Ce monument e in poza de mai jos?
Ieri am prezentat Casa memorială George Bacovia - BACĂU
Casa memorială George Bacovia este punctul de început al oricărui itinerar cultural băcăuan. Se află în imediata vecinătate a monumentalei statui a lui Ştefan cel Mare, pe fosta stradă a Liceului, actualmente strada George Bacovia, la nr. 13. Poet simbolist, redescoperit de exegeţi în multiple ipostaze stilistice, de bibliografi ca preţios subiect de studiu, ca şi de simplii iubitori de poezie, George Bacovia, face parte din viaţa noastră. La 1 octombrie 1971 a fost inaugurată Casa Memorială George Bacovia. Casa are şase încăperi cu odăi tip ,,vagon”, aici fiind păstrate o parte din manuscrise, ediţii princeps (ca exemplu: ,,Plumb” – 1916, ,,Scântei galbene” – 1926, ,,Cu voi” – 1930, ,,Comedii în fond” – 1936, ,,Ştanţe burgheze” – 1946) şi cărţi în limbi străine cu operele poetului. La muzeu se găsesc şi obiecte ce au aparţinut poetului şi familiei sale: mobilier, tablouri, fotografii, volume cu autografe şi o biografie scrisă chiar de G. Bacovia. Camera de lucru are mobilierul închis la culoare, patul acoperit cu scoarţe moldoveneşti şi masa de lucru. O altă cameră, mai mare, cu faţa spre stradă, este salonul; aici se află pianul, vioara, trei oglinzi mari, dintre care una cu ramă de argint și portretele părinților - Zoe și Dimitrie Vasiliu - atât de dragi poetului.
***
George Bacovia (nume real George Andone Vasiliu) născut 4/16 septembrie 1881 la Bacău și decedat 22 mai 1957 la București a fost un scriitor român format la școala simbolismului literar francez. A terminat liceul la 22 de ani, a publicat prima carte la 35 de ani, iar verbele sale favorite – conform frecvenţei din poezii – erau „plânge” şi „ninge”. De asemenea, nu citea foarte mult, nu avea scriitori preferaţi şi avea un talent deosebit la portrete şi caricaturi. În familie i se spunea Iorguț. Numele lui real era Gheorghe Vasiliu și a fost al cincilea copil din cei nouă pe care i-au avut Dimitrie și Zoița Vasiliu, un comerciant și o casnică. Nu a fost un elev bun la învățătură. În clasele mici, a luat nota 8 la purtare, a fost corigent la limba română, geografie, istorie, elină, matematică și științe fizico-chimice. Îi plăcea sportul, în special patinajul, înotul, gimnastica. Lucra mult la bare, la paralele și la inele. Prietenii spuneau că avea o „musculatură de atlet”. Iubea mult porumbeii. În școala primară și în liceu a crescut și a îngrijit peste două sute de porumbei din mai multe rase și de toate culorile. Fiecăruia îi dăduse câte un nume. Tot în perioada liceului s-a îmbolnăvit de zona zoster, o eczemă intratabilă, derivată din malaria și varicela netratate serios. A suferit toată viața din cauza acestei eczeme situate la baza nasului. „Hidoșenia ei l-a torturat până la nebunie pe el, care era un desăvârșit estet”, își amintea un prieten. La vârsta de 17 ani, din dorința de a ajunge ofițer, s-a înscris la Școala Militară din Iași. N-a suportat regimul de cazarmă și, după doar două săptămâni, a evadat din internat îmbrăcat în uniforma de cadet pe care și-o cumpărase singur. S-a întors la liceul pe care l-a terminat abia la 22 de ani, după multe reexaminări, fără a-și da bacalaureatul, obținând însă ca echivalent un certificat de absolvire a studiilor liceale cu media anuală de 6,43. „Anii de liceu nu mi-au părut prea fericiți. Era prea multă asprime în școală și prea puțină înțelegere”, a mărturisit poetul într-un interviu. Avea un talent deosebit la portrete și caricaturi, din care a realizat, de-a lungul vieții, câteva sute pentru diverse gazete și reviste, dar și pentru propria sa plăcere. Ca și liceul, nici studenția n-a