Ce monument e în poza de mai jos?
Ieri am prezentat fosta Școala comercială Gheorghe Chițu - CRAIOVA.
Școla comercială Gheorghe Chițu, din municipiul Craiova, denumire actuală - Colegiul Național Economic Gheorghe Chițu, este o prestigioasă instituție de învățământ economic din Oltenia. Școala a fost îmnființată în anul 1877 prin Ordonanţa nr. 3992 dată de Ministerul Instrucţiunii şi Cultelor, condus de Gheorghe Chiţu, mentorul şi promotorul învăţământului comercial din Oltenia. De-a lungul existenţei sale, actuala şcoală a avut diferite denumiri care au reflectat conţinutul ofertei sale educaţionale.Într-o primă etapă (1877-1893) instituţia s-a numit Şcoala Publică Comercială din Craiova, având 5 clase. Într-o a doua etapă (1893-1903) aici au activat Şcoala inferioară de gradul I, creată prin decizia ministrului P.P.Carp în 1893, şi Şcoala Comercială de Gradul II, creată la 1 septembrie 1898. Ulterior, prin aplicarea “ Legii Haret”, în 1899, Şcoala Comercială de Gradul I devine Şcoala Comercială Elementară “Gheorge Chiţu” (1909). În anul 1936 prin Decretul nr. 660 școala devine Liceul Comercial “Gheorghe Chiţu”, iar în anul 1938 a urmat unificarea acestui liceu cu Liceul comercial “Banul Mihai”. Important este să amintim că între 1921-1926, şcoala a folosit localul din strada Ion Maiorescu, nr.5, iar în anul 1926, şcoala a intrat în localul său propriu din strada Brestei, nr.10. In 1936, Liceul Comercial “Gheorghe Chiţu” s-a mutat în noul local de pe strada Petru Rareş (unde funcţionează azi Facultatea de Medicină), iar localul din strada Brestei a revenit Şcolii Comerciale de fete. În anul 1948, prin Decretul 175, liceul se transformă în Şcoală Medie Tehnică de Administraţie Economică băieţi. În anul 1950 devine Şcoală Medie Tehnică de Comerţ de băieţi. În anul 1952 se unifică cu Şcoala Medie Tehnică de Comerţ de fete şi devine Şcoala Medie de Comerţ mixtă. Anul 1955 aduce o nouă schimbare a denumirii, şcoala devenind Şcoala Tehnică de Comerţ cu durata de 2 ani, având ca obiectiv pregătirea cadrelor medii şi tehnicieni, contabili şi merceologi numai pentru comerţ. Din anul 1968 se numeste Şcoala de Specializare Postliceala de Comerţ (şcoala postliceală şi şcoala profesională). În 1972 şcoala a primit denumirea de Liceul de Alimentaţie Publică care deţinea clase de liceu, şcoala profesională şi postliceala. În anul 1977 se unifică cu Liceul Economic nr. 2 şi devine Liceul Economic şi de Drept Administrativ. În anul 1983 devine Liceul Economic și zece ani mai târziu devine Grupul Şcolar Comercial “Gheorghe Chiţu”. Din anul 2000 poartă numele actual - Colegiul Naţional Economic “Gheorghe Chiţu”. Această școală a fost proiectată de arhitectul olandez Jas Schiffeleere și executată de cunoscutul antreprenor italian Adotti Pietro între anii 1903-1911. Adotti Pietro s-a născut în anul 1872 în localitatea Artegna, Udine, din Italia și în anul 1894 a venit în România unde a construit foarte mult în zona Olteniei.
-->
Răspunsuri
ora 12.37 - 5 raspunsuri
Istoria bojdeucii lui Ion Creangă. Căsuța cumpărată pe 50 de galbeni austrieci
S-au împlinit, la 15 aprilie 2018, o sută de ani de la restaurarea căsuţei în care şi-a trăit Ion Creangă ultimii 18 ani din viaţă şi de la transformarea ei în muzeu. Bojdeuca e astăzi cel mai vizitat obiectiv al Muzeului Național al Literaturii Române. Istoria bojdeucii se confundă cu însăşi istoria scriitorului.
Cu mai bine de zece ani înainte să devină primul muzeu literar din România, opinia publică românească era interesată de starea de dărăpănare a bojdeucii în care îşi trăise ultimii ani scriitorul Ion Creangă. Octavian Goga, semnatarul Cronicii din revista literară „Luceafărul”, nota în numărul din 1 ianuarie 1907: „Bujdeuca lui Creangă. Un prieten al revistei noastre, dl. prof. Dr. I. Simionescu din Iași, a binevoit a ne pune la îndemână fotografia casei în care a locuit Creangă. În această modestă «bujdeaucă» din mahalaua Țicău, cu două odăiți și o tindă, petreceau adesea cei doi buni prieteni: Eminescu și Creangă. – Bujdeauca e aproape de ruină – ne-o spune și «Viața românească» – și înainte de a o șterge de pe fața pământului indiferența și nerecunoștința noastră, îi tipărim aici fotografia; măcar atât să lăsăm urmașilor!” . Fotografia a fost publicată ca ilustrație la un capitol dintr-un roman original al lui Horia Petra-Petrescu, la pagina 12, cu explicația „Bujdeauca lui Creangă din Țicău (o mahala din Iași)”. Aceasta este cea mai veche fotografie a bojdeucii. Informația referitoare la această fotografie, precum și la starea de ruină a bojdeucii a fost preluată și de „Tribuna” din Arad.
Bojdeuca „e mai interesantă ca ruină la privit”...
Patru ani mai târziu, în ianuarie 1911, în paginile „Românului” arădean erau publicate versurile de satiră ale profesorului Eugeniu Revent din Bacău, care arătau o stare de fapt: „Ca noi nimenea nu are un respect nemărginit./ Pentru oamenii de seamă ce trăiesc, ori au murit./ Astfel chiar cu Ioan Creangă, marele povestitor,/ Ca unul care fusese om de geniu, din popor,/ La mormântul lui o cruce simplă, ’n lemn, dacă i-am pus,/ S-arătăm chiar și la groapă că n-a fost un om de sus!/ Germanii dacă păstrează locuința din Weimar,/ Și noi «bojdeuca» lui Creangă o păstrăm ca lucru rar,/ Putrezită, dărâmată, cu cerdacul irosit,/ Căci e mai interesantă ca ruină la privit” . În același ziar, dar din iulie 1912, Horia Petra-Petrescu semnează un articol intitulat „Un muzeu Eminescu?”, în care radiografiază starea jalnică a păstrării patrimoniului literar din spațiul românesc, concluzionând: „Bojdeuca lui Creangă din Iași ne părăsește mâine-poimâne” .
La sfârșitul anului 1911, învățătorul Mihai Lupescu semna articolul intitulat „Bujdeuca lui moș Ion Creangă”, în care aflăm o descriere frumoasă a bojdeucii și a împrejurimilor, dar și informații despre starea precară a acesteia:
„Pentru a treia oară, întovărășit de un admirator al lui Creangă, am mai răsuflat în căsuța în care a trăit marele povestitor, căci de acuma, Dumnezeu știe cine o va mai vedea așa cum a fost ea odată! Vremea, care dărâmă cetăți cumplite și ziduri uriașe, va risipi mult mai ușor casa de vălătuci, acoperită cu draniță, în care și-a sfârșit zilele, fără gălăgie, și în liniște, acela care a întrupat firea țăranului moldovean.
