După ce a trecut de controlul vamal, Adriana se îndreptă spre poarta indicată pe bilet. Avea de aşteptat mai bine de jumătate de oră până va începe îmbarcarea în aeronavă. Optase pentru un loc la fereastră, să poată admira tot ce se putea vedea după decolare. Spera să aibă pe timpul zborului cer senin şi vreme bună de călătorit. Nu era prima dată când mergea cu avionul.
În sfârşit, se anunţă la megafon îmbarcarea în cursa spre aeroportul Caselle. Îşi luă geanta şi se aşeză la rândul format imediat la poarta de îmbarcare. Ajunsă în aeronavă, îşi identifică locul, introduse geanta în spaţiul de bagaje şi se aşeză comod în scaunul său. Alături i s-a aşezat spre bucuria ei, o familie de români, cu toate că nu avea o mare importanţă, lângă cine călătorea. Aşa mai puteau schimba câteva cuvinte pe timpul călătoriei şi aceasta nu mai era atât de monotonă.
Când se închise uşa aeronavei, însoţitoarele de bord îşi începură show-ul, să informeze călătorii ce au de făcut pe timpul zborului, adică să-şi pună centurile, să închidă tot ce aveau electronic - telefoane sau laptopuri şi să ştie unde sunt măştile de oxigen în caz de nevoie, exemplificând practic cum se procedează cu fiecare, folosind pentru aceasta o centură sau o mască de oxigen.
Nu peste mult timp se auziră şi motoarele pornite, apoi aeronava se mişcă de pe loc şi se îndreptă spre pista de decolare, unde luându-şi viteză, după câteva sute de metri de rulat cu viteză maximă, se desprinse de la sol, urcând tot mai sus. Bucureştiul şi împrejurimile se vedeau din ce în ce mai mici, pe şosele parcă se mişcau nişte furnici, iar pământul era un puzzle, fiecare piesă diferită ca formă şi mărime de cealaltă şi colorată cu o altă nuanţă de verde, galben, negru sau maroniu, după ce cultură era pe fiecare lot de pământ.
Când au ajuns deasupra plafonului de nori, a preferat să citească din cartea luată de acasă, volumul Patimi şi iubiri, ale poetului său preferat Constantin Triţă. Deschise la poezia
„Lângă tine”
Lângă tine... într-o seară
Cu atingeri diavoleşti,
Vise-au început să doară,
Risipindu-se-n poveşti.
Dăltuită-ntr-o privire,
Din adâncuri de-nceput,
M-ai legat cu mii de fire,
Ascunzându-mă-n sărut.
Şi în şoapta ca o boare
Lunecoasă şi fierbinte,
M-ai uitat fermecătoare,
Ştiind, că nu pot fi cuminte.
Ca şi timpul... dezgolită,
Mă provoci ispititoare
Şi mi-te oferi... iubită,
Deschizându-mi-te... floare.
Lângă tine... nopţi de-a rândul,
Într-un pat de flacări plin,
Înţeles-am că doar gândul,
Pentru noi... e prea puţin
„Poetul bag de seamă că era la fel de îndrăgostit de cineva când a scris poezia, ca şi Radu de mine”, gândi fata după ce-o termină de citit.
Continuă să citească cu plăcere frumoasele poezii de dragoste ale poetului din Piatra Olt, astfel vremea trecându-i mai uşor, având o preocupare, cu gândurile detaşate de la călătorie, chiar dacă uneori aeronava se mai zgâlţâia de parcă te aflai pe Autostrada Soarelui, mai tot timpul aflată în reparat de „plombe”.
Timpul se scurse destul de repede şi la un moment dat, când au părăsit plafonul de nori apropiindu-se de pământ, apăru în depărtare oraşul Torino, care începea să se desfăşoare în toată splendoarea sa, din ce în ce mai aproape, sub nava care îndreptându-se spre aeroportul aflat nu prea departe de metropolă, se tot apropia de pista de aterizare. De sus se putea vedea multă verdeaţă, cursuri de apă ce traversau orașul, străzi lungi şi drepte care-l brăzdau în toate direcțiile, zone industriale, sau Alpii profilându-şi semeţia nu aşa de departe de oraş.
Adriana stătea emoţionată în scaun, cu centura fixată aşa cum se anunţase prin microfon şi privea prin hublou cum aeronava se îndreaptă spre pista de aterizare. Ştia că jos era aşteptată de prietena sa, aşa că singura grijă îi rămânea să-şi regăsească bagajul depus la cală. Cum nu a mai fost niciodată pe acest aeroport, va urmări şi ea şirul de călători, care precis o vor conduce spre banda de bagaje a cursei respective, apoi cu el în mână va căuta ieşirea pentru a-şi revedea după doi ani de zile, prietena din copilărie.
