Ce monument e în poza de mai jos?
Ieri am prezentat Mănăstirea Hodoș-Bodrog din comuna Zădăreni - ARAD
Mănăstirea Hodos-Bodrog este considerata asezamantul cu cea mai veche viata monahala neintrerupta din tara noastra. Traditia vorbeste despre descoperirea aici a unei icoane facatoare de minuni a Maicii Domnului cu Pruncul, fapt pentru care s-a construit o biserica, in care s-a pastrat vreme indelungata nepretuitul odor. Prima atestare documentara a Manastirii Hodos Bodrog este din anul 1177, intr-o diploma emisa de Regele Bela al III-lea. Mănăstirea are două biserci: cea veche cu hramul Intrarea in Biserica a Maicii Domnului și cea nouă cu hramul Adormirea Maicii Domnului. Sfântul lăcaș este situat în satul Bodrogul Nou, comuna Zădăreni, județul Arad. Actuala manastire, situata pe soseaua Arad - Periam, la numai 15 km nord de Arad, pe cursul inferior al Muresului, dupa traditie, ar fi o continuare a alteia mai vechi din Cenad (pe Mures) de la inceputul secolului XI. Cercetarile arheologice facute in anul 1976 au descoperit in incinta manastirii mai multe vestigii care dovedesc existenta unei asezari monahale pe acest loc inca de la inceputul mileniului II. Tot dupa o veche traditie, manastirea Hodos Bodrog, a luat fiinta in urma descoperirii unei icoane a Maicii Domnului cu Pruncul Iisus. Traditia ne istoriseste cum un taur din turma unui pastor a scos cu coarnele dintr-o movila de pamant Icoana "facatoare de minuni" a Maicii Domnului, pe acel loc credinciosii construind o bisericuta unde s-a pastrat icoana, acesta fiind doar inceputul manastirii. Hodos, ar fi fost numele taurului de care legenda leaga inceputul manastirii si provine de la slavul "hudus", care inseamna sarbatoresc, maiestuos. Se spune ca vechimea manastirii ar fi mult mai mare, pentru ca aici ar fi salasluit, pe vremea ducelui Ahtum, la inceputul secolului al XI-lea, calugari greci de rit rasaritean. Intr-un alt document din 1216 Manastirea Hodos - Bodrog, sub numele de "Manastirea Ciala" este mentionata in randul altor manastiri de rit rasaritean apartinand de sistemul monastic teodosian cu centrul la Ierusalim. Din anul 1446 se generalizeaza denumirea de Bodrog, iar din anul 1784 apare denumire a de Hodos-Bodrog. In secolul al XII-lea manastirea avea o biserica de lemn, actuala biserica de zid existand din a doua jumatate a secolului al XlV-lea. In anul 1948, manastirea a pierdut dreptul de a mentine scoala orfelinat. Multi calugari au ajuns in temnita, iar manastirea a fost deposedata de terenurile agricole, de utilaje si de padure. Prin Decretul 410 din anul 1959 s-a interzis manastirii sa mai primeasca calugari. Lacasul a ramas cu 2 hectare de teren ca zona de protectie, iar cladirile si dependintele au fost date spre folosinta CAP-ului. La 1965 a fost adus staret Timotei Iftimie, cu care a colaborat la inviorarea vietii duhovnicesti si propasirea lucrarilor gospodaresti. Pana la 1976, manastirea a functionat cu statut de gospodarie anexa a Episcopiei Aradului, iar dupa 1977 a primit autonomie. Biserica cu hramul "Intrarea in Biserica a Maicii Domnului" dateaza din a doua jumatate a secolului al XIV-lea, si este o constructie din piatra si caramida romana, cu ziduri foarte groase, fiind construita in stilul triconic bizantin. In decursul timpului biserica a trebuit sa fie de mai multe ori restaurata, pastrandu-se insa forma ei initiala, intervenindu-se doar la acoperis, care, in secolul al XVIII-lea, a primit o forma baroca. Dupa anul 1766 s-a executat tencuirea bisericii in exterior, cu tencuiala de var si nisip cu influente baroce. Pentru a putea fi mai bine protejata si pentru a-i mari interiorul, in anul 1790 s-a mai adaugat un pridvor, care era prevazut a fi cu turla, dar din lipsa de fonduri nu a mai putut fi terminat. Catapeteasma din lemn a fost executata de staretul Ieronim Balinton, in 1940. Pictura interioara este realizata in fresca si dateaza din secolele XVI-XVII. În decursul timpului, s-au mai facut unele restaurari, dintre care cea mai recenta a fost executata intre 1938-1940, de pictorii Al. Demian si C. Cenan. In anul 1989 obstea manastirii in frunte cu staretul Timotei Iftimie, au inceput construirea unei noi biserici, lucrarile fiind finalizate abia in anul 1997, la 28 septembrie, cand Prea Sfintitul Parinte Timotei a savarst slujba tarnosirii bisericii. Pictura in tehnica "fresco" a fost executata de pictorii Radu si Alexandrina Jitariu, mozaicurile exterioare au fost realizate de pictorul Victor Jurca din Lugoj, iar lucrarile de sculptura din interior de Gavriloaia Vasile din Targul Neamt. Hramul bisericii noi este "Pogorarea Duhului Sfant". In latura de rasarit a incintei se afla o cladire de care este lipit altarul de vara, iar pe latura de apus, o mare cladire de care este lipita biserica noua, construita dupa anul 1990. In prezent, manastirea are mai multe ateliere in care lucreaza calugarii. Mai important este atelierul de croitorie, unde se confectioneaza potcapuri si mitre arhieresti. Manastirea poseda o colectie de arta veche bisericeasca si multe obiecte de patrimoniu din secolele XIV-XIX (icoane, carti vechi si alte obiecte).