Bujdeuca lui «moș Creangă», cum îi zicea el adeseori, se află în mahalaua Țicăul de Sus, din Iași, în «valea plângerei», la colțul a două uliți, cu portiță veche de scânduri, cu cărare petruită de la portiță până la cerdac, umbrită de niște ulmi bătrâni, având fața principală spre apus, adăpostită sub umbra ulmilor, ca fața unei gospodine de munte, ascunsă sub ștergarul alb cum îi zăpada, iar la câțiva pași de la portiți, la colțul gardului și al ulițelor, este un izvoraș cu ghizdele de piatră și cu ulucul de țeavă de fier, izvorașul, din care «moș Creangă» dădea musafirilor «apșoară rece». Înspre partea de miază noapte, cam lângă zăplaz, se găsesc și acum ca «atenanse» două poețele, acoperite cu scânduri vechi și dărăpănate, având același veleat ca și casa: una menită de a face în ea bucate vara, pe vremea când în casă nu se mai putea face foc, în alta se țineau ciuveie, putini, ciubere, coveți, polobocul de murat curechi ș.a.
Fețele despre apus, miază-noapte și amiază au un cerdac de lemn vechi ca și casele, iar în dos, spre răsărit, este vestitul cerdăcuț, unde-l găseai adeseori vara pe «moș Creangă» în halatul lui țărănesc, până în pământ, descins, cu prostire la gât ca să scape de sudoare, înconjurat de hârțoage, unde adesea îl nimereau prietenii și admiratorii lui.
Aici, în acest cerdăcuț, adesea, săptămâni întregi stătea Creangă cu prietenul său Eminescu, rostogoliți pe paturi, discutând multe, multe de toate, unul închinându-se geniului și admirându-l, altul sorbind curățenia de suflet și graiul limpede al țăranului și amintindu-și fiecare zilele mândre din trecutul neamului și din copilăria lor. Aici admirau ei și frumosul răsărit al diminețelor de vară, uitându-se cu ochiana – cum spunea stăpâna – în depărtări mari, căci e adevărat că un răsărit de soare mai mândru și mai poetic de cum se vede de pe creasta Sărăriei și coasta Țicăului, arareori este și în alte părți.
În cerdăcuțul acesta se mai găsesc și astăzi un scrin, ce se spune că ar fi fost a lui Eminescu, fără ca nimic să adeverească aceasta, niște hărți vechi, între care și aceea a județului Iași, de Creangă, niște icoane, care se spune că le avea Creangă de la maică-sa ca dar, când s-a diaconit, și o desăvârșită ruinare a cuibului unde a sălășluit țăranul de la Humulești.
Bujdeuca are înfățișarea unei case țărănești, cum au și azi gospodarii din Humulești, având de megieși tot niște bujdeuce vechi și ruinate.
Mai toți mahalagii din Țicău au pe lângă casă pomi, așa că privind această parte a Iașului de pe dealul Sărăriei ori a Ciricului, ea dă priveliștea unui sat. Toți locuitorii acestei mahalale sunt mai muncitori, unii având și arături în țarinele din jurul orașului. Traiul aici e simplu și liniștit ca într-un sat și ești scutit de zgomotul orașului. În loc de strade sunt uliți, care pe vremea ploilor sunt tot așa de glodoase ca și cele de prin sate.
Aici și-a ales bârlogul acela care, deși a viețuit în Iași, totuși prin felul de trai nu vroia, în ruptul capului, să se depărteze de obârșie și a rămas până la moarte cu inima și cu sufletul țăran desăvârșit.
Bujdeuca lui «moș Creangă» e alcătuită din două odăi cu o tindă pe la mijloc și cu o cămăruță în fund, împărțire ce mai toți țăranii de azi dau casei lor. Una din odăi, cea despre miază zi, e podită, iar alta, cea dinspre miază noapte, e dată pe jos cu lut.
– De ce odaia asta e dată cu lut pe jos? Tot așa era și pe vremea când trăia Creangă? Am întrebat pe stăpâna de azi a caselor și care cunoaște bine felul de trai al lui Creangă.
– Așa-i plăcea lui. De câte ori îi spuneam s-o podească, îmi răspundea că vrea să aibă o odaie ca la Humulești.
Odăițele sunt cu ferestrele mici și cu cruce prin mijloc. Păretele de la odaia despre amiază zi e spart, căzut și răzămat în niște pari. În această odaie se află așezat într-un părete, ca o derâdere, un portret al lui Creangă în culori, după cea din urmă fotografie (Acest portret a fost cumpărat și dăruit de mine Academiei Române) .
Cine a cunoscut căsuța lui Creangă și se duce azi s-o mai vadă îl cuprinde o mare jale! Nimenea nu și-ar putea închipui că cuibul unde a trăit un om de așa mare valoare să ajungă în halul în care se găsește. Peste un an, cel mult doi, nici o urmă nu se va mai găsi din casa neprihănită, cu adevărat țărănească, a acelui care s-a numit Ion Creangă. Bujdeucă, unde a sălășluit atâta iubirea de țară și neam și dragostea pentru țărănime și pentru cel necăjit! Cerdacul unde neîntrecutul povestitor petrecea cu floarea scriitorilor noștri și unde a înlănțuit pe «Harap Alb», când a venit împăratul rusesc și i-a ieșit fum pe nas, odăițele lui, păreții, acoperișul, care astăzi e peticit cu câte o bucată de tablă, ca pete de batjocură și necinste peste dranița, poate din Humulești, totul va fi o ruină și cei ce au cunoscut acest cuibșor vor jeli dărăpănarea și ruina lui.
Stăpâna de azi, fiind femeie săracă, îmi spunea că n-are cu ce s-o repare și, de-a cădea, s-a muta și ea în altă parte și-a vinde locul cui va putea.
La alte neamuri cuibul acelor ce fac fala țării se cinstește și se păstrează cu mândrie. Cât nu țin nemții la casele scriitorilor lor mari! Dacă încep a se ruina le înconjoară cu ziduri, le reînnoiesc, dar păstrează originalitatea clădirii cu multă sfințenie.
La Suceava, de pildă, la cetatea lui Ștefan cel Mare și Sfânt, nemții au făcut săpături și cercetări, dar nimic n-au schimbat din ceea ce au găsit; dimpotrivă, unde zidul era slab, ei l-au întărit.
La noi, Cetatea Neamțului e și azi împrejmuită cu pustiu și acoperită cu fulgere și se strică și se dărăpănă, și nimeni nu se gândește s-o împrejmuiască măcar cu un gard de sârmă.
Cât nu țin ardelenii la casa lui Avram Iancu, eroul anului 1848! Iar la expoziția din Sibiu din anul 1906, ei au așezat ca pe un odor sfânt între alte lucruri și ușa de la casa lui Horia.
Oare la noi nu s-ar putea păstra în bună rânduială o căsuță țărănească în care a locuit un scriitor ca acesta?
