Conciliul ecumenic de la Niceea, din anul 325 d. IChr, adoptase pentru lumea creştină calendarul utilizat în vremea Imperiul Roman. Esenţială era modalitatea de calcul a zilei Paştelui, care se baza pe un sistem complicat, având ca punct de reper solstiţiul de primăvară, când ziua este egală cu noaptea.
În secolul al XVI-lea, astronomii au refăcut calculele şi au constatat că sistemul de măsurare a timpului nu corespunde realităţii. Astfel, solstiţiul de primăvară nu mai cădea pe 21 martie, aşa cum fusese în vremea romanilor, ci zece zile mai târziu.
În Europa catolică, reformarea calendarului datează de la 1582, din pontificatul Papei Grigore al XIII-lea, care a împrumutat şi numele noii măsurători.
Conform calendarului gregorian, anul urma să fie mai lung cu 10 zile în secolul al XVI-lea, cu 11 în cel de-al XVII-lea şi aşa mai departe, în fiecare an adăugându-se câte o zi.
Imagini pentru calendar gregorian photos
Treptat, calendarul Papei a fost acceptat şi de ţările protestante, dar lumea ortodoxă l-a refuzat până în secolul al XX-lea.
În Vechiul Regat, au existat mai multe tentative de trecere la calendarul gregorian.
Una datează din vremea lui Alexandru Ioan Cuza când a fost cerut şi acceptul Bisericii în acest scop fiind convocat, din ordinul ministrului Dimitrie Bolintineanu încă din decembrie 1863, un consiliu bisericesc, în speranta ca acesta va califica problema.
Dorinţa guvernului de a schimba calendarul a provocat nemulţumire în ţară, unde populaţia era îngrijorată de zvonurile potrivit cărora guvernul dorea să catolicizeze ţară. Numeroase personalităţi laice au luat atitudine împotriva intenţionatei măsuri.
Dintre aceştia, Ion Heliade Rădulescu scria mitropolitului, cerându-i să se opună încercării guvernului.
Tot el tipăreşte mii de foi volante pe care le raspandeşte în ţară. În acestea se arăta că noul calendar este în contradicţie cu canoanele Bisericii Ortodoxe, în special cu problema stabilirii datei Paştelui, şi, mai apoi, complicaţiile ce s-ar naşte din această schimbare.
Comisia adunată la Mitropolie redacta în chiar prima zi a lucrărilor o adresă către Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice în care arata ca problema calendarului este una pur ştiinţifică, dar ea stă în strânsa legatură cu hotărârile Sinodului I de la Niceea, care fixează data serbării Paştelui (şi implicit a tuturor celorlalte sărbători cu data schimbătoare) după calendarul iulian, lucru care în timp a devenit aproape o chestiune dogmatică.
Adresa era semnată de toţi membrii comisiei în frunte cu mitropolitul.
Din cauza agitaţiei din ţară, guvernul a fost obligat să recunoască schimbarea intenţionată ca fiind inoportună pe motivul neorânduielilor ce s-ar produce în ţară şi să renunţe la adoptarea calendarului gregorian.
Patriarhul Constantinopolului adreşase şi el o scrisoare mitropolitului Nifon, arătându-se tulburat de intenţia autoritaţilor de a renunţa la calendarul folosit de întreaga Ortodoxie.
A doua sincronizare a timpului cu Occidentul s-a încercat în anul 1900. O altă încercare s-a făcut în timpul ocupaţiei germane a Bucureştiului.
August von Mackensen a emis o ordonanţă care impunea ca după ziua de 19 decembrie 1916, urmează 1 ianuarie 1917. Administraţia germană stabilită în capitală şi-ar fi dorit ca noul calendar să se aplice atât în probleme laice, cât şi în cele bisericeşti.
După socoteala nemţească, rezulta că în 1916 n-ar mai fi existat sărbătoarea Crăciunului.
„Am găsit pe Primatul zăpăcit cu desăvârşire”, scrie Theodorian-Carada într-un volum memorialistic. „Apoi mi-a adus dosarul privitor la schimbarea calendarului şi m-a întrebat ce zic eu că trebuie să facă”.
După ce şi-a revenit din uluială, Conon Arămescu-Donici, Mitropolitul Primat şi înaltul cler au făcut diligenţe pe lângă forţele de ocupaţie.
Încunoştinţat, feldmareşalul von Mackensen a acceptat o amânare. Apoi o alta, şi tot aşa, până când armatele germane au plecat din Bucureşti şi reforma calendarului a fost iarăşi amânată.
După ce euforia victoriei nesperate în primul război mondial s-a risipit, au apărut dificultăţile legate de integrarea noilor provincii, unde viaţa se desfăşura după alte legi decât cele ale Bucureştiului.
