Ce monument e în poza de mai jos?
Ieri am prezentat Biserica Sfântul Ion, cunoscută ca și Biserica Sf.Iohannis - SIBIU.
Biserica “Sfântul Johannis”, cunoscută ca și Biserica "Sf. Ioan” din Sibiu, în limba germană - Johanniskirche, este o biserică evanghelică de confesiune augustană (luterană) construită în anul 1912 în municipiul Sibiu, având statut de monument istoric. Ea a fost ridicată pe locul unei biserici mai vechi, datând din perioada 1881-1883 și care fusese demolată ca urmare a faptului că prezenta pericol de prăbușire. Biserica se află situată pe Str. Mitropoliei nr. 32. Lângă ea a fost construit un orfelinat evanghelic, în care funcționează astăzi Centrul Cultural "Fr. Teutsch". În anul 1829 preotul paroh al satului Neppendorf (azi cartierul Turnișor al orașului Sibiu), Johann Engelleiter, a lăsat prin testament întreaga sa avere comunității evanghelice din Sibiu. El a înființat o fundație care urma să redirecționeze acești bani pentru construirea unei biserici și a unui orfelinat pentru credincioșii evanghelici din cartierul Iozefin. Intenția preotului Engelleiter a rămas nefinalizată pentru o lungă perioadă de timp. Abia în anul 1879 Consistoriul Superior și episcopul Georg Daniel Teutsch au repus în discuție acest proiect. S-a organizat un concurs de proiecte, iar în martie 1881 au fost desemnați drept câștigători constuctorii Baumann și Koniger, ale căror planuri au fost combinate. Planurile lor prevedeau construirea unui complex de clădiri format dintr-o biserică, un orfelinat, un cămin internat și o locuință pentru preot. Au existat discuții aprinse între membrii comunității evanghelice cu privire la locația viitoarei biserici. Unii dintre ei, printre care și preotul Samuel Binder, susțineau că terenul din apropierea Bastionului Soldisch nu făcea parte din cartierul Iozefin. Deși între clădirile în care se află astăzi Liceul Octavian Goga și Institutul Teusch se mai observă și astăzi fragmente din cea de-a V-a incintă fortificată a Cetății Sibiului, magistratul orașului a hotărât că linia de demarcație a cetății medievale de cartierul Iozefin era actuala stradă Ioan Lupaș. Pe terenul din apropierea Bastionului Soldisch, comunitatea evanghelică din Sibiu a construit în perioada 1881-1883 un orfelinat și Biserica "Sf. Apostol Ioan". Biserica a fost construită în stil neogotic, iar așezământul evanghelic pentru copii orfani (în germană Lutherhaus) a fost ridicat lângă latura de nord a lăcașului de cult. Orga a fost amplasată în biserică de către W. Horbinger după indicațiile cantorului orașului, J. L. Bella. În aprilie 1882 s-a încheiat un contract cu tâmplarul Johann Barthmes pentru construirea altarului și a amvonului. Altarul a fost construit de Carl Dorschlag și avea ca temă „Mântuitorul învățând și milostivindu-se de copii”. În timpanul portalului de intrare a fost montat un basorelief comandat la Viena, având tema “Isus printre copii”. Ceasornicarul A. Hartmann a oferit un orologiu pentru aceasta biserică. Cele două clădiri au fost inaugurate la 10 noiembrie 1883, la aniversarea a 400 de ani de la nașterea lui Martin Luther. Biserica evanghelică se afla în 1909 într-o stare de degradare, fiind observate o serie de fisuri ale zidurilor. Comunitatea evanghelică a încercat să repare acest edificiu, fiindu-i solicitat arhitectului Hans Eder să întocmească un deviz de cheltuieli. Analizele efectuate au remarcat existența unui pericol de prăbușire, motiv pentru care s-a decis evacuarea bisericii până la sfârșitul lunii ianuarie 1910. Orga a fost transferată în biserica din cimitir. Presbiteriul Bisericii Evanghelice a hotărât în aprilie 1910 ca biserica să fie demolată în întregime, iar pe locul ei să se construiască un nou lăcaș de cult. În iunie 1910, Biserica evanghelică "Sf. Ioan" era demolată în întregime. S-a organizat un concurs de proiecte la care au participat arhitecții locali Gustav Matz și Fritz Buertmes, precum și arhitectul berlinez Josef Bedeus von Scharberg. Reprezentanții comunității evanghelice au hotărât în martie 1912 să construiască noul lăcaș de cult după planurile lui Josef Bedeus von Scharberg. Conform proiectului, turnul clopotniță urma să fie mutat spre interior cu 30 de centimetri, iar coronamentul turnului să fie modificat dintr-unul de tip bavarez (în formă de bulb de ceapă) într-unul ascuțit, specific Transilvaniei. Cheltuielile de construcție au fost estimate la circa 167.000 de coroane, motiv pentru care Presbiteriul Bisericii Evanghelice s-a împrumutat cu suma de 168000 de coroane de la banca „Deutsche Allgemeine Sparkasse”. Pe locul fostului lăcaș de cult a fost construită în anul 1912 o biserică nouă alături de o locuință pentru preot. Lucrările au fost executate de societatea de construcții a lui Gustav Mätz. Noua biserică a fost inaugurată la 10 noiembrie 1912, ea fiind cea de-a doua biserică evanghelică din oraș la momentul acela, după