fost ușoară: a fost exmatriculat de la Facultatea de Drept din București după șase ani în care, din cauza nefrecventării cursurilor și a examenelor nepromovate, a reușit să încheie doar primii trei ani. S-a înscris la Facultatea de Drept din Iași, pe care a terminat-o cu greu și fără a-și da examenul de licență. I s-a eliberat Cartea de avocat, dar n-a profesat niciodată. Ca poet, a publicat sub pseudonimul V. George, precum și G. Andoni. Ca publicist, a semnat cu pseudonimele A. Muste și Gr. Mustea – Muste(a) fiind numele strămoșilor paterni ai poetului, nume a cărei primă atestare datează din vremea lui Ștefan cel Mare. Ca recenzent și prozator, a publicat sub psudonimele Bob, Vag și Geo Vas. „Numele [Bacovia] eu l-am luat din dicționarul lui Hașdeu, cum cred că va fi făcut și Arghezi în legătură cu râul Argeșului”, a mărturisit într-un interviu. La 35 de ani, i-a apărut prima carte, volumul Plumb, sub îngrijirea lui Ion Pillat, într-un tiraj de 500 de exemplare. În tinerețe, frecventa cafenelele, birturile, tavernele, mustăriile și cârciumile cu lăutari, unde îi plăcea să bea vin, niciodată bere. Era un băutor de nădejde și un boem care nu prea dădea pe acasă. ,,Bacovia mai înseamnă însă și altceva. Prescurtând pe Bacchus în Baco și adăugând apoi cuvântul latin via – calea, adică ajungi să vezi că Bacovia înfățișează pur și simplu Calea lui Bacchus. Pe calea aceasta am mers eu într-adevăr de foarte multe ori. De vină e și regiunea în care m-am născut, viile de la Bacău având renumele lor.”
Era un bărbat scund, cu o conformație plăpândă, avea ochii albaștri, iar ticul său era să-și ciupească mustața. Era un om timid, tăcut și retras, „răspundea doar dacă era întrebat”, după cum și-l amintea un cunoscut. „Societatea cere mereu oameni robuști, care să construiască cu spor pentru ea, să-i ducă mai departe rostul. Melancolia firii mele nu ar fi niciodată înțeleasă. Unii din prietenii mei îmi spun că sunt inadaptabil, că fug de oameni. Este o exagerare. Iubesc oamenii și îi privesc cu interes prin geamul din fața casei mele… Evit oamenii pentru că persoana mea ar aduce un fel de umbrire peste veselia lor spontană. Îi respect prea mult ca să le aduc vreo supărare.” Scria în mijlocul naturii („deoarece operele mele sunt impresii de peisagii”), schițând cu creionul, pe caiete cu foi dictando, câteva versuri pe care ulterior le relua și le reformula, uneori vreme de mai mulți ani, până ce poemul i se părea desăvârșit. Scria greu și, cel mai adesea, era nemulțumit. În momentele sale de depresie, voia să-și ardă manuscrisele. Transcrierea poemelor pe foi ministeriale, înainte de a fi trimise revistelor, o făcea cel mai adesea soția lui. Nu avea o conștiință artistică bine definită și considera arta „ca o recreație după muncă”. Într-un interviu a mărturisit: „Nu am nici un crez poetic. Scriu precum vorbesc cu cineva, pentru că-mi place această îndeletnicire. Trăind izolat, neputând comunica prea mult cu oamenii, stau de vorbă adesea cu mine însumi, fac muzică și, când găsesc ceva interesant, iau note pentru a mi le reciti mai târziu. Nu-i vina mea dacă aceste simple notițe sunt în formă de versuri și câteodată par vaiete. Nu sunt decât pentru mine.” Nu citea foarte mult și nu avea scriitori preferați. Comentariile criticilor literari la poemele sale i se păreau de-a dreptul fanteziste. S-a căsătorit cu Agatha Grigorescu, o fată orfană de ambii părinți încă din adolescență. Biografii o descriu pe Agatha Grigorescu, absolventă a Facultății de Litere și Filosofie din București, ulterior profesoară de limba română și ea însăși poetă, drept o ambițioasă fără scrupule, căsătorită cu el doar din dragoste