Mihaela Dănilă - AMINTIRI ESTIVALE
Casa în care m-am născut a fost construită cu greu de părinții mei, într-o margine a satului, tineri „luați” din dragoste, ce au stat o vreme pe la rude, pană si-au durat propriul lor camin. Eu am amintiri dintr-o casă neterminată și o singură cameră legată de cămară și bucătărie. Și îmi mai amintesc listele pe care le făcea mama înainte de chenzina tatei, contabilizand datoriile. Din salariul tatei, rar mai rămânea ceva.
Ne jucam „pitita” prin camerele goale, netencuite, ale casei, sau în stradă, până noaptea târziu, „șotronul”. Două mirosuri îmi evocă copilăria: pâinea neagră din servieta tatei și leușteanul din ciorba de pasăre de curte cu care ne răsfăța duminicile copilăriei, mama. În fața casei noastre era doar câmp, mult mai târziu, începând să se ridice alte case.
Vara, în lungile ei vacanțe, colindam câmpul, să adunăm maci, sângele voinicului, margarete și albăstrele. Spre disperarea mamei, care, niciodată nu ne găsea să ne adune pentru masă.
Un abur plutitor dansa deasupra întinderii, o fata morgana din arșița zilei. Când și când, fuioare înalte de vârtej se ridicau din brazdele câmpului sau din colbul străzii, neasfaltate pe-atunci. Se iscau de nicăieri iar noi țipam și alergam departe de ele, urmărindu-le cum ridicau de-a valma, colb și frunze laolaltă.
Vacanța mare se împărțea în două părți: înainte și după bâlci. În prima duminică de august, când în urechi ne suna deja clinchet de clopoțel, mai aveam un motiv de bucurie - bâlciul sfintei Mării. Cu călușei, vată pe băt, floricele de porumb și halviță cu nucă. Un papagal multicolor scoate cu ciocul bilețelul ce-ți hotărăște soarta. Citești și razi amuzat în timp ce mesteci o inimioară de turtă dulce. În mijlocul târgului e roata mare unde fetele rad și țipă de plăcere când drăguții le învârt cu lanțul scaunului în zbor. Și n-ar fi bâlci dacă părinții nu s-ar opri la grătarele cu mici și nu și-ar potoli setea cu o halbă de bere.
Strada, cel mai drag personaj al copilăriei mele, era mărginită de plute, care au crescut odată cu noi. Frunzele lor foșneau sec în vântul uscat al lungilor zile toride sau șopteau misterios în adierea serii. În mijlocul verii ne ningeau cu puf alb auriu. În zile fierbinti, când se isca furtună, ne atenționa freamătul frunzelor plutelor noastre și alergam spre ele. Sfoara ploii se sfârsea uneori la jumatea drumului dintre sate. Alergam fericiți spre locul unde începea ploaia, sărind de pe-un picior pe altul, când la ploaie, când la soare.
Nu-mi amintesc să-mi pară grea sau urâtă copilăria, deși nu aveam prea multe lucruri de care să ne bucurăm. Ne bucurau câmpul de maci, serile când ne strângeam la povești de groază în timp ce bătrânii puneau țara la cale în fața curților. Ne bucurau ultimele ore de curs, cu focul duduind în soba imensă de teracotă, visând nerăbdatori, cu ochii la fereastra unde dansau fulgii de zăpadă. Ne bucurau duminicile petrecute la săniuș, de la care ne întorceam cu mănușile casante și obrajii ca focul.
Și da, îmi bucura sufletul, strada mea, cu copacii ei fosnitori și semeți.
Când intram pe stradă, eram