Ce monument e in poza de mai jos?
Ieri am prezentat Mănăstirea Ciolanu - jud. BUZĂU
Mănăstirea Ciolanu este o mănăstire de călugări creștin ortodocși localizată în imediata apropiere a Taberei de Sculptură de la Măgura, pe versantul sudic al dealului Ciolanu, către părăul Nișcov, pe raza localității Tisău. Mănăstirea este atestată documentar pentru prima dată în secolul al XVI-lea. Mănăstirea are două biserici, situate la o distanță de 100 de metri între ele. Biserica veche poartă hramul Sfântul Gheorghe. Biserica nouă poartă hramul Sfinții Apostoli Petru și Pavel și a fost construită în 1828. Ea conține icoane pictate în anul 1886 de pictorul Gheorghe Tăttărescu. Unele surse o indică drept ctitor pe Doamna Neaga, soția domnitorului Mihnea Turcitul, la 1590 pe baza unei inscripții din 1857. Alte surse indică pe boierii Dumitru Ciolanu din Transilvania, Radu și Dragomir Sorescu din Vernești, la 1568, pe baza documentelor legate de biserica veche, una de dimensiuni modeste, considerată puțin probabil a fi o ctitorie domnească. Biserica din vale (cea nouă) datează din anul 1828 clădită fiind de episcopul Chesarie al Buzăului. Mănăstirea a fost reconstruită în 1862 după ce, în 1855, a fost distrusă de un incendiu. Intrarea sobra, impozanta, casutele care formeaza incinta manastirii, biserica mare si cimitirul in miniatura dar si linistea formeaza un tot unitar. La Manastirea Ciolanu sunt depozitate multe dintre icoanele realizate de Tattarescu, nepot al lui Nicolae Teodorescu Pitarul, cel ce a zugravit biserica mare si care a condus scoala de pictura de la Buzau, pe la jumatatea secolului al XIX-lea.
-->
Răspunsuri
ora 10.58 - un raspuns.
Stanca Babacai
Stânca Baba Caia (Babacai, Baba Gaia sau Baba Geea) este o apariție ciudată, relativ aproape de malul românesc, cu o înaltime de 7 metri, la nivelul normal al Dunării în defileu, și care este singura apariție de acest gen de pe toți cei 140 de kilometri dintre Baziaș și Gură Văii-Porțile de Fier. Ea reprezintă un martor de eroziune, calcaros, de vârsta cretacică, rămas din vechea albie plină de gherdapuri, după după cum le spunea Al. Vlahuță, în fapt zone strâmte prin care apa curgea vijelios.
Prezența ei a generat tot felul de legende locale, ba chiar unora le-a aprins așa de tare imaginația, încât au inclus-o în categoria așa numitelor simulacre ale civilizației pelasgilor, asociind numele de Baba Geea – Mama Pamânt, cu Dochia lui Zamolxe de pe Ceahlău.
Legendă cea mai întâlnita este aceea a unei iubiri imposibile dintre o turcoaică care trăia în Cetatea Golubac, și un tânar chipeș, comandant român, care conducea una din cetățile de pe malul românesc, Sf. Ladislau sau Cula, și care o răpește pe aceasta când pază era mai slabă. Beiul cetății Golubac cucerește cetatea Cula, omoară soldații iar pe cei doi îi leagă de stânca Babacaia să moară în chinuri de foame și de sete.
O găsiți sau mai bine zis o vedeți în apropiere de Moldova Veche, după o cută a drumului va răsare în față, așa că nu o puteți rata.
Babacai - Este un pinten de stanca în apropiere de localitatea cărăşeană Coronini (fostă Pescari), în ceea ce până la crearea lacului de acumulare pentru hidrocentrala Porţile de Fier I, se numea Strâmtura Pescari-Alibeg. De acesta se legau odgoanele-barieră care nu permiteau vaselor ce intrau în defileul Dunării să scape nevămuite. În jurul acestei stânci s-au ţesut mai multe legende.
Una spune că un voievod sârb şi-ar fi legat nevasta de el, spunându-i: „Babo, kaji se“, ceea ce ar însemna „Nevastă, căieşte-te“. Orgolioasă, în timp ce era scufundată în apă, aceasta, în ultima ei clipă de viaţă, ar fi ridicat degetul din apă în semn că rămâne neînduplecată. Ba mai mult, ea ar fi rugat vântul predominant în zonă, Coşava sau Gorniacul, să sufle mai tare şi să le aducă astfel aminte oamenilor că i-au făcut o mare nedreptate. De atunci, Coşava a pus mereu în dificultate, în dreptul stâncii, vasele care treceau pe-aici.
O altă legendă aduce în prim-plan un căpitan al cetăţii Coronini, care ar fi răpit o cadână din haremul paşei din Golubaţ, de pe celălalt mal al Dunării, şi ar fi fugit cu ea pe malul stâng. Numai că, în dreptul stâncii Babacai el ar fi fost prins şi scurtat de cap. La rândul său, fata a fost ţintuită de stâncă şi lăsată pradă corbilor, cu capul iubitului atârnându-i de gât.