pentru poezie. Îi plăcea muzica încă din școală, când făcuse parte din coruri patriotice și învățase să cânte la vioară. Nu era un instrumentist bun și nici nu compunea, dar improviza melodii pe diverse texte, inclusiv pe propriile versuri. A fost bonav mai toată viața; eczema intratabilă i-a afectat psihicul. La 33 de ani a fost internat la Sanatoriul de boli nervoase din București; la 47 de ani, la clinica de neuropsihiatrie Colentina, iar la 55 de ani, la Clinica de neuropsihiatrie a Spitalului Central din București. Bolnav fiind, vreme de zece ani n-a publicat nicio poezie inedită. De-a lungul vieții, a avut mai multe slujbe. Din cauza boemiei sale, dar și a bolii, îi era greu să respecte un program de lucru, cerea mereu concedii sau își dădea demisia. Astfel, a fost, rând pe rând, suplinitor și profesor de desen și caligrafie la Școala Normală / Comercială de Băieți din Bacău, funcționar și ajutor de contabil Prefectura Bacău, copist la Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice din București sau șef de birou la Ministerul Muncii și Ocrotirilor Sociale. La 73 de ani, a înregistrat la Radio București 28 de poezii, difuzate pe discuri de vinil (apărute în 1966 și 1977 la Electrecord), apoi pe CD (apărut în 2005 la Editura Casa Radio, ulterior reeditat). Este singura înregistrare radiofonică a poetului – mai făcuse una cu un an mai devreme, dar banda imprimată se ștersese.
-->
Răspunsuri
ora 12.09 - 5 raspunsuri
Mănăstirea Radu Vodă- Bucureşti
Mănăstirea Radu Vodă, București
Mănăstirea Radu Vodă cu hramurile Sfânta Treime și Sfântul Ierarh Nectarie al Eghinei (Bucureşti), a fost ctitorită de voievodul Alexandru al II-lea Mircea (1568-1577) şi doamna sa, Ecaterina, pentru a mulţumi lui Dumnezeu că i-a dăruit victoria în lupta pe care a dat-o pe aceste locuri împotriva lui Vintilă-Vornicul şi Dumbravă-Vornicul. Vodă a ridicat-o cu gândul de a fi Mitropolia Capitalei.
La vremea întemeierii, purta numele Sfânta Troiţă. În frământările acelor vremuri, sfântul aşezământ cade, în 1595, în mâinile turcilor. După victoria lui Mihai Viteazul la Călugăreni, vestitul Sinan Paşa, duşmanul lui Mihai, o fortifică cu palisade, cu valuri de pământ şi cu bastioane. Tot oraşul este, de asemenea, întărit de turci. Degeaba însă: după victoria marelui voievod din octombrie 1595, de la Târgovişte, Sinan e silit să se retragă din faţa armatelor biruitoare ale creştinilor. Nu înainte însă de a distruge toate fortificaţiile pe care el însuşi le ridicase şi de a dărâma până în temelie Mânăstirea Sfintei Troiţe.
Vremurile erau cumplite: oraşul era jefuit şi distrus când de turci, când de propriile armate ale voievozilor creştini, când de tătari. Incendiile şi jafurile se ţineau lanţ. Călugării abandonează Sfânta Troiţă şi se refugiază la Mânăstirea Mihai-Vodă. Timp de câteva decenii, frământările şi desele schimbări ale domnitorilor pe tronul Ţării Româneşti nu le-au lăsat acestora răgazul necesar pentru refacerea marii mănăstiri.
Abia în 1614, voievodul Radu Mihnea (1601-1602, 1611-1616, 1620-1623) începe reconstrucţia, păstrând planurile şi elevaţia edificiului de origine. Biserica este cunoscută de atunci sub numele ctitorului. Fiul şi urmaşul său la domnie, Alexandru Coconul (1623-1627) se îngrijeşte de zugrăvirea bisericii. În vremurile domniilor fanariote, marea mânăstire Radu-Vodă, una dintre cele mai bogate din Bucureşti, este cârmuită de egumeni greci, buni negustori dar jalnici administratori ai construcţiilor mânăstireşti; multă vreme, mânăstirea acumulează bogăţii, moşii, vii, case şi prăvălii în Bucureşti, dar posesia acestor mari averi nu se oglindeşte în îmbunătăţirile aduse clădirilor.