Creangă a avut o mulțime de prieteni printre oamenii politici și scriitorii din trecut și de azi. Mulți din cei tineri au învățat clasa II primară la «Domnul Creangă», care era profesor la școala din Păcurari. El ca scriitor mare a făcut cinste și Iașului, «Cetatea Unirii», de unde au izvorât atâtea idei mărețe pentru neam și țară.
Cu câteva sute de lei strânse ori prin o listă de subscripție ori înscrise în bugetul orașului, s-ar putea drege și păstra întreg și neștirbit acest cuib care, pentru iubitorii de lucruri frumoase și românești, ar putea fi un loc de pelerinaj cum pe vremea lui Creangă era locul de întâlnire al multora din cei mai de seamă scriitori ai noștri de azi” .
Semne bune: „În sfârșit! Casa lui Ion Creangă va fi reparată și ținută de către Comuna Iași”
Numărul din 22 martie 1914 al revistei „Realitatea ilustrată” din București semnala faptul că „«Bojdeuca» aceasta, cum își numea Creangă casa sa, e ca o căsuță de țară, cu o ogrăjoară în față și cu cerdac de jur împrejur, o căsuță ce stă să cadă, în care vara plouă, iar iarna viscolul șuieră prin spărturile acoperișului. Azi căsuța se dărâmă, o spune aceasta și povestitorul nostru de astăzi, d. Em. Gârleanu, în scrisoarea către d. ministru I.G. Duca. La portiță se vede un lacăt, ne mai spune cu durere d. Gârleanu, ca o pecete a vremii neîndurătoare, ce arată nepăsarea omenească” . Tot de aici aflăm că și ziaristul ieșean Gr. Stratin a cerut, pe lângă mulți alții, să se ia măsurile necesare de cei în drept pentru conservarea acestui locaș.
De altfel, Emil Gârleanu va publica în volumul Priveliști din țară. Schițe. Însemnări (București, 1915), capitolul Casa lui Ion Creangă, în care își arăta bucuria că „În sfârșit! Casa lui Ion Creangă va fi reparată și ținută de către Comuna Iași” , continuând cu o descriere a bojdeucii: „într-o hudiță gloduroasă în care mai să-ți rămâie ghetele, când treci prin ea, în mocirla drumului, în hudița numită a Țicăului, la no. 4, printre rânduri de copaci, în fund, e o căsuță, care încă de acum 10 ani când am fost la dânsa, se măcina cu încetul, dărăpănându-și acoperământul de șindrilă prin care ploaia începea să străbată. Pereții coșcoviți, hrențuiți, din vălătuci cădeau la pământ, podelile putrezite lăsau țărâna să se împrăștie prin casă, și cele câteva lucruri rămase, posomorâte, parcă se pregăteau și ele să-și ia rămas bun de la lumea aceasta. Cu glas potolit, dar cu o rară istețime și cu un mare farmec la povestit, tovarășa lui Creangă îmi spunea prin câte necazuri a trecut, câte i se pregătesc, câte griji îi năvălesc în suflet, când privește casa povestitorului năruindu-se. Nici un ajutor, nici o vorbă bună de la nimeni. Mai rămăsese în casă o ladă cu cărți, cercetate de către d-l Gh. Teodorescu-Kirileanu, un dulap pentru cărți dăruit povestitorului de către Eminescu, câteva tablouri, un portret în ulei, o fotografie a scriitorului, – într-o familie, la Slănic – și frumosul tablou al Junimii, în care Creangă e atât de bine. Printre curiozități: un cot, făcut și încrestat de Creangă, o oală în care fierbea vinul, o lopățică cu care... se scărpina pe spate, și alte câteva lucrușoare, păstrate de către aceea care îl îngrijise atâția ani. Casa, cu două odăiți în dreapta și în stânga unei săliți, are un cerdac în dos, de după parmaclâcul căruia Creangă și cu Eminescu priveau până departe, spre malurile verzi și rotunjite ale Ciricului...” .
Un locatar temporar
La sfârșitul anului 1914, academicianul Ion Simionescu semnala de la Iași, în paginile revistei bucureștene „Flacăra”, starea proastă în care ajunsese casa lui Ion Creangă: „Pe vremuri, erau două odăiți, lipite pe jos cu lut și despărțite printr-o tindă îngustă. Acum nu a rămas decât odaia din stânga. Din cealaltă abia se mai țin doi pereți; acoperișul, ca să nu cadă, e proptit cu furci. Iar din cerdacul de din dos, (…) azi nu au mai rămas decât câteva scânduri putrezite, pe care stau azvârlite grămadă, ceea ce mizeria a găsit mai de preț în locurile cu gunoaie de la marginea orașului. Drept păzitoare a locașului sfânt, o babă surdă, zdrențuită, îmi iese înainte, iar în odaia unde ar fi trebuit să stea la locul lor toate odoarele evocatoare a celor doi luceferi ai literaturii noastre se găsesc: cuibarul câtorva găini, culcușul unui câine și mindirul rufos pe care sărăcia se odihnește. Biata babă, speriată de venirea mea, începu să plângă și să-mi spună cu vorbe repezite: «De la primărie, mamă, mi-a dat voie să stau aici până-n primăvară, că-s săracă și n-am pe nimenea». «Cuconașul D. mi-a zis: pune, babo, proptele la acoperiș, să nu-ți cadă-n cap. Și am pus, după cum vezi; și am astupat tinda din fund, că intrau porcii; am pus clanță la poartă că intrau dracii de băieți de furau cercevelile de la ferestre. O îngrijesc și eu, că poate m-o strânge Dumnezeu și n-oi mai ajunge până-n primăvară»” .
Creangă a trăit în bojdeucă timp de 18 ani
În această „bojdeucă de căsuță” a locuit Ion Creangă din 1872 până în decembrie 1889. Căsuța „cu trei odăi, coperită cu stuh, și în ogradă fântână” a fost construită în anul 1842 de către Constantin Vasiliu, ajungând apoi, de la proprietar la proprietar, la Maria Ștefăniu.
Aceasta, nelocuind-o, a închiriat-o familiei Vartic, iar la 10 iulie 1872, Ion Creangă împreună cu fiul său, Constantin, s-au mutat în bojdeucă, ocupând camera din dreapta. În vara anului 1879, Ion Creangă a cumpărat bojdeuca printr-un Act de vecinică vânzare, de la Maria Ștefăniu (căsătorită Ciogole), pe 50 de galbeni austrieci, pe numele Tincăi Vartic, el semnând doar ca martor la tranzacție După moartea sa, în casă a rămas Tinca Vartic, femeia mai tânără cu vreo 15-16 ani decât el, care l-a îngrijit cu devotament și care a stat la căpătâiul său până în ultima clipă.
La jumătatea anului 1890, Tinca Vartic s-a căsătorit cu Constantin Deliu, megieș din Țicău, și a locuit în casa soțului, din strada Dochia nr. 11, la distanță de câteva ulițe. Bojdeuca rămâne nelocuită începând cu 1890, ajungând într-o stare de totală ruinare. După moartea Tincăi Vartic, petrecută la 3 septembrie 1912, bojdeuca rămâne lui Constantin Deliu, care propune, în 1915, Primăriei ieșene să cumpere casa. Bojdeuca a fost cumpărată la 20 noiembrie 1917 de către Comitetul „Ion Creangă”, în aceeași zi făcându-se donația imobilului către Universitatea din Iași .