Există şi o legendă ce pare a fi o variantă a celei anterioare şi aparţine turcilor. Potrivit acesteia, paşa de Golubaţ a trecut Dunărea pentru a-l pedepsi pe căpitanul cetăţii Coronini pentru cutezanţa de a-i fura inima tocmai favoritei paşei, o fată de o frumuseţe neasemuită. Paşa ar fi ucis toată garnizoana, ar fi dat foc cetăţii Coronini, căpitanului i-ar fi tăiat capul, iar pe „necredincioasă“ ar fi legat-o de stânca Babacai, lăsând-o să moară.
Clisura de sus ţine până la cataracta Iuţi, la cotitura cea mai de sud a Dunării bănăţene. Aici fluviul se îngustează tot mai mult, cele două maluri formate din pereţi de stâncă, se apropie, aşa că pe malul drept se pot vedea bine urmele drumului roman.
Acest drum a fost început şi executat până la cataracta Iuţi, de către împăratul Tiberius în anii 33-34 (Tablele comemorative din Gospodin la cataracta Cozla, şi mai jos la cataracta Izlaz), reparat sub Vespasian şi Domiţian, şi desăvârşit, prelungindul dealungul cataractelor până la Porţile-de-Fier, de către împăratul Traian, a cărui tablă comemorativă se află deasupra şoselei la intrarea în Cazanele Mici. Această şosea e o capodoperă a genului şi pentru construirea ei au trebuit sforţări supraomeneşti, mai ales cu mijloacele tehnice de atunci. Acolo, unde stânca nu a mai putut fi tăiată, s-a construit un fel de pod suspendat pe grinzi, în lungul fluviului. Găurile unde au fost fixate capetele grinzilor se văd şi azi.
Prima cataractă în Clisura de sus este acea formală de prelungirea în apă a muntelui Stânca, apoi după ce trecem de micul port românesc Drencova, întâlnim cataracta Cozla, spre malul opus bancul de stâncă Doica, stâncile Bivolii în mijlocul Dunării (asemenea unor bivoli uriaşi culcaţi), iar după ce lăsăm în stânga dealul Trescovăţ, intrăm imediat în vâltorile cataractelor Izlaz, Tachtalia-Mică, Tachtalia-Mare şi Greben, care înainte de canalizare erau spaima vapoarelor.
Pentru a face navigabilă Dunărea între Baziaş şi Turnu-Severin, în această regiune a Clisurilor, unde cursul fluviului e numai cataracte, bancuri şi vâltori, guvernul austro-ungar din iniţiativa contelui Szechenyi încă din anul 1834 începe îndepărtarea câtorva obstacole din cataractele Clisurii-de-sus şi continuă lucrările până la 1846. La 15 septembrie 1890, în urma contractului încheiat între guvern pe de-o parte şi ing. Hajdu, fabricantul H. Luther din Braunschweig şi Soc. de Discont din Berlin pe dealtă parte, se încep lucrările de canalizare în mod sistematic, şi se termină nu la 1895, cum fusese prevăzut în contract, ci abia la 1898. A fost o lucrare grandioasă, care a necesitat cheltueli enorme şi o extraordinară energie de muncă, însă şi foloasele au fost în raport cu sforţarea depusă, deoarece prin deschiderea Clisurilor s-a dat o desvoltare extraordinară navigaţiei dunărene, care a atras după sine şi o serioasă intensificare a comerţului tuturor statelor riverane, care au de atunci drum deschis spre mare.
Limitele canalului deschis în albia Dunării erau marcate prin geamanduri, iar pentru o mai mare siguranţă a navigaţiei prin aceste locuri primejdioase, s-a înfiinţat un corp de piloţi speciali, de stat, care conduc toate vapoarele pe această porţiune.
(Canalizarea Dunării la Porţile-de-Fier a fost facuta de Traian, el săpând un canal de peste 3 km lungime.)
Babacai – Este un pinten de stâncă în apropiere de localitatea cărăşeană Coronini (fostă Pescari), cea care până la crearea lacului de acumulare pentru hidrocentrala Porţile de Fier I, se numea Strâmtura Pescari-Alibeg. De acesta se legau odgoanele-barieră care nu permiteau vaselor ce intrau în defileul Dunării să scape nevămuite. În jurul acestei stânci s-au ţesut mai multe legende.
Una spune că un voievod sârb şi-ar fi legat nevasta de el, spunându-i: „Babo, kaji se“, ceea ce ar însemna „Nevastă, căieşte-te“. Orgolioasă, în timp ce era scufundată în apă, aceasta, în ultima ei clipă de viaţă, ar fi ridicat degetul din apă în semn că rămâne neînduplecată. Ba mai mult, ea ar fi rugat vântul predominant în zonă, Coşava sau Gorniacul, să sufle mai tare şi să le aducă astfel aminte oamenilor că i-au făcut o mare nedreptate.
De atunci, Coşava a pus mereu în dificultate, în dreptul stâncii, vasele care treceau pe-aici.