Planul şi formele arhitectonice ale bisericii Radu-Vodă sunt inspirate din cele ale bisericii episcopale de la Curtea de Argeş, cu diferenţa că materialul de construcţie întrebuinţat nu este piatra, ci cărămida. Planul este triconc, cu turlă pe naos, cu un pronaos lărgit, acoperit cu trei turle dintre care cea principală se sprijină pe douăsprezece coloane, simbolizând pe cei doisprezece apostoli, ca şi la modelul de la Curtea de Argeş.
Faţadele, împărţite în două registre de înălţime inegală printr-un brâu, au o decoraţie simplă, constând din firide cu arhivolte intrânde, care ritmează plăcut suprafeţele tencuite cu alb. Înfăţişarea actuală a bisericii este datorată ultimei restaurări, condusă de arhitectul Ştefan Balş între anii 1967-1974 (după care biserica a fost repictată).
Restaurarea a adus edificiul la formele sale arhitectonice iniţiale întrucât ruinându-se partea superioară a bisericii, aceasta fusese reconstruită către mijlocul secolului al XIX-lea în stilul neogotic la modă în acea epocă. Tot atunci i-a fost adăugat şi pridvorul, care se păstrează şi astăzi. În interior sunt demne de văzut frumosul iconostas de expresie barocă şi pietrele de mormânt din pronaos: una dintre cele mai vechi este cea a lui Vlad Voievod, fiul lui Mihnea Turcitul, mort la sfârşitul secolului al XVI-lea.
Mormântul ctitorului se găseşte pe dreapta, în nişa dintre pronaos şi naos. Pe piatra aşezată de fiul său, o lungă inscripţie aminteşte domniile glorioase ale „celuia ce au fost binecinstit şi de Hristos iubit Domn creştin Radu Voevod ce au fost Domnu Ţării Româneşti şi Moldovei şi multe războaie au biruit şi iar au venit de la cinstita Poartă ş-au fost al doilea rându Domnul Ţării Româneşti şi şi-au lăsat steagul fiului său ce e mai sus scris şi iar s-au dus de-au fost Domn Ţării Moldovei; şi acolo s-au pristăvit întru cetatea Hârlău în luna Ghenarie 13 zile şi cu mare cinste i-au adus trupul dumnealui şi l-au îngropat în luna lui Februarie în 5 zile duminică. Aicea zac oasele dumnealui. Dumnezeu să-l iarte în Împărăţia Cerului adevărat; ani 7134” (1626).
La miază-noapte de biserică se păstrează turnul-clopotniţă, ultimul vestigiu al puternicei incinte mânăstireşti de altădată. Vremurile nu l-au cruţat (deasupra intrării dinspre sud o inscripţie aminteşte că după marele cutremur din 1802 era într-o stare „vrednică de plâns”), dar refacerile i-au respectat înfăţişarea, astfel încât felul în care arată astăzi este poate destul de apropiat de cel în care arăta în secolul al XVI-lea, când a fost construit de voievodul Alexandru al II-lea Mircea. Chiliile mănăstirii ce se ridică pe colină, la sud de biserică, datează din 1893 şi au fost construite prin grija lui Ion Scorţeanu şi a surorii sale Maria Şchiopescu, ca Internat Teologic.
Ctitori
Prin dragostea şi purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte † TEOCTIST Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Mânăstirea Radu Vodă a fost redeschisă.
Mănăstirea Radu Vodă din Bucuresti
Bucureşti - Mănăstirea Radu Vodă cu hramurile Sfânta Treime şi Sfântul Ierarh Nectarie al Eghinei, a fost ctitorită de voievodul Alexandru al II-lea Mircea (1568-1577) şi doamna sa, Ecaterina, pentru a mulţumi lui Dumnezeu că i-a dăruit victoria în lupta pe care a dat-o pe aceste locuri împotriva lui Vintilă-Vornicul şi Dumbravă-Vornicul.
Mănăstirea Radu Vodă la 1830
Mănăstirea Radu Vodă la 1856
Carte poștală cu biserica și turnul clopotniță alături de internatul teologic, 1902. Sursa:fototecaortodoxiei.ro
Vedere dinspre Dâmbovița cu Mănăstirea Radu-Vodă si Biserica Bucur, sfârșitul secolului al XIX-lea. Sursa: fototecaortodoxiei.ro