-->
Răspunsuri
ora 11.37 - un raspuns
...
Începuturile Teatrului de Stat din Piteşti
După naţionalizarea cinematografului particular „Aquila” din Piteşti, fostă proprietate a lui Constantin Mircea, din anul 1947 este transformat în Teatrul Muncitoresc Piteşti, în subordinea Consiliului Sindical Judeţean Argeş. Noua locaţie nu corespundea cerinţelor unui teatru, astfel încât s-a făcut apel la sindicaliştii argeşeni care şi-au cedat salariul pe o zi şi au prestat muncă voluntară, în total de 38.000 de ore (ceea ce ar reprezenta munca voluntară zilnică de 8 ore a 100 de oameni în circa 48 de zile!), într-un entuziasm unanim, aşa cum s-a consemnat în mod propagandist în documentele din arhiva Partidului Muncitoresc Român: „Şantierul teatrului a fost cuprins de flacăra întrecerilor socialiste. În brigăzi munceau cot la cot muncitori, funcţionari şi elevi, toţi cuprinşi de unul şi acelaşi gând: înfăptuirea unui locaş cultural”.
S-au jucat la început un număr total de 157 spectacole vizionate de 60.000 de spectatori
La 6 martie 1948, Teatrul Muncitoresc din Piteşti îşi ridică pentru prima dată cortina cu piesa Insula Păcii de Evgheni Petrov în regia lui Victor Handoca. Deşi la teatru s-au jucat la început un număr total de 157 spectacole vizionate de 60.000 de spectatori (o cifră uluitoare!), totuşi nu se încasau bani suficienţi pentru susţinerea în continuare a activităţii şi plata salariilor. Prin legea din 2 noiembrie 1948, clădirea Teatrului Muncitoresc din Piteşti este atribuită Romfilm-ului şi urmează să fie folosită simultan ca teatru şi cinematograf, în urma acordului din martie 1949 semnat între Ministerul Artelor şi Teatrul de Stat din Piteşti, condus de Victor Handoca, pe de o parte şi Societatea Romfilm şi Cinematograful Muncitoresc din Piteşti condus de I. Zoican, pe de altă parte.
Iată cum se prezenta activitatea teatrală şi cinematografică în Piteştiul postbelic al dictaturii clasei muncitoare, aşa cum reiese din remarca credibilă a directorului teatrului, Nicolae Georgescu: „Din cauza relei gospodăriri a cinematografului s-a ajuns la distrugerea mobilierului şi degradarea sălii. În timpul când rula filmul, spectatorii consumau seminţe sau aruncau în sală restul de fructe şi hârtii care rămâneau pe loc, deoarece nu mai exista timp de curăţenie nici de aerisire între spectacolul cinematografului şi cel al teatrului. Două ierni consecutive societatea cinematografică nu a făcut un pic de foc în sală, argumentând că pentru spectatorii cinematografului nu este nevoie pentru că ei nu se dezbracă”. În conflictul dintre cinematograf şi teatru, ambele folosite abil ca instrumente de propagandă a ideilor Partidului Unic, iese câştigător cinematograful, care reuşeşte precum un „duşman de clasă care a stat cu mâinile în buzunar” să atragă mai mulţi spectatori decât teatrul: „Teatrul prin convenţie nu are sală decât de la ora 8.30 când poate începe spectacolul.
Ce fac muncitorii care majoritatea ies la ora 4 din serviciu? Dacă se duc acasă, obosiţi se culcă. Dacă rămân în oraş până la spectacol, se încurcă la un pahar de vin şi uită de spectacol. S-au dat câte 100 bilete prin fabrici şi nu au venit 30 din ei. La cinematograf însă situaţia e alta. Prin faptul că rulează de la ora 3 în continuu, muncitorul poate veni oricând nefiind condiţionat de o anumită oră”.