Primul muzeu literar din România a costat 11.331,95 lei
În „Gazeta Transilvaniei” din iulie 1915 citim că „s-a luat inițiativa de a se restaura faimosul bordei din dealul Scăricicăi, în care a sălășluit pe vremuri marele povestitor”, iar „meritul îi revine d-lui I. Mitru, directorul Școlii Normale «Vasile Lupu», care, vizitând cu profesorii și elevii școlii bordeiul lui Creangă, a avut inspirația de a aduna un fond de o mie lei, cu care să se poată restaura bojdeuca. Odată restaurată, se va consolida și terenul pe care se află clădită bojdeuca, în așa fel ca apele ce se scurg să nu o surpe din nou. În același timp, se va pune și o placă comemorativă care să arate generațiilor viitoare că în acest palat țărănesc a locuit minunatul povestitor Ion Creangă”.
Aceste fonduri au fost predate Comitetului „Ion Creangă”, înființat la 29 octombrie 1917, care avea „de scop, în primul loc, reclădirea bujdeucei lui Creangă, cum apoi alte măsuri, pentru perpetuarea numelui și a operei sale” .
Din acest Comitet făceau parte A.C. Cuza (profesor universitar și deputat), dr. N. Leon (profesor universitar), dr. Corneliu Șumuleanu (profesor universitar), dr. N. Racoviță (primarul orașului Iași), Alexandru Alimăneștianu (bancher și mare proprietar), C. Ionescu-Olt (avocat și publicist), N.A. Bogdan (publicist), Ion Mitru (directorul Școlii Normale „Vasile Lupu” Iași), Gh. Popescu (inginer-inspector) și G.T. Kirileanu (publicist, bibliotecar al Palatului Regal). Comitetul l-a ales ca președinte pe A.C. Cuza, casier pe Alexandru Alimăneștianu și secretar N.A. Bogdan .
A intervenit și Primăria Orașului Iași, „ca să execute ea această lucrare, dând astfel exemplul rar, dacă nu unic, al unei administrații comunale, stăpânită nu numai de griji edilitare, ci și de preocupări literare”. Darea de seamă a încasărilor și a cheltuielilor făcute de Comitetul „Ion Creangă” cu ocazia restaurării Bojdeucii ne arată principalii contributori și cheltuielile făcute:
Încasări de la: Banca Națională din București (5.000 lei), elevii Școlii Normale „Vasile Lupu” din Iași, prin Ion Mitru (1.433,90 lei), Creditul Rural din București (1.000 lei), N. Iorga (1.000 lei), Primăria Iași (500 lei), Banca Agricolă, Sucursala Iași (500 lei), Reg. 25 p.a. prin maiorul Zelea Codreanu (154 lei), Iacob Negruzzi (100 lei), V.G. Morțun (100 lei), A.C. Cuza (100 lei), C. Șumuleanu (100 lei), N. Leon (100 lei), Al. Alimăneștianu (200 lei), Gh. Popescu (100 lei), G.T. Kirileanu (100 lei), Ion Mitru (100 lei), N. Racoviță (200 lei), C. Ionescu-Olt (50 lei), N.A. Bogdan (20 lei), G. Trancu-Iași (40 lei), I.N. Motaș (30 lei), Maria Popa-Radu (20 lei), Gh. Popa-Radu (20 lei), Mihail Crudu (20 lei), Alistar Gheorghe (5 lei), un total de 10.982,90 lei; s-au adăugat Direcția Baracamentelor (materiale în valoare de 1.776 lei), Direcția Geniului (materiale în valoare de 400 lei), Direcția Spitalelor (tuburi în valoare de 500 lei), Direcția Lemnelor (transporturi în valoare de 300 lei), Primăria Iași (lemne și transporturi în valoare de 500 lei), Compania Telegrafiei fără fir (transporturi în valoare de 300 lei), un total de 3.776 lei. Totalul primirilor: 14.758,90 lei.
Cheltuieli pentru: cumpărarea și restaurarea bojdeucii (8.223,75 lei), cumpărarea casei moștenitorilor Coca (3.108,20 lei), în total: 11.331,95 lei. Suma rămasă și depusă la Banca Națională: (3.426,95 lei).
1918: bojdeuca e sfinţită şi devine în sfârşit muzeu
În ziua de Florii, 15 aprilie 1918, în prezența unui număr important de cetățeni, locuitori ai Iașului și studenți, a avut loc sfințirea de către preotul G.I. Niculea a clădirii restaurate a bojdeucii lui Ion Creangă. Au luat cuvântul apoi A.C. Cuza, președintele Comitetului, care a făcut o prezentare a activității de restaurare a bojdeucii, și dr. N. Leon, rectorul Universității din Iași, care a acceptat „cu mare bucurie prețiosul dar” făcut de Comitet.
În încheierea ceremoniei de predare a Bojdeucii către Universitate, vechiul Comitet s-a constituit în Societatea „Ion Creangă”, cu scopul de a edita scrierile lui Creangă și de a veghea asupra bunei întrețineri a Muzeului „Ion Creangă”, la care au aderat și alte persoane prezente la eveniment: I. Simionescu, T.T. Burada, Elena Burada, I.S. Ionescu, G.I. Niculea, B. Cojocaru, C. Vasiliu, C. Cehan-Racoviță, A. Poitevin-Scheletti, P. Hette, Ion Colibaș, G.M Simionescu, El. Turculeț, M. Simionescu, Natalia Valeriu, Al. Valeriu și C. Grigorescu .
Dintr-o mărturie a avocatului Ionel Hette, publicată de Constantin Parascan în volumul Acasă la Ion Creangă, aflăm că la evenimentul din 15 aprilie 1918 au participat și Iacob Negruzzi, Mihail Negruzzi, Gheorghe Mârzescu, Gheorghe I. Brătianu, Maria Moruzi, Olga Sturdza, Paul Bujor, Constantin Stere, sculptorul Richard Hette, fratele său ș.a. .
După restaurarea din 1918, bojdeuca a devenit muzeu, în administrarea Universității din Iași , transformându-se într-un loc de pelerinaj pentru cei care doreau să vadă casa în care a locuit scriitorul. Din descrierile de presă aflăm că bojdeuca a fost foarte vizitată în perioada interbelică. La mijlocul anilor ’20, bojdeuca devenise o delectare pentru vizitatorii români, întocmai cum nemții se bucurau de locuința lui Goethe din Weimar. Aflăm despre aceasta în paginile Notelor și Amintirilor lui N. Leon, fost membru al Comitetului „Ion Creangă”.
O nouă restaurare în anii interbelici
La 19 mai 1933 a luat ființă Asociația „Prietenii lui Creangă” cu scopul de a restaura din nou Bojdeuca, după restaurare aceasta trecând în subordinea Primăriei ieșene . În august 1935 se ia decizia de a se construi o clădire în curtea Bojdeucii, necesară îngrijitorului care locuia în muzeu.
