Misterioasa toamnă 2016 ( oct.-nov.) a pus stăpânire treptat-treptat peste întreg mediul înconjurător. Temperaturile sunt mult mai moderate, natura s-a închis în sine , iar unele zile ploioase devin ursuze şi apăsătoare. Mai depinde însă şi cât de mult loc îi facem noi în sufletele noastre. Acestei perioade îi sunt specifice depresiile şi anemiile, în orice caz în toate situaţiile sunt vizibile uşoare indispoziţii pe care însă cu atenţie le putem depăşi.
De obicei încerc să evit aglomeraţiile . Într-una dintre zilele mai cenuşii ale acestei perioade nu prea fastă pentru mine , rămânându-mi ceva timp până la întoarcerea acasă , am căutat un spaţiu mai ferit unde să pot consuma o băutură caldă în linişte şi detaşare. Într-un mod salvator mi-am amintit că prin acea zonă a oraşului Oradea funcţiona o librărie cochetă , aflată pe un colţ de stradă , tainică şi silenţioasă. Librăria creştină Scriptum lansează invitaţia încă de la intrare : “spaţiu de gândit … ” ! Interiorul este armonios şi echilibrat decorat , oferind cărţi creştine şi medalioane, agende cu simboluri creştine. Un ceai din fructe de pădure servit la etaj în acest spaţiu livresc m-a făcut să reflectez asupra unor momente şi m-a destins şi energizat deopotrivă. Cartea cumpărată ( Cine eşti tu ca să judeci?) a autorului american Erwin W. Lutzer lansează comentarii profunde şi răscolitoare asupra unor întrebări care străfulgeră bisericile şi societatea umană însăşi. Fără a conchide în vreun fel , îndemnând la moderaţie în privinţa tuturor situaţiilor existente , autorul propune la final un mic punct de sprijin : “La rădăcina acestor judecăţi stă integritatea , acea calitate a caracterului care se opune egoismului de care este îmbibată toată cultura noastră”. Atât comunităţile neo-protestante , cât şi celelalte ( ortodoxă, catolică), dar şi restul societăţii care este şi trebuie să rămână laică, trebuie să-şi facă propria autocritică şi evaluare şi să promoveze acţiunile care conduc la dezvoltarea societăţii. Tucidide ( sec. V î.e.n. ) spunea : “Iubim frumosul , cu simplitate şi cultivăm ştiinţele fără moliciune ” ( Războiul Peloponeziac, Cartea II,40) , dar aceste realităţi n-au putut opri distrugerea societăţii greceşti antice.
Aflat pe aceste coordonate interioare am consimţit să particip la un moment de graţie al Revistei de Cultură Familia , revista de cultură românească cea mai renumită şi de tradiţie din Bihor şi chiar din Transilvania. Premiile acestei reviste de cultură au fost decernate în Aula Magna a Universităţii din Oradea în prezenţa unor mari personalităţi bihorene şi naţionale ale literaturii româneşti , a liceenilor şi studenţilor entuziaşti sau a unor cadre didactice şi bibliotecari devotaţi. Printre cei premiaţi aş enumera : Nicolae Prelipceanu, Mircea Mihăieş, Ana Blandiana ( Premiul Iosif Vulcan ). Au fost lansate şi cărţi ale autorilor. Bineînţeles că în prezenţa unor astfel de personalităţi universul interior al fiecăruia se îmbogăţeşte şi jubilează. M-am considerat privilegiat în prezenţa dumnealor şi cred că au reuşit printr-o activitate fecundă să înnobileze literatura românească post-modernă. Am cumpărat volumul de poeme “Orologiu fără ore” al doamnei Ana Blandiana, lansat 2016. Privaţiunile suferite în unele momente ale existenţei lasă cicatrici dureroase în interiorul spiritului uman, iar o victorie deplină nefiind niciodată posibilă , doar unele victorii poate chiar efemere, conduce la nesiguranţă şi nemulţumire. Tocmai venind să confirme cele schiţate mai sus, primul vers al acestui volum debutează răscolitor : “Scriu cu alb pe alb/ Deşi ştiu că nimeni / Nu va putea să citească, / Nici chiar eu , / După ce voi fi uitat ce am scris. / Binele este întotdeauna / Greu de înţeles – / E mai uşor să accepţi un eres / În paradis / Decât o jertfă benevolă omenească”. Pot să vă asigur , doamna Ana Blandiana ( Otilia-Valeria Coman), că şi mie mi se întâmplă să scriu cu “alb pe alb”. Este dureros să-i observi pe toţi alergând la spumante şi salarii sau funcţii grase şi pretinzând că totul este firesc şi judicios distribuit în societate.
Dar … : “O clepsidră fără nisip / Printre clipe, / Îngeri de buzunar / Ca nişte păsări / Sub zăpadă, – Orologiu fără ore / În umbră, / Timpuri / Din oglinzi, / Ce oră frumoasă… / Un joc : /- Mi-a fost frică”. Îmi cer scuze , dar tocmai am compus un poem din câteva titluri ale acestui volum !