Avea spectacol în localul comun cu cinematografia
În anul 1954, Teatrul Regional de Stat Piteşti din strada Şerban Vodă, nr. 74 avea 4 zile de spectacol în localul comun cu cinematografia şi prezenta un program destul de amplu: teatru de păpuşi, de marionete, spectacole la grădina de vară şi o echipă de estradă, având la acea dată un număr impresionant de 77 de angajaţi. Epurarea elementelor necorespunzătoare din mediul actoricesc era o prioritate pentru politrucii partidului, aşa cum se specifică în raportul de activitate al Secţiei de Propagandă şi Agitaţie Argeş din 1951, întocmit de tovarăşa Gheorghe Elena, astfel: „Pentru a întări compoziţia colectivului de artişti, propunem înlăturarea elementelor necorespunzătoare, elemente care au făcut greutăţi în această perioadă în buna desfăşurare a programului, propuneri ce vor fi trimise ulterior Comitetului pentru Artă. Totodată, insistăm a nu se trimite elemente în munca de reabilitare, cum a fost cazul Silvia Pancu, trimisă ca bună artistă, dar după câtva timp să o trimitem la un centru de reeducare, să fie scoasă din câmpul muncii”.
Documentele de arhivă scot în evidenţă aspecte dezgustătoare din lumea actorilor
Am putea crede că mediul actoricesc din acea perioadă e lipsit de forme ale delaţiunii specifice luptei politice comuniste pentru putere, însă documentele de arhivă scot în evidenţă aspecte dezgustătoare din lumea actorilor, aşa cum reiese din „referinţele” făcute simultan, la 5 octombrie 1954, de trei colegi de breaslă, cu ocazia mutării disciplinare la Piteşti, a actorului Gheorghe Leahu, fost actor la Teatrul de Stat din Craiova. Actriţa Dody Caian de la Teatrul C.F.R. spunea despre acesta că este: „Un om lipsit de caracter, este în stare să treacă peste orice pentru situaţia şi binele lui. Bun profesionist, din păcate atât de ahtiat de glorie că nu se dă înlături de la nicio mârşăvie ca să o capete – oportunist, demagog şi lichea – afemeiat, răutăcios şi răzbunător, nu o dată a profitat de situaţia în care se găsea pentru a-şi răzbuna uri personale”. Din aceeaşi „referinţă” aflăm că la verificarea membrilor de partid din 1950 a fost acuzat ca „spărgător de unitate sindicală” la Teatrul Poporului şi în Teatrul Muncitoresc „I.C. Frimu” şi apoi mutat disciplinar la Teatrul Naţional Craiova: „Tot în acest timp a fost acuzat de activitate legionară şi de colaborare la Consiliul de Patronaj pe vremea lui Antonescu”.
A mai fost preşedinte al Sindicatului Artiştilor din Regiunea Dolj şi secretarul organizaţiei de partid din cadrul teatrului craiovean. Marin Ionda, director de scenă la Teatrul CFR Giuleşti declara în „referinţa” sa, redată aici integral: „Pe tov. Gh. Leahu îl cunosc din anul 1946, când eram director al Teatrului Muncitoresc „I.C. Frimu”, iar el era actor al Teatrului Poporului unde, în calitate de director de scenă, am lucrat cu el. Este un element foarte bine pregătit profesional, e muncitor şi inteligent. În anul 1949, când eram director al Teatrului Naţional din Craiova, Gh. Leahu a fost repartizat ca actor acolo, lucrând mai mult cu el, am putut să-l cunosc mai bine. Este un om mânat de dorinţa de a se ridica tot mai sus, urmărind ca, prin valorificarea calităţilor sale indiscutabile, să i se încredinţeze posturi de conducere, fie pe cale profesională, fie politice, fie sindicale.
Spre atingerea acestor ţeluri, el nu are totdeauna scrupule şi nu ţine totdeauna seama nici de valoarea şi calităţile altora, nici de munca lor. O muncă bine dusă de alţii, el nu o susţine şi în genere el nu susţine pe alţii decât dacă are de câştigat el însuşi ceva. Cu cei mai mici se poartă cu destulă indiferenţă, pe cei mai mari decât el îi măguleşte căutând să le câştige încrederea. Cât e mic nu supără pe nimeni, iar când are sarcini de răspundere, nu mai ţine seama decât de interesele sale personale. Aceste deficienţe fac ca munca şi calităţile sale profesionale să-i fie adumbrite. Cei care îl cunosc se feresc de el şi nu vor să-l supere ştiind că ar putea fi loviţi.
Din această pricină, colectivul în mijlocul căruia se află nu-şi poate duce munca aşa cum trebuie. Din informaţiile date de cei care l-au cunoscut la Iaşi, ştiu că, student fiind, a dus o acţiune care a nemulţumit pe mulţi din colegii săi de învăţătură. Am auzit că amănunte referitoare la epoca în care se afla la Iaşi poate să dea profesorul Mircea Matcaboji, de la Teatrul Naţional din Cluj, cu care a fost coleg la Iaşi. Personal m-am convins că are sentimente antisemite, în anul 1946, când lucrând cu el o piesă în care avea să interpreteze rolul unui evreu a luat faţă de acest personagiu o poziţie cu totul neconformă cu textul piesei şi în contrazicere cu indicaţiile date de mine”.