În aprilie 1936, în urma insistențelor deputatului liberal Emil Ceicovschi, comitetul de inițiativă – format din mai multe personalități, între care A.C. Cuza și Constantin Meissner (președinți de onoare), Osvald Racoviță (primarul orașului Iași), Gh. Ghibănescu (istoric), N.A. Bogdan (publicist), Emil Serghie (directorul Teatrului Național din Iași), C.R. Ghiulea (președintele Sindicatului Ziariștilor), Ionel Teodoreanu (scriitor), C. Dumbravă (avocat), Ion Botez (avocat) ș.a. – reușește să restaureze bojdeuca și să construiască o locuință de serviciu pentru îngrijitorul acesteia, pregătind, astfel, muzeul pentru Serbările de comemorare ale Junimii din 26-27 aprilie 1936 și Centenarul nașterii lui Ion Creangă, din martie 1937. Această a doua restaurare a Bojdeucii, după cea din 1918, se datorează în mare măsură grijii lui Emil Ceicovschi.
Spre finalul anului 1936, în paginile revistei „Ilustrațiunea română”, la rubrica Aspecte ieșene, C.L. semnează articolul „Pe unde a trăit Ion Creangă…”, povestind o vizită la „căsuța scundă, unde a trăit și a închegat atâtea fermecătoare povestiri glumețul Ionică de la Humulești. (…) De cum ai deschis poarta și ai pășit pe cărăruia pietruită ce se strecoară printre straturile de flori, un câine se repede, dând de veste celui însărcinat cu paza acestei căsuțe declarată monument istoric că au sosit vizitatori. În fundul grădinei în vale, abia se distinge printre răzoarele de flori abundente, căsuța joasă, acoperită cu șindrilă și cu ferestrele larg deschise. Cum ai intrat în această umilă «bojdeucă» te cuprinde un sentiment nelămurit de evlavie și calci în vârful degetelor, încet ca într-o biserică, cercetând cu ochii cele din jur. Aici a dormit Creangă, la această masă a stat Eminescu, pe aici s-au preumblat Maiorescu, Panu sau alți maeștri din nemuritoarea «Junime» de odinioară. În mijloc un antrețel (tindă) cu două uși. În stânga e camera ce servea de salon, și de unde te privește zâmbind un bust din ghips al autorului «Amintirilor din copilărie». De jur împrejurul pereților sunt înșirate toate operele lui, fie în ediții vechi, fie postume; iar în camera din dreapta, un pat acoperit cu lăicere de lână țărănești, în culori pale, presărate cu naftalină. Într-un colț, un dulăpior simplu, iar deasupra lui un sfeșnic de alamă, ce strălucește în bătaia soarelui, ce se strecoară pe fereastră, ca o linie aurie. (…) Lângă pat o masă încărcată cu rechizitele de scris: o călimară, o nisiparniță de lemn, cu care se așternea nisip pe slovele proaspăt scrise, ținând loc de sugativă, o scrumieră și un sfeșnic de lemn cu lumânarea stinsă în el. La marginea mesei un ceaslov cu litere chirilice și un volumaș subțirel: Metodă nouă de scriere și citire, pentru uzul clasei I-a primară, alcătuită de I. Creangă și tipărită la Iași în anul 1868; deasupra odihnesc o pereche de ochelari ieftini, iar alături, cutia lor de carton. Sprijinit de masă, un scaun șubred stă gata să cadă parcă la cea mai mică atingere. (…) Încolo totul e gol. În afară de o icoană și câteva litografii ale scriitorului, sau câteva lucrări în peniță, reprezentând «bojdeuca», camerele sunt goale. Aceste câteva simple obiecte sunt tot ce s-a mai păstrat de la cel ce a fost cel mai mare povestitor al nostru. La plecare însoțitorul meu mă duse în fața unui registru respectabil:
– Iscăliți și d-vs., vă rog.
– De ce?
– Toată lumea care vine aici e ținută să se iscălească în această condică. Așa e obiceiul…
Am răsfoit din curiozitate: sunt mii de iscălituri ale vizitatorilor din toate unghiurile țării. Profesori, preoți, studenți, ca și umili călători, au ținut să aducă astfel omagiu postum celui ce le-a încântat anii copilăriei cu basmele lui, vizitând locul unde a trăit el” .
Muzeul în care „lucruri puţine spun mult”
În 1937, la aniversarea Centenarului nașterii lui Ion Creangă sunt publicate mai multe articole de presă, care repun în circuitul public teme majore, precum necesitatea redactării unei monografii serioase. Șerban Cioculescu observa, pe bună dreptate, că destinul lui Ion Creangă a fost „cuprins într-o cercetare mai întinsă, de un străin, d. Jean Boutière” – insistând asupra păstrării memoriei scriitorului așa cum se cuvine, mai ales că „Bojdeuca din mahalaua Țicăului de la Iași, în care autorul Poveștilor a locuit ultimii săi optsprezece ani de viață, a fost restaurată tocmai în 1918, din grija Universității ieșene. Încăperile ei începuseră a se prăbuși, potrivit tradiției mizerabile care a lăsat în voia soartei, atâta vreme, conacul de la Mircești sau casa lui Cuza de la Galați”.
În 1939, economul Dumitru Furtună, după ce vizitase bojdeuca, în vara anului respectiv, afirma că aceasta „e un obiect de cult permanent pentru marele povestitor. Megieșii se uită cu ochi mari la vizitatori, pelerinii păstrează o clipă de tăcere în fața minunatului muzeu, în care lucruri puține spun mult și-i învață pe toți și mai mult. (…) Binecuvântată va fi de-a pururi munca idealistă a Comitetului de inițiativă și a Universității pentru restaurarea și întreținerea «bojdeucii». Cu cât vremea va trece, cu atât mai mare se va socoti această faptă. Iar «bojdeuca» va fi un permanent muzeu «Ion Creangă»” .
...
... continuare...
Reprofilare, consolidări, amenajări
În urma cutremurului din 10 noiembrie 1940, Bojdeuca a avut mult de suferit; abia în 1942 s-a aprobat material gratuit de la Mănăstirea Neamț pentru refacerea acesteia. Doi ani mai târziu aflăm că bojdeuca a scăpat de pe urma războiului, iar lucrurile din muzeu au fost ridicate de autorități și puse la loc sigur, deoarece Sărăria, cartierul ieșean în care se găsea, a suferit mai mult decât celelalte.
După instalarea „regimului de democrație populară”, Bojdeuca lui Ion Creangă trece din administrarea Primăriei Iași în aceea a Complexului Muzeistic Județean, ca în 1972 să treacă în componența Complexului Muzeistic Iași, cu sediul la Palatul Culturii (fostul Palat de Justiție și Administrație din Iași). Organizat în anul 1955, complexul includea mai multe muzee ieșene, Bojdeuca fiind subordonată Muzeului de Literatură al Moldovei (mai apoi, Muzeului de Literatură Română).
