate cu mâna, din pastă grosieră și vase lucrate la roată din pastă fină, de culoare cenușie. În exteriorul complexului a fost înregistrată o vatră distrusă și o structură de piatră.
...