Nici Doina nu era mai puţin emoţionată decât Adriana. Îşi lăsase Fiat-ul în parcarea aeroportului şi apoi se postase în faţa porţii de ieşire al călătorilor. Cursa nu avusese întârziere dar ca de obicei, fiecare pasager ieşea după cum trecuse pe la punctul de control al documentelor de călătorie şi îşi recuperase bagajele.
A descoperit-o imediat pe Adriana printre pasagerii ce se grăbeau spre ieşire, venind cu geanta pe umăr şi trăgându-şi trollerul după ea, îmbrăcată elegant într-un costum de călătorie alb din stofă fină, format din două piese, pantalonul mulat pe corp scoţându-i în relief frumuseţea unui trup de invidiat, fără să fi apelat la sălile de fitness şi o jachetă pusă pe deasupra unei bluze vaporoase, cu desene florale şi volănaşe la mânecuţe iar în picioare cu nişte pantofi uşori, la fel de albi ca şi costumul.
– Bună draga mea, bine că te-ai hotărât în sfârşit să vii. Ce bine arăţi Adi! Se minună Doina sincer. Se pare că-ţi prieşte iubirea lui Radu.
– Şi ţie, Italia, răspunse veselă Adriana, cu un alt compliment, strângând-o în braţe şi sărutând-o pe ambii obraji.
Se îmbrăţişară cu multă căldură sufletească. Cei doi ani în care nu s-au mai văzut, se ştergeau în câteva clipe de îmbrăţişare. Erau ca două surori. Doina ştia că de când Adriana a rămas singură şi, nemaiavând pe nimeni apropiat sufleteşte, a făcut ca prietenia lor să capete alte valori sentimentale.
- Hai să mergem că avem multe să ne spunem de când nu ne-am mai văzut.
– Avem timp suficient. Ce, nu am vorbit destul de des pe skype? răspunse ea veselă. Acum hai, dacă tot ai început, spune-mi ceva despre tine, despre familia ta, ce-ţi face soţul, fetiţa, cum te descurci aici în Italia, îţi este bine? continuă ea să vorbească precipitat din cauza emoţiei, păşind alături de Doina, care-i ducea trollerul pe care i-l luase din mână.
– Cum să mă descurc? Destul de bine, îi răspunse prietena sa. Când hotărăşti să-ţi schimbi viaţa şi chiar încerci să-ţi părăseşti şi ţara în care te-ai născut, este destul de greu la început. Primordial este să le înveţi limba, obiceiurile, ca să poţi să te integrezi printre ei. Avantajul meu a fost că eram tolerată ca soţie a lui Vicenţio. Italienii nu sunt ca noi românii, să primeşti cu braţele deschise pe oricine îţi trece pragul casei. Nu! Ei sunt mai circumspecţi, mai distanţi, te privesc cu neîncredere, mai ales că eu eram percepută ca o tânără ce se trăgea dintr-o familie de “proletari”, cum mi se tot amintea indirect. Aşa cum bine ştim, ei au avut o altă structură politică şi economic faţă de noi din toate timpurile şi familia soţului a făcut parte cum s-ar zice pe româneşte din burghezie, fapt de care nu uita să-mi tot amintească uneori la început, mai ales surorile sale. Eu nici măcar şomeră nu apucasem să fiu în ţara mea.
– Bine, dar soţul tău ce zicea? Nu-ţi lua apărarea?
– Ba da, nu mi-o spuneau în faţă, sau când era şi el prezent. La început nici nu prea înţelegeam, ce vorbesc despre mine. Am mai plâns că de, eram o simplă străină, până m-am obişnuit cu viaţa printre ei. Norocul meu era că Vicenţio se purta frumos cu mine. Era îndrăgostit lulea, aşa că am învăţat de nevoie să profit de anumite slăbiciuni ale lui faţă de mine şi cum spune bine românul, să trag spuza pe turta mea. Ţi-am spus, mai mult cârcoteau surorile lui decât părinţii, de parcă luasem de soţ bărbatul lor, nu fratele.