La 10 iunie 1966, după închiderea amenajării documentare de la Mănăstirea Golia, unde exista un punct muzeal dedicat memoriei lui Ion Creangă, în Bojdeuca din Țicău s-a constituit un singur muzeu „Creangă” la Iași, căruia i s-au adăugat mai multe piese originale (călimara de scris cu ștergătorul de penițe, sfeșnice, cuțitul de lemn de tăiat hârtie, ceasul de buzunar al scriitorului, tabachera cu inscripția posesorului, scrumiera, o figurină ingenioasă, o cutie de epocă cu însemnul apartenenței pe ea, vase, tablouri – portretul în ulei, din 1887, al Tincăi Vartic, realizat de V. Mușnețeanu, o icoană aflată în chinovia de la Golia în care a locuit diaconul Creangă, cărți și manuale de școală ale autorului, fotografii și altele) , de puțin timp achiziționate și autentificate de conducerea Complexului Muzeistic Iași.
Reprofilarea Bojdeucii a însemnat inaugurarea unui „memorial de evocare a felului de viață și atmosfera în care crea scriitorul, susținut prin etalarea obiectelor originale”, precum și o serie de reconstituiri de completare a interiorului și de întregire a ambianței. În primăvara anului 1968, înainte de aniversarea semicentenarului Bojdeucii, a avut loc o nouă reparare și reorganizare . În urma cutremurului din 4 martie 1977, casa a rămas în picioare, dar s-a lăsat „într-o rână, pe coasta dinspre sud, iar acoperișul, abia se mai sprijinea pe umerii șubrezi” . Bojdeuca a ieșit din circuit pentru câțiva ani.
În 1984, în cadrul unui program național de consolidare versanți, s-a intervenit și pe dealul Țicăului, prin introducerea unor coloane de beton, legate prin ziduri-contraforți, în zona din fața și din spatele Bojdeucii . În același an au fost demarate și lucrările de restaurare a Bojdeucii. Acoperișul a fost decopertat și s-au selectat materialele care se găseau într-o stare bună. S-a constatat că pereții din vălătuci de lut nu aveau fundație și s-a turnat la temelie un strat de mortar din ciment. Furcile din lemn au fost înlocuite cu stâlpi din beton, iar sub acoperiș s-a turnat o centură de beton, pe care au fost sprijinite grinzile din material nou, rezistent. Pereții din lateral și din spatele Bojdeucii au fost consolidați cu plase de sârmă. Acoperișul a fost înlocuit în întregime cu căpriori noi și draniță nouă . La 23 iunie 1985, după amenajarea interiorului, în spiritul original, Bojdeuca a fost redeschisă, în prezența unui numeros public, cu ocazia „Sărbătorii Bojdeucii” .
În acest context a apărut ideea construirii unui complex cultural-muzeal, pe locul căsuței îngrijitorului, ridicată în anii ’30. Arhitectul șef al Iașului, Virgiliu Onofrei, a propus un proiect arhitectural care a fost realizat cu implicarea Primăriei și cu concursul mai multor antreprize de construcții din Iași, și care a fost inaugurat la 11 iunie 1989. În noua clădire a fost organizată Expoziția documentară „Viața și opera lui Creangă”, Bojdeuca rămânând să păstreze doar bunurile memoriale în cele două camere: a scriitorului (în dreapta) și bucătăria (în stânga) . S-au amenajat și o bibliotecă și o sală pentru evenimente culturale, iar în fața noii clădiri a fost construit și un amfiteatru în aer liber, destinat spectacolelor pentru copii, dar și evenimentelor care păstrau vie memoria lui Ion Creangă.
40-50.000 de vizitatori anual
Începând din anul 1969, „Sărbătoarea Bojdeucii” s-a desfășurat în prima duminică din luna iunie, urmând ca din 1994 să se organizeze, la 1 martie, de ziua de naștere a lui Ion Creangă, evenimentul „Mărțișoare la Bojdeucă”, iar la 15 aprilie, „Zilele Creangă”. Începând cu anul 1981, la final de decembrie, se pun în mișcare „Colindătorii la Bojdeucă”, cu spectacole de iarnă, care antrenează trupe și formații din Iași și din județele învecinate.
Din 1994, în cadrul „Zilelor Creangă” se anunță și câștigătorii Concursului Național de Creație Literară „Ion Creangă” – Povești. În completarea acestor activități culturale, din anul 2010, la sfârșit de februarie și început de martie se organizează, la Iași, Humulești, Tg. Neamț și Chișinău, Festivalul Național de Literatură pentru Copii „Ion Creangă”. Din octombrie 1990, Bojdeuca lui Ion Creangă se află în subordinea Muzeului Literaturii Române Iași (devenit, în anul 2015, Muzeul Național al Literaturii Române Iași), instituție care s-a desprins din Complexul Muzeistic Iași (devenit, după 1990, Complexul Național Muzeal „Moldova” Iași), și care gestionează, în prezent, 12 muzee și colecții și 4 puncte muzeale în municipiul și județul Iași.
Bojdeuca lui Ion Creangă
Scurt istoric
„Bojdeuca de căsuța” cum o numește însuși Ion Creangă (1 martie 1837 – 31 decembrie 1889), construită înainte de anul 1850, în mahalaua Țicău, „ce-i mai zic și Valea Plingerei”, a devenit muzeu memorial (primul muzeu memorial de literatură din România) la 15 aprilie 1918.
Căsuța de pe stradă Ticaul de Sus nr. 4 l-a găzduit pe Ion Creangă din vara anului 1872, după ce fusese răspopit. Humulesteanul s-a mutat aici, în camera din dreapta, avînd-o că vecină, în cealaltă camera, pe Ecaterina Vartic.
Toate Poveștile și Amintirile din copilărie au fost scrise în Bojdeuca din Țicău. În anul 1876, o jumătate de an, Mihai Eminescu a locuit aici, trăind „fără pic de gînduri rele” împreună cu Creangă, cu personajele lui, viață adevărată pe care o visa. În bucătărie se află cuptorul cu hornul asemănător celui de la casă părintească din Humulești, măsuță de lemn cu trei picioare, cuptorul, icoană – amintire de la mama să, portretul Tincai Vartic și alte obiecte memoriale originale.
În camera de lucru pot fi revăzute masă de lucru, cu pagini scrise de Creangă, lampa, tocul, călimară, nisipernița, scrinul amintind de cel al lui Eminescu, „biblioteca”, portretul original pictat de V. Musnetanu, precum și multe alte obiecte originale. Cerdacul din spatele Bojdeucii, de unde Creangă și Eminescu priveau dealurile Ciric și Sorogari, dar și „pe cerul plin cu minunății”,amintește această tulburătoare prietenie. Aici petreceau cei doi ceasuri fără pereche, aici Eminescu povestea lui Creangă „atîtea lucruri frumoase… frumoase…”
Clădirea care adăpostește Expoziția documentară Viață și opera lui Creangă, biblioteca și fondul documentar constituit la 15 aprilie 1918, că și amfiteatrul în aer liber (proiect realizat de arhitectul ieșean Virgiliu Onofrei) au fost construite în perioada 1984-1989 și inaugurate la 11 iunie 1989.