Premierea a continuat într-o ţinută mai destinsă şi colocvială în Sala Mare a Primăriei Oradea. Discuţiile şi recitările au fost deosebit de cordiale. Tainele cunoşterii şi le doresc cu toţii cât mai facile, dar nu este întotdeauna atât de uşor. Fiecare persoană evoluează diferit. M-am întrebat de numeroase ori cât de banale ni se par acum evoluţiile tehnologice contemporane. Dar de ce nu au fost oare posibile acum 2000 de ani spre exemplu? Aceleaşi reguli fizice şi metafizice guvernau şi atunci lumea noastră… Un alt poem al aceluiaşi volum vine să ne amintească cum am înţeles neînţelesul din jurul nostru : “Ca floarea tăiată / Cu petale aripe / Ţi-aminteşti cum cădeai / Printre clipe? / Şi clipele cum / Se dădeau la o parte / Să te-ajute s-ajungi / În adâncul din carte” …
Nu am rămas până la final, cu regret, în compania acestor persoane excepţionale dintr-un motiv bine întemeiat. Un alt eveniment la care mi-am promis să particip se pregătea să debuzeze. Anii ’40- ’50 ai secolului trecut au fost deosebit de negri pentru bisericile creştine în lumea comunistă. Încleştarea şi intransigenţa au fost atât de înverşunate încât s-a ajuns la situaţii extreme : încarcerarea , umilirea extremă , jertfa umană depusă la finalul unor suferinţe inimaginabile. În România pierderile cele mai importante ( umane şi materiale ) , înregistrate şi datorită tradiţiei , le-au suferit Biserica Romano-Catolică şi Biserica Greco-Catolică. Adversitatea din partea orânduirii comuniste privind organizarea eclesiastică n-a ocolit nici cultele neo-protestante, dar nici măcar Biserica Ortodoxă, recunoscută oficial. Încercând o comemorare a evenimentelor din anul 1948 ( oct. ) , Biserica Greco-Catolică a proiectat un material documentar în Aula Magna a Universităţii de Teologie Greco-Catolică. Cele câteva zeci de persoane prezente au privit captivate interesantul material documentar care a reuşit să prezinte experienţe de viaţă deosebit de relevante din timpul acestor convulsii istorice incredibile. “Noaptea Cardinalilor” a prezentat jertfa celor douăsprezece Cardinali ( asemeni Apostolilor cum obişnuia Cardinalul Todea să spună), niciunul şovăielnic. Încercând să-mi exprim opinia , am subliniat de numeroase ori deja : lumea în care trăim trebuie să rămână laică şi nu teocratică, dar libertatea şi toleranţa religioasă trebuiesc garantate şi nu doar o vorbă în vânt. Privind spre exteriorul şi interiorul bisericii greco-catolice, o capodoperă arhitecturală de excepţie, şi spaţiul în apropierea căruia este acum încadrată , cu turla ajungând abia până la “nivelul etajului patru” al blocurilor din jur, mi-a rămas întipărit în memorie un vers al poemului Biserică translată din recent lecturatul volum Orologiu fără ore ( Ana Blandiana ) : “Seamănă cu un mic animal înspăimântat, / Cu un uitat pedigri, / Care plânge cu dangăte sfâşietoare-n pustiu, / Un mic animal / Încă viu … “. Momente de acest gen , pline de ferocitate şi insensibilitate , au fost ciclice şi uneori permanente din nefericire de-a lungul secolelor . Poetul roman , Vergiliu ,menţiona în Bucolicele sale clipe pline de intensitate asemănătoare când psihozele colective se amplifică : “Stafii înfricoşătoare / Năluciră la lăsarea întunericului nopţii / Şi ,minune fără seamăn ,/ Animale începură a vorbi”. Pentru a glumi puţin : o imagine demnă de Halloween .
Am fost de multe ori izbit frontal de percepţii năucitoare : tineri manipulaţi grosolan, bătrâni indiferenţi şi glumind în situaţii care cer maximă atenţie, adulţi activi nepregătiţi pentru viaţă şi nepermis de influenţabili şi naivi. Într-o perioadă când gândurile se îndreaptă şi către cei pierduţi prea devreme mi-am permis compunerea unui vers personal pe care-l depun lor : “Lumini plăpânde izvorând/ Lacrimi de Ceară,/ E atât de frig/ Înăuntru şi afară. Inimi împietrite de vremi / Unse cu mir sfânt ./ Eşti atât de departe …/ Străine, /Şi mi-am dat seama atât de târziu că m-ai/ Înfrânt”.
Vă doresc o lună noiembrie 2016 luminată şi senină, poleită cu bunădispoziţie şi succes !
-->
Răspunsuri