Ajunse la parcare, băgară trollerul în maşină şi plecară la drum spre Torino. Aeroportul nu era unul atât de mare, însă era unul modern. Se ridica pe trei nivele, cu ferestre largi din sticlă la partea superioară, încadrate în structuri metalice solide, cu benzi automate de coborâre şi urcare şi toate dotările necesare unui aeroport modern, chiar dacă fusese construit prin anul 1953 în locul unei baze aeriene militare, după cum aflase din pliantele aflate în buzunarele de la scaunele avionului. Pe parcurs suferise şi alte renovări şi modernizări pentru a fi adus la standardele actuale, cu ocazia Cupei mondiale de fotbal din 1990 şi ale Jocurilor Olimpice de iarnă din 2006.
Familia Doinei locuia în zona Siracusa, o stradă lungă cu dublu sens şi cu 3 benzi de circulaţie fiecare, nu departe de parcul Ruffini. Soţul său avea apartamentul proprietatea lui, cu trei camere, într-un bloc cu şase etaje, în apropiere de cel al părinţilor, care locuiau la circa o sută de metri distanţă. Surorile locuiau amândouă în zone diferite ale oraşului, lucru ce-i convenea cel mai mult Doinei. Simţea şi acum după atâţia ani, că manifestările lor de simpatie faţă de ea, nu erau atât de sincere.
Timp de aproape o oră cât s-au strecurat greoi prin traficul aglomerat al şoselei ce lega aeroportul de Torino, dar mai ales prin interiorul oraşului cu străzi ce aveau în general doar două benzi de circulaţie şi semafoare la toate intersecţiile cu multe sensuri giratorii pentru fluidizarea traficului, au sporovăit ca două vrăbiuţe gureşe, informându-se fiecare pe cealaltă despre ce s-a mai întâmplat în viaţa lor, de când nu s-au mai văzut.
Doina provenea dintr-o familie de intelectuali. Tatăl său a fost inginer proiectant în cadrul Şantierului Naval din Constanţa, iar mama profesoară de biologie în liceul "Mircea cel Bătrân".
Ca şi prietena sa, era unicul copil al familiei Teodorescu. De mică a dus o viaţă lipsită de grija zilei de mâine, ambii părinţi având un serviciu bine remunerat, mai ales tatăl, care era şef de atelier în cadrul Atelierului de proiectare construcţii şi reparaţii nave, cum era denumit serviciul respectiv.
Copilăria ei s-a derulat liniar, fără restricţii, bucurându-se de dragostea celor doi părinţi care îi făceau toate poftele. Mergea cu şcoala de mică în taberele organizate la munte, era membră a atelierului de pictură de la Clubul Direcţiei Navigaţiei Maritime Constanţa, situat în apropierea casei sale pe malul portului, învăţa bine dar era şi un fel de protejată, ştiindu-se în şcoală şi liceu cine îi sunt părinţii. În general era o răsfăţată a vieţii şi mai ales a părinţilor săi, acum pensionari amândoi.
Şi fizicul o ajuta să fie o tânără plăcută, fiind înaltă, cu un chip atrăgător, o faţă ovală, luminoasă, nasul acvilin, cu ochii negrii în ciuda părului său blond, şi cu nişte sprâncene frumos arcuite care se tot ridicau involuntar, dâdu-ţi impresia că tot timpul se miră de ceva sau este suspicioasă faţă de cele auzite. Era doar un tic de care nu putea scăpa oricât încerca să se controleze.
Chiar şi după ce a dat naştere Mariei - Antonela, corpul său nu a luat în greutate, devenind la fel de suplu ca şi atunci când era domnişoară.
Poate că datorită modului cum a fost crescută de către familie şi-a arogat o independenţă totală în tot ce făcea şi gândea, rar dând ascultare unui sfat venit de la altcineva. Poate că această fire rebelă a adus-o pe meleagurile Piemontului, în oraşul Torino, unde ca şi Adriana, a venit în vizită la o prietenă şi apoi a uitat să mai plece, casătorindu-se civil la scurt timp cu Vicenţio Giovanardi. Gestul său a surprins multă lume, chiar şi familia care nu ştia nimic şi nici nu bănuia că s-ar putea întâmpla aşa ceva. Plecase doar într-o excursie de o săptămână la invitaţia unei prietene de-a sa şi atât. De fapt aranjamentul căsătoriei sale îl premeditase tocmai prietena din Torino. Ea a tras toate sforile împreună cu Vicenţio, care văzând dintr-o fotografie cum arată, s-a îndrăgostit de ea şi nu a mai lăsat-o pe amica ei până nu a adus-o în Italia.