De pildă în Transilvania şi Bucovina, care aparţinuseră Imperiului Austro-Ungar, timpul se măsura conform calendarului gregorian, în timp ce Vechiul Regat şi Basarabia întrebuinţau încă pe cel iulian.
Necesitatea reformei calendarului era una de ordin intern şi extern, de consolidare şi modernizare a noului stat unitar. Alinierea la standardele europene era considerată o condiţie a progresului şi modernizării, în contextul în care, pe plan internaţional, se căutau soluţii pentru unificarea diferitelor unităţi de măsură.
Încă din ianuarie 1919 Ministerul de Război a solicitat introducerea stilului gregorian, întrucât armata întâmpina numeroase dificultăţi, erori şi confuzii, în organizarea unitară în toate provinciile.
Astfel, la 1/14 februarie s-a introdus stilul gregorian la nivelul forţelor armate.
În data de 5/18 martie 1919, Consiliul de Miniştri a adoptat Decretul-lege nr. 1.053 pentru „Adoptarea calendarului gregorian pe ziua de 1 aprilie 1919”, publicat în Monitorul Oficial în 6 martie.
Acesta a intrat în vigoare pe întregul cuprins al ţării, fără a fi consultată Biserica Ortodoxă Română, cu toate că existau diverse probleme de adaptare, în special în Basarabia, care nu era pregătită administrativ pentru trecerea la noul calendar şi a cărei populaţie s-a dovedit mai reticentă.
Conform decretului, ziua de 1 aprilie 1919 stil vechi devenea oficial ziua de 14 aprilie stil nou.
Începând cu această dată, toate datele din România s-au scris conform calendarului gregorian.
Dacă instituţiile statului au adoptat prin lege calendarul gregorian în 1919, nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu Biserica Ortodoxă Română.
Instituţia era pusă într-o situaţie delicată din acest punct de vedere: pe de-o partea ea nu putea ignora uzanţele societăţii.
Înnoirea calendarului a fost interpretată în lumea ortodoxă, atât înainte cât şi după reforma sa din sec. XX, drept o încercare de pătrundere a catolicismului în Biserică.
Din acest motiv au existat Sinoade ortodoxe care, incă din sec. XVII sau chiar mai devreme, au respins calendarul gregorian – nu pentru că ar fi ţinut de vreo dogmă a calendarului, ci pentru că se respingea orice fel de inovaţie apuseană în materie de predanie/cult.
De altfel întreaga comunitate a bisericilor ortodoxe din estul Europei se găsea în aceeaşi situaţie, impunându-se tot mai mult luarea unei decizii în acest sens.
În urma conferinţei pan-ortodoxe de la Constantinopol din 1923, Biserica ortodoxă Română a hotărât înlocuirea calendarului iulian cu cel gregorian. Hotărârile conferinţei de la Constantinopol au provocat disensiuni în urma cărora lumea ortodoxă s-a împărţit în două: pe de o parte Biserica Ortodoxă Greacă, Română, Bulgară, Patriarhia Constantinopolului, a Alexandriei şi mai târziu a Antiohiei, care au acceptat noul calendar gregorian, şi, pe de altă parte Biserica Ortodoxă Rusă, Sârbă şi părţi din Biserică Ortodoxă Greacă, Bulgară şi Română, Sf. Munte Athos şi Patriarhia Ierusalimului, care au păstrat calendarul iulian până astăzi.
Biserica Ortodoxă Română a trecut la noul calendar anul următor, în octombrie 1924, ziua de 1 octombrie devenind 14 octombrie.
Cu toate acestea, mai mulţi ierarhi nu au acceptat schimbarea calendarului bisericesc şi au hotărât să se desprindă de Biserica oficială şi de primatul ei, Mitropolitul Miron Cristea, continuând să urmeze calendarul iulian.
Ei au înfiinţat Biserica Ortodoxă de Stil Vechi.
Împotrivirile la reforma calendarului s-au înregistrat mai cu seamă în Moldova (călugării de la Secu, Neamţ şi Sihăstria) şi în Basarabia. Astfel că autorităţile au acuzat influenţa bisericii ruse şi a sovietelor.
Sentimente contradictorii s-au consemnat însă şi în alte regiuni. Noul calendar a stârnit nedumerirea credincioşilor. „Am părăsit rânduiala veche şi mi-e jale”, spunea o ţărancă din Ţara Oltului.
În scrisoarea pastorală adresată cu ocazia Crăciunului din anul 1924, Roman Ciorogariu, episcopul de Oradea, s-a simţit dator să explice modificarea pe înţelesul tuturor.