Casă, dulce casă
„În bojdeuca unde locuiesc eu, dorm afară și pe vremea asta, în 18 spre 19 septembrie. De aveți răbdare, că bunătate întotdeauna ați avut, veți întreba poate, unde-i bojdeuca mea? Vă voi răspunde respectuos: în mahalaua Ţicău, ce-i mai zic și Valea Plângerei, strada Ţicăul de sus, no. 4 (dacă se mai poate numi stradă o hudicioară dosnică, plină de noroiu păn” la genunchi, când sunt ploi mari și îndelungate, zise și putrede, și la secetă geme colbul pe dânsa). Iar bojdeuca de căsuță în care locuiesc eu de vreo 18 ani e de vălătuci și povârnită spre cădere pe zi ce merge, de n-ar fi rezămată în vreo 24 de furci de stejar și acelea putrede. Iarna dorm într-o odăiță toată hrentuită, iar vara într-un cerdăcel din dos, începând de pe la maiu și sfârșind pe la octomvrie, când este vremea bună cum îi acum. Așa m-am deprins. Răposatul Conta și Lambrior știau căsuța mea. Pompiliu, d-l. Nica și mai ales bietul Eminescu, de asemenea”. (Scrisoare a lui Ion Creangă către Titu Maiorescu, din 19 septembrie 1887).
Bojdeuca - muzeu
La 15 aprilie 1918, Bojdeuca din Iași a lui Ion Creangă a fost declarată muzeu, devenind prima casă memorială a unui scriitor din România. Ion Creangă a locuit aici din vara lui 1872, când stilul său de viață, mai puțin „ortodox”, i-a adus răspopirea. Ce-i drept, și el s-a străduit să o obțină. Om citit și deschis la minte era adesea revoltat de limitările impuse pe atunci de reprezentanții Bisericii. Își sfida superiorii mergând la teatru, trăgând cu pușca după ciori și degustând mai degrabă vinul din bodegile Iașiului decât pe cel de împărtășanie. Inimă largă, oferea cu dărnicie afecțiunea sa mai ales... sexului frumos. Participa cu entuziasm la discuțiile literare de la Junimea și „o cam rărea” de pe la altar. Însă lui Creangă nu i-a părut rău că a rămas în afara preoției. Oricum nu făcuse școala la „fabrica de popi” de la Socola, decât de dragul mamei lui, care își dorea atât de mult să îl vadă preot.
Deși imaginea lui nu a rămas asociată cu aventuri romantice, precum cea a bunului său prieten, Eminescu, Creangă a fost, se pare, mare crai. După o viață amoroasă intensă și-a găsit iubirea vieții, în persoana Ecaterinei (Tinca) Vartic, cea care avea să îi rămână alături până la sfârșit. Au locuit împreună în vestita bojdeucă, el în camera din dreapta, iar ea, în cea alăturată. Deși erau amândoi copii de țărani, cu respect față de tradiție, nu s-au luat „cu cununie”, dar s-au înțeles bine, fiind potriviți unul pentru celălalt.
Creangă era vestit pentru numărul mare de pisici - în jur de 30 - pe care le adăpostea la bojdeucă. Avea obiceiul să dea fiecărei pisici numele unui personaj real din viața sa. Tot timpul avea o pisică pe nume Mărioara, în cinstea mătușii văduvite de cireșe în copilăria scriitorului.
(vedere din spate)
O căsuță din povești
Poveștile, Povestirile și Amintirile lui Creangă, toate au prins viață între zidurile văruite ale bojdeucii.
După părăsirea cinului preoțesc, Creangă a devenit „institutor”, adică învățător. Marea lui dragoste față de copii, l-a făcut un dascăl dedicat, foarte iubit de cei mici. În 1874, Creangă a avut parte de o inspecție memorabilă la clasă, făcută chiar de... Mihai Eminescu. Poetul preluase postul de revizor școlar și a fost încântat de metodele pedagogice ale humuleșteanului. Prietenia dintre cei doi s-a legat imediat, mai ales că a fost (con)sfințită de niște carafe cu vin la crâșma Bolta rece. În Viața și opera lui Ion Creangă, George Călinescu notează: „Creangă, îndrăzneț, duse pe Eminescu la Bolta Rece, ori amândoi se găsiră în vestita crâșmă și-și aduse aminte că se cunoșteau. La băutură poetul era expansiv și-și va fi desfășurat toată filosofia lui politică. Creangă, încântat de a fi luat seamă de un tânăr așa de învățat, vru să dovedească cum că nici el nu era de lepădat”.
Cei doi au petrecut multe nopți în bodegile ieșene, discutând la nesfârșit. Era o plăcere pentru ei să își petreacă timpul într-un mod simplu, într-o cârciumă modestă, la un pahar cu vin (sau mai multe). Adesea, se mutau dintr-un local în altul, pe măsură ce acestea se închideau, până la ceasurile dimineții. Într-una din discuții, Eminescu l-a lăudat pe Slavici pentru scrierile pe care le publicase în Convorbiri literare. Creangă, mândru, i-a spus că și el ar putea să scrie povești, într-o limbă moldovenească așa cum o vorbesc cei din Humulești. Eminescu era oricum fermecat de talentul de povestitor al prietenului său și l-a îndemnat să își aștearnă ideile pe hârtie. Așa s-a născut Soacra cu trei nurori. Eminescu, deja un nume la Junimea, l-a dus pe Creangă în fața scriitorilor adunați acolo, pentru a-și citi povestea. Speriat, Creangă și-a rugat prietenul să îi corecteze textul însă Eminescu i-a răspuns: „Tu n-ai nevoie să fii corectat de nimeni”. Deși avea mari emoții, țăranul humuleștean a cucerit audiența prin naturalețe și simplitate. „Cum începea să citească, toți eram captivați de farmecul povestirilor sale, așa încât o seară în care citea Creangă era o adevărată serbare pentru noi”, își amintește Iacob Negruzzi. Soacra cu trei nurori a fost publicată în Convorbiri literare la 1 octombrie 1875. Au urmat Capra cu trei iezi, Punguța cu doi bani, Danilă Prepeleac și Moș Nichifor Coțcariul.
Bojdeuca lui Creangă - o călătorie în timp
Bojdeuca face parte azi din cele 12 obiective care alcătuiesc Muzeul Literaturii Române din Iași, alături de Casa Vasile Alecsandri, Casa Vasile Pogor, Casa Dosoftei, Casa Memorială „Mihai Codreanu” (Vila Sonet), Casa Memorială „Otilia Cazimir”, Muzeul Teatrului, Casa Mihail Sadoveanu, Muzeul „Mihai Eminescu”, Casa George Topârceanu, Casa Nicolae Gane și Casa Negruzzi.