Doina nu ştia nimic despre acest aranjament al prietenei sale. Poate că dacă ştia nici nu accepta să plece de acasă, însă cum biletele de avion erau deja cumparate (mai târziu a aflat că de fapt Vicenţio achitase transportul ei), s-a aventurat în această călătorie de plăcere.
Minodora (aşa o chema pe amica sa) era căsătorită tot cu un italian şi locuiau în apropierea familiei Giovanardi, chiar erau un fel de rude, dar mai îndepărtate. Vărul soţului său era căsătorit cu sora cea mare a lui Vicenţio. La italieni gradul de rudenie este sfânt, nu contează a câta spiţă este fiecare în cadrul familiei. De ce să ne mai mirăm că mafiei italiene i se spunea Cosa Nostra? Ei se considerau o singura casa, o familie unită, cu reguli bine împământenite.
Anunţul precum că Doina s-a căsătorit în Torino a căzut ca un trăsnet peste familia Teodorescu. Nici nu ştia ce să mai creadă despre fiica lor şi se întrebau dacă nu cumva totul a fost premeditat din timp şi acum doar s-a finalizat aranjamentul. Bine, bine, dar de ce nu le-au spus şi lor din timp? De ce nu le-au cerut măcar părerea? Doar ei au crescut-o şi educat-o. Acasă nu-i lipsea nimic chiar dacă nu reuşise să se angajeze după terminarea facultăţii. Trăgea tatăl său nişte sfori s-o angajeze chiar în cadrul Şantierului Naval la serviciul "Investiţii", ştiind ce profil a avut facultatea urmată de fiica lor, dar totul s-a năruit.
Când a venit împreună cu Vicenţio la Constanţa să-i cunoască familia, părinţii s-au mai liniştit, însă în suflet le-a rămas un gol care nu avea cu ce să şi-l umple, fiind unicul lor copil. Uite că acum au trecut cinci ani de la plecarea ei pentru prima dată în Italia şi au o nepoţică pe care încă nu au văzut-o decât pe internet, chiar dacă au trecut 3 ani de la naşterea sa. Singura legătură a nepoatei cu familia Teodorescu în afara sângelui prin mamă, era şi numele de Maria, nume ca şi al bunicei sale. Sperau ca în vara următoare să o vadă, aşa cum li s-a promis. Acum poate călători cu avionul şi urmează să vină în România cu toţii în concediu la mare.
Cam aşa a evoluat viaţa Doinei de când a terminat facultatea împreună cu prietena sa Adriana.
Adrianei îi fugeau ochii avizi de cunoaştere, la tot ce apărea în vizorul său, la tot ce vedea prin parbriz, întrebând-o continuu pe Doina care zâmbea îngăduitoare, ce-i acolo, dar acolo, dându-i informaţiile necesare.
– Vrei să înveţi oraşul de la prima intrare în el? îi replică ea. Lasă, că avem destul timp să-l vizităm, chiar să-l parcurgem cu pasul când plecăm cu Maria la plimbare prin parcul Ruffini, sau la shopping.
– Este frumos, chiar grandios. Se vede că este un oraş vechi. De când m-am hotărât să-ţi accept invitaţia şi să vin la tine, cum intram pe laptop, imediat deschideam harta prin satelit a oraşului vostru şi-ţi căutam strada, aşa că aproape m-am familiarizat cu el. I-am citit şi istoricul pe wikipedia, aşa că ştiu poate mai multe despre Torino decât despre Constanţa. Este un oraş destul de vechi, chiar mai vechi decât Tomisul nostru.
– Da, este un oraş ce-şi trage obârşia din timpul celţilor, înfiinţat chiar înainte de secolul XXVIII înainte de Hristos când se spune că s-ar fi ridicat prima dată o construcţie militară înconjurată cu ziduri înalte ca o cetate, adăpostind la un moment dat circa cinci mii de suflete, destul de mult pentru acele timpuri.
– Adevărat. Văd că i-ai învăţat istoria!
– Vrei, nu vrei, tot vizitându-i muzeele, mai afli şi câte ceva despre oraş. Când trăieşti undeva într-o ţară nouă, într-un oraş nou, cauţi să te familiarizezi cât mai bine cu trecutul şi prezentul acestuia, ca să te poţi integra în viaţa locuitorilor. Dacă nu o faci, mereu vei fi privită cu suspiciune ca pe un emigrant, nu ca pe unul de al lor.
– Da, aşa-i. Şi fetiţa? Are de acum aproape trei ani. Ştie vorbi româneşte?