Catedrala Evangherlică. Aici urmau să se țină slujbe religioase, iar predicile erau programate la ora 11.00 pentru vecinătăți și la ora 18.00 pentru militari. Femeile de confesiune evanghelică din Sibiu au organizat în incinta acestui lăcaș de cult primele întâlniri prilejuite de ziua mondială de rugăciune. Biserica evanghelică "Sf. Ioan" are formă de cruce, cu un turn-clopotniță de formă octogonală în partea de nord, având la colțuri patru balcoane din lemn. Pereții exteriori sunt susținuți de contraforturi în trepte care se înalță până la cornișă. Nava centrală și cea transversală au acoperișul în două ape, susținut de pilaștri. Altarul are forma semicirculară în interior și poligonală în exterior. Intrarea în biserică se face pe latura de est, printr-un portal cu muluri în stil neogotic. Ușa de la intrare este ornamentată cu fier, având în timpan un basorelief în care este reprezentat Isus Cristos înconjurat de copii. Pe aici se intră într-o anticameră. În partea de vest a bisericii se află galeria corului, unde este amplasată orga. Pe vitralii se află înscrise numele donatorului și a arhitectului, precum și anul 1912. Aranjamentul liturgic din altar este format dintr-o masă pe care se află o cruce albă, o strană din lemn în stil neogotic și un pupitru. Printre obiectele liturgice aflate în biserică sunt de menționat două clopote din bronz (turnate în 1557 și respectiv 1642) și o cristelniță de bronz.
-->
Răspunsuri
ora 11.31 - 2 raspunsuri
Cetatea Ciorii (Varjúvár), Stana, comuna Almaşu, judeţul Sălaj.
Varjúvár – Cetatea Ciorii
Cetatea Ciorii sau Varjúvár este un castel în miniatură, cu o arhitectură aparte, realizat în mare parte din piatră, stă ascuns între dealurile Călatei, în micuţa localitate Stana, comuna Almaşu, judeţul Sălaj.
Cetatea Ciorii – Varjúvár. Erau aici niște locuri uitate de lume, pe dealurile Călatei, la Stana, cam la 50 km de Cluj. Îi plăcea marelui arhitect Kós Károly, care a decis că aici e locul bun pentru el. Era multă liniște și nu se auzea forfota marilor orașe. Proiectat în 1909, construit în 1910 ca o casă rurală liniștită, un fel de mini-castel din piatră și lemn acoperit cu șindrilă… stilul construcției, până la fiecare detaliu al ferestrelor, ușilor, balamalelor… a fost gândit în așa fel încât a rezultat o entitate care și azi are o atractivitate specială. Este vizitat mai ales de turiștii de etnie maghiară, am impresia.
Denumirea Varjúvár (Cetatea Ciorii) a fost dată de clujenii care aveau vile de vacanță prin zona Stana și care constatau că arhitectul duce o viață mai distantă… față de ei. Evident că își avea cercul lui de prieteni, relațiile lui, și nu prea își pierdea vremea cu tot felul de îmbogățiți agramați… că existau și pe vremea aceea. Nu a fost jignit de glumele de genul acesta, chiar considera că este o denumire perfectă. Varjúvár. În activitatea lui creativă, când avea nevoie de și mai multă liniște și distanțare față de ceilalți, urca pe vârful unui deal (Csigadomb), unde avea o construcție mai rudimentară, dar perfectă pentru scopul de a trăi în liniște și pace, privind de sus peisajele ce se văd până departe. Concepând texte care urmau să formeze cărți noi, făcând schițe și desene, punând pe hârtie idei care apoi se transformau în clădiri care aveau stil și eleganță.
Clădirea aceasta și împrejurimile lui imediate au devenit un fel de ideal estetic pentru sufletul transilvanist-maghiar; prin simplitate, trăinicie, dimensiune, forme, stil, integrând elemente ale arhitecturii tradiționale maghiare din zona Călata, combinate cu viziunea arhitecturală de la început de secol 20… Cetatea Ciorii reprezintă un fel de simbioză între pragmatismul țărănesc și spiritul artistic al arhitectului. Proiectat în 1909 cu scopul de a deveni casă de vacanță, din 1914 a devenit reședință permanentă a arhitectului; în 1925 au fost făcute lucrări pentru a o lărgi. Pentru o vreme Kós Károly a trăit la Cetatea Ciorii. El se căsătorește în 1910 cu Balázs Ida, fiica unui preot reformat; au avut 4 copii dintre care fiica a devenit actriță, un fiu a ajuns expert în agricultură scriind lucrări tehnice, altul a devenit sculptor, al treilea băiat a ajuns etnograf și scriitor. În 1915 Kós Károly a fost încorporat în Armată, dar a fost eliberat în scurt timp, la cererea Ministrului Culturii din Ungaria. În vremurile lui bune, Cetatea Ciorii a fost vizitată de Dsida Jenő, Móricz Zsigmond, variați poeți, prozatori, oameni de cultură. Pe baza amintirilor lui de aici, Móricz Zsigmond a scris un roman de succes, Nem élhetek muzsikaszó nélkül (Nu pot trăi fără sunetul muzicii). În octombrie 1944 – pe timp de război – casa a fost jefuită de țărani români din zonă (au fost prădate multe case, asta nu a fost excepție), iar Kós s-a refugiat la Cluj unde era restul familiei. Pare că niciodată nu s-a mai întors în zona asta a Apusenilor. Azi construcția este în proprietatea nepoților lui.