Casa are două încăperi mici și un cerdac larg, cu vedere înspre dealuri. Două ferestre străjuiesc ușa de la intrare. Deși casa a intrat în circuitul muzeal la 15 aprilie 1918, ea fusese vizitată, după moartea scriitorului, din 1890, de elevi, studenți, profesori și ziariști. De la inaugurare și până în zilele noastre, muzeul a fost restaurat și reorganizat de mai multe ori. Cea de-a doua restaurare, după cea din 1918, a avut loc între anii 1933 și 1934. Între 1965 și 1968, secțiunea documentară de la bojdeucă a fost transferată la Muzeul Ion Creangă din cadrul Bisericii Golia din Iași. O expoziție documentară având ca temă viața și opera lui Creangă a fost organizată chiar în interiorul căsuței. O încăpere adăpostea obiectele personale ale autorului. Între 1984 și 1989, bojdeuca lui Ion Creangă a trecut printr-un proces complex de restaurare și consolidare, a fost construit un amfiteatru în aer liber, cu 250 de locuri și o clădire dedicată expoziției „Viața și opera lui Ion Creangă”, precum și construcții auxiliare. Astfel, în interior au rămas doar obiectele personale ale scriitorului și familiei sale, cum ar fi tocul și călimara cu care a scris, tablouri, fotografii, ceasul și cutia pentru tutun etc. Bojdeuca Ion Creangă organizează anual patru mari evenimente: la 2 ianuarie (ziua când scriitorul a fost înmormântat), la 1 martie (când se aniversează ziua lui de naștere, deși data adevărată nu este cunoscută cu certitudine), 14 - 15 aprilie - Ziua bojdeucii și 31 decembrie (ziua morții scriitorului, când, tradițional se cântă colinde la bojdeucă).
Muzeul „Ion Creangă” Iași – Bojdeuca
Bojdeuca lui Ion Creangă din Iași este primul muzeu literar din România, inaugurat la 15 aprilie 1918.
Această casă, alcătuită din două odăi, l-a găzduit pe Ion Creangă (1837-1889) din vara anului 1872, când a fost răspopit și nevoit să părăsească locuința din incinta Mănăstirii Golia, până la moarte. Humuleșteanul s-a mutat aici, în camera din dreapta, având-o ca vecină pe Ecaterina Vartic, cea care avea să-l îngrijească tot restul vieții. Poveștile și Amintirile din copilărie au fost scrise în căsuța botezată de scriitor bojdeucă. În vara și toamna anului 1876, a locuit aici și Mihai Eminescu, găzduit de bunul său prieten Ion Creangă.
Cel mai vizitat muzeu din Iași, Bojdeuca „Ion Creangă” păstrează o parte din obiectele scriitorului, precum călimara de scris cu ștergătorul de penițe, sfeșnice, o cutie de epocă cu însemnul apartenenței pe ea, vase, tablouri, o icoană adusă din casa bunicului său, David Creangă, de la Pipirig, cărți și manuale de școală ale autorului, fotografii și altele, anual trecându-i pragul peste 50.000 de vizitatori.
Complexul cultural-muzeal „Ion Creangă”, organizat în clădirea anexă și inaugurat la 11 iunie 1989, adăpostește biblioteca, fondul documentar și o sală pentru expoziții temporare. În fața noii clădiri a fost construit un amfiteatru în aer liber, destinat spectacolelor pentru copii.
În peste un secol de existență, Bojdeuca lui Ion Creangă a trecut prin mai multe restaurări și renovări. Prima acțiune a debutat în anul 1915 și s-a încheiat în 1918, când a fost inaugurată ca muzeu. În anul 1936 a avut loc o nouă restaurare și s-a construit o clădire în curtea Bojdeucii, necesară îngrijitorului care locuia în muzeu. În urma cutremurului din 10 noiembrie 1940, Bojdeuca a avut mult de suferit, iar în 1942 s-a aprobat material gratuit de la Mănăstirea Neamț pentru refacerea acesteia.
În 1966 a avut loc o reprofilare a Bojdeucii care urmărea evocarea modului de viață și atmosfera în care crea scriitorul prin etalarea obiectelor originale, precum și o serie de reconstituiri de completare a interiorului și de întregire a ambianței. În primăvara anului 1968, înainte de aniversarea semicentenarului Bojdeucii, s-a desfășurat o nouă reparare și reorganizare. În urma cutremurului din 4 martie 1977, casa a rămas în picioare, dar a suferit multe stricăciuni, astfel că Bojdeuca a ieșit din circuit pentru câțiva ani. În 1984 au avut loc alte lucrări majore de renovare și consolidare, iar în anul 1985 muzeul a fost redeschis publicului. În acest context a apărut ideea construirii unui complex cultural-muzeal care s-a inaugurat la 11 iunie 1989.
Bojdeuca lui Ion Creangă este o casă din cartierul Țicău, Iași, în care a locuit între anii 1872 și 1889 marele povestitor Ion Creangă.
Bojdeuca lui Ion Creangă, Strada Simion Bărnuţiu nr. 4, cartier Țicău, Iași, jud Iași
„Bojdeuca de casuta” cum o numeste insusi Ion Creanga (1 martie 1837 – 31 decembrie 1889), construita inainte de anul 1850, in mahalaua Ticau, „ce-i mai zic si Valea Plingerei”, a devenit muzeu memorial (primul muzeu memorial de literatura din Romania) la 15 aprilie 1918.
Casuta de pe strada Ticaul de Sus nr. 4 l-a gazduit pe Ion Creanga din vara anului 1872, dupa ce fusese raspopit. Humulesteanul s-a mutat aici, in camera din dreapta, avind-o ca vecina, in cealalta camera, pe Ecaterina Vartic.
Toate Povestile si Amintirile din copilarie au fost scrise in Bojdeuca din Ticau. In anul 1876, o jumatate de an, Mihai Eminescu a locuit aici, traind „fara pic de ginduri rele” impreuna cu Creanga, cu personajele lui, viata adevarata pe care o visa. In bucatarie se afla cuptorul cu hornul asemanator celui de la casa parinteasca din Humulesti, masuta de lemn cu trei picioare, cuptorul, icoana – amintire de la mama sa, portretul Tincai Vartic si alte obiecte memoriale originale.
In camera de lucru pot fi revazute masa de lucru, cu pagini scrise de Creanga, lampa, tocul, calimara, nisipernita, scrinul amintind de cel al lui Eminescu, „biblioteca”, portretul original pictat de V. Musnetanu, precum si multe alte obiecte originale. Cerdacul din spatele Bojdeucii, de unde Creanga si Eminescu priveau dealurile Ciric si Sorogari, dar si „pe cerul plin cu minunatii”,aminteste aceasta tulburatoare prietenie. Aici petreceau cei doi ceasuri fara pereche, aici Eminescu povestea lui Creanga „atitea lucruri frumoase… frumoase…”
Cladirea care adaposteste Expozitia documentara Viata si opera lui Creanga, biblioteca si fondul documentar constituit la 15 aprilie 1918, ca si amfiteatrul in aer liber (proiect realizat de arhitectul iesean Virgiliu Onofrei) au fost construite in perioada 1984-1989 si inaugurate la 11 iunie 1989.
Cel mai vizitat muzeu din Iasi, Bojdeuca „Ion Creanga”, se infatiseaza vizitatorilor din tara si strainatate nu ca o arhiva, ori ca o colectie de documente vechi, originale, ci ca o sinteza vie, ca o oglinda moderna a vietii si operei unui mare creator roman si a lumii romanesti si europene in care a trait Ion Creanga, contemporan cu noi.
(cf. culturainiasi.ro)
https://turvirtual.real-tour.ro/view/mnlri/muzeul-ion-creanga-bojdeuca