– La fel de bine ca şi italiana. Este la grădiniţă.
– Ce bine! Eu dacă nu m-am căsătorit, uite am trecut de treizeci de ani şi nici măcar soţ nu am, o spuse ea cu ceva amărăciune în voce, de parcă ar fi fost cineva vinovat de situaţia sa.
– Lasă că-l vei avea cât de curând. Niciodată nu-i atât de târziu, să ai un copil. Îl puteai face şi fără să te fi căsătorit dacă ţi-l doreai.
– Ei, nu era timpul potrivit pentru aşa ceva. Nici măcar cu cine să-l fac, nu prea am avut.
Această discuţiei despre trecutul ei, nu o bucură. Imediat peste faţa Adrianei se aşternu o undă de tristeţe. Îi reveneau secvenţial în minte perioade din viaţa sa nu prea fericită în tot acel timp. Pierderea pe rând a părinţilor, fuga după găsirea unui loc de muncă, perioade când trebuia să se mulţumească cu ce câştiga mama ei ca funcţionară, ca să poată supravieţui amândouă şi toate acestea până şi-a găsit postul de la primărie, au lăsat urme adânci în conştiinţa sa.
– Uite, ne apropiem de strada mea, spuse veselă Doina. În câteva minute ajungem acasă.
– Cum se cheamă că de emoţie nu-mi mai aduc aminte.
– Via Nuoro.
Doina semnaliză şi făcu la stânga, dând prioritate unei maşini venită din sens invers, apoi rulă încet pe o străduţă cu două benzi de circulaţie, străjuită pe ambele părţi de blocuri înalte. Apoi intră pe o alee ce ducea într-o parcare, unde îşi opri imediat maşina.
– Gata, până aici ai avut bilet de călătorie, glumi ea cu Adriana. De acum, se merge pe jos, unde dorim să ne plimbăm. Numai când părăsim oraşul sau mergem în altă zonă mai îndepărtată a lui, ne mai urcăm în maşină.
– Foarte bine şi aşa am nevoie de mişcare. La birou sunt sătulă de stat pe scaun. Nu vezi cât m-am îngrăşat?
– Oh! Da, cred că ai aproape vreo... şaizeci de kilograme, o persiflă Doina privind-o de sus în jos, la cât de slabă eşti la înălţimea ta.
– Am mai mult, completă Adriana cu jumătate de glas.
Amândouă au luat câte ceva din bagaj şi au mers spre casa scării unde avea locuinţa familia Doinei. În două minute erau la etajul trei lângă o uşă metalică, destul de solidă după aparenţe, pe care gazda o deschise imediat, apăsând în interior pe butonul unei instalaţii de alarmă.
– Şi la voi cu asemenea protecţie?
– Mai ales de când s-au liberalizat intrările în Europa şi a venit cine a vrut şi cine nu a vrut în Italia. Nu sunt şi eu un exemplu?
– Da, dar la tine este altă situaţie. Stai liniştită că şi la noi nu-i altfel, chiar dacă nu mai fug câinii cu covrigii în coadă. Foamea şi lipsa locurilor de muncă îşi pune amprenta mai ales pe cinstea semenilor noştri, aşa că eu am angajat o firmă de pază, care să-mi ferească casa de musafirii nepoftiţi.
Intrând în apartamentul familiei Giovanardi, Adriana a putut să facă o comparaţie, între ce însemna să stai la bloc în Italia şi ce însemna în România, în cutiile de chibrituri din beton construite pe post de locuinţe “sociale”.
Aveau un apartament spaţios, cu trei camere, cu obloane la ferestre si perdele mari la balcoane, cu un living larg şi încăpător, fără să aibă îngrămădirea de mobilă de la ea de acasă, dormitorul principal cu un pat matrimonial în care putea să încapă foarte bine două cupluri, un alt dormitor de oaspeţi și o bucătărie mare, unde avea loc să ia masa întreaga familie, două balcoane, două holuri care făceau legătura cu fiecare încăpere. Balcoanele erau pline cu flori de toate culorile şi după cum a înţeles de la Doina, pe tot timpul anului. Nu conta anotimpul în care te afli, florile nu lipseau din balcon.
O conduse pe Adriana la unul dintre dormitoare şi-i spuse că acolo va locui pe tot timpul vacanţei sale, aşa că îi lăsă trollerul în el
-->
Răspunsuri
... incercă şi câteva portrete pentru Doina...
Le vei gasi descrierea in text.