Interesant este că Cetatea Ciorii are și acum o vigurozitate, o prezență specială, o statornicie care înfruntă vremurile. Deși este lăsată în paragină, neîngrijită, neutilizată, totuși are ceva din puritatea și frumusețea unei creații perfecte. Îmi pot imagina cum era atmosfera pe când locul era îngrijit de Kós Károly; a scris despre modul cum a plantat pomi fructiferi, se ocupa de albine șamd. Idilic, prea frumos ca să dureze mult.
Kós Károly a trăit 93 de ani; născut la Timișoara în 1883, decedat la Cluj în 1977 – a fost un fel de polihistor, arhitect, grafician, om politic, poet, prozator, etnograf, profesor universitar, editor de carte. A studiat la Colegiul Reformat din Cluj, apoi la Universitatea Tehnică din Budapesta, și Arhitectură tot la Budapesta. A făcut călătorii de studiu al arhitecturii populare prin Ținutul Secuiesc, zona Călata și alte regiuni din Transilvania; a avut o bursă de stat din Ungaria care a permis să stea circa 2 ani la Istanbul, pentru a studia arhitectura orientală. A devenit o personalitate reprezentativă a arhitecturii maghiare, integrând elemente ale arhitecturii medievale și a celei populare maghiare cu elemente Art Nouveau și tehnici moderne. A creat planurile pentru Parohia Reformată Óbuda din Budapesta, biserica romano-catolică din Zebegény, Biserica Reformată – Calvină din Cluj (Biserica cu Cocoș), clădirea Muzeului Național Secuiesc din Sfântu Gheorghe, pavilioane ale grădinii zoologice din Budapesta, numeroase biserici rurale din Transilvania, locuințe, clădiri publice urbane, case particulare șamd. A publicat mai multe cărți, mai ales în domeniul arhitecturii, dar și romane, a scris piese de teatru, publicistică.
În 1918 a primit oferta de a deveni profesor la Universitatea de Arte și Design din Budapesta. A refuzat, dorind să își trăiască viața în Transilvania – după cum declara, simțea că aici este mai mare nevoie de el. Din punctul de vedere al posibilităților, probabil că varianta din Budapesta avea o altă deschidere către viitor, dar pentru sufletul unui transilvanist convins, a pleca de aici nu exista ca opțiune reală. La Cluj, este membru fondator al grupului Helikon (1926) și redactor al publicației Erdélyi Helikon (din 1931). Tot la Cluj, între 1940 și 1953 a predat la Facultatea de Agricultură (da, avea și preocupări legate de construcții agricole…), a fost chiar decan în 1945-1946. Ca om politic, este un exponent de vârf al transilvanismului atât în Austro-Ungaria cât în România. Între 1946-1948 a fost deputat în Parlamentul României, reprezentând maghiarii din Transilvania. A primit numeroase premii, medalii distincții etc, atât în Ungaria cât în România, dintre care aș aminti titlul de Doctor Honoris Causa al Universității Tehnice din Budapesta (1966). Iubirea și respectul față de el erau atât de mari în rândul populației maghiare a Transilvaniei, încât la înhumarea lui au venit delegații de oameni din toate satele Călatei, îmbrăcați în port popular; au venit la ceremonie mai multe mii de oameni.
Pentru cei care iubim din toată inima Transilvania noastră, e cumva de dorit să ajungem măcar odată în viață până la Cetatea Ciorii. La Stana. În memoria acestui mare arhitect, transilvanist convins, om de cultura cum nu mulți au existat pe aici. De ani de zile îmi doream să vin. Când vedeam pe șosea ieșirea spre Stana, mai-mai să ies… dar veci nu era momentul. E o satisfacție foarte mare pentru mine să văd locul acesta, să fac câteva poze. Să mă gândesc că data viitoare voi avea deja informația – când merită să ajungi aici. Pe la ce ore. Toamna asta poate. Oricum, deja e împlinită dorința de a o vedea măcar odată.
Ca să ajungi la locul acesta, urci pe niște drumuri de pământ care până și în căldura asta mai au noroaie serioase în unele locuri. Îți dai seama cum e când plouă. Sau când plouă mult. Sau dacă e zăpadă mare și gheață. Nici o șansă, nici cu mașina de teren. Au fost asfaltate drumuri variate prin țara asta, care nu duc nicăieri. Dar aici nu a fost să fie. Că așa noroioase și plouate sunt vremurile, cam de un secol.