„Şi atunci un învăţat italian (în secolul al XVI-lea, n. red.) a apropiat anul calendariului de anul ceriului, ştergând din calendar cele zece zile cu care el întârzia şi în anul 1582 a scris 15 octombrie în loc de 5 octombrie.
Biserica Ortodoxă n-a primit acest calendar îndreptat, pentru că anul acestui calendar îndreptat tot nu este egal cu anul ceriului, nici Paştele nu se socoteşte cum le socotim noi, nici sfinţii de peste an în acest calendar nu sunt aceiaşi cu cei din calendarul vechiu. Aşa am rămas noi tot cu calendarul vechiu, cu toate că ştiam că e greşit.
În veci însă nu puteam să rămânem cu el, căci după un timp oarecare s-ar fi întâmplat ca primăvara după calendar să cadă în timpul verii, vara să fie toamna şi toamna să fie iarna; Naşterea Domnului s-o prăznuim primăvara, Paştile vâră şi Rusaliile toamna. Vremea nu aşteaptă, ea merge înainte, iar noi cu calendarul rămânem în urmă.
Şi atunci învăţaţii bisericii noastre (...) au făcut ceea cea făcut mai înainte acel învăţat italian, şi ceea ce ar face fiecare om, al cărui ceasornic întârzie: au tăiat cele 13 zile cu care anul calendariului nostru întârzia faţă de anul ceriului, au dus deci înainte anul calendariului, cum muţi înainte ceasornicul ce întârzie şi la 1 octombrie din anul acesta am scris 14 octombrie”.
Ernest Bernea, în studiul „Timpul la ţăranul român”, publicat în 1940. „Hotărârea luată, firească pentru conducători, de a armoniza mersul vremii cu cel al lumii apusene, adică de a trece calendarul cu 13 zile mai înainte, a apărut ţăranilor nu numai nefirească, dar şi plină de primejdii“, scrie Bernea.
Au existat locuri unde ţăranii au refuzat să mai intre în biserică, preoţii au fost bătuţi, legături de rudenie s-au rupt şi întreaga viaţă spirituală a satului s-a spart.
Reforma a fost adoptată de o categorie de oameni şi suportată de alţii, constată sociologul. „Satul românesc trăieşte mai ales în virtutea unei vechi tradiţii”, scria Ernest Bernea.
„Moştenirea din bătrâni alcătuieşte însuşi felul de existenţă al acestei comunităţi; tradiţia este atotstăpânitoare (...) Tot ce vine din trecut are un caracter aproape religios, faţă de care se impune cel mai profund respect”.
Pentru ţăranul român, mai scrie Bernea, atacarea calendarului a însemnat atacarea cultului, a religiei însăşi. Chestionat de sociologi, un ţăran din Dărmăneşti-Bacău a răspuns: „nu pot schimba sărbătorile, că aşa am apucat din bătrâni şi legea lor e sfântă”.
Un altul, din Cornova-Orhei, a spus: „Ţinem pe vechi că noi aşa am apucat; apoi îi mai ghini să ţânem cum am apucat. Eu obiceiul meu îl ţin, pe ce am apucat, pe aia ţin; ţin legea creştinească”.
Ţăranii auziseră că de Paştele anului 1925, lumina învierii nu s-a aprins pe Sfântul Mormânt de la Ierusalim în ziua Paştelui pe stil nou.
„În noaptea de înviere, la sfântul mormânt se aprind nişte lumânări, singure. În 1925 la sfântul mormânt nu s-au aprins lumânările cu 13 zile mai târziu, pe stil nou, şi de atunci Paştele a rămas tot pe vechi, Dumnezeu nu a vrut altfel”, au mai spus ţăranii.
Pentru a obţine data corespunzătoare stilului nou, la dată în stilul vechi se adaugă astfel:
10 zile pentru intervalul 4 octombrie 1582 – 28 februarie 1700;
11 zile pentru intervalul 1 martie 1700 – 28 februarie 1800;
12 zile pentru intervalul 1 martie 1800 – 28 februarie 1900;
13 zile pentru intervalul 1 martie 1900 – 1 octombrie 1924.
Bibliografie (surse):
http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/reforma-calendarului-schisma-bor/
http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Adoptarea_calendarului_gregorian
https://ro.wikipedia.org/wiki/Calendarul_gregorian
Agrigoroaiei, Ion, România interbelică, vol.1, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 2001 p.220
Bulei, Ion, Lumea românească la 1900, Editura Eminescu, 1984
Smeu, Georgeta, Dicţionar de Istoria Românilor, Editura Trei, Bucureşti, 1997
-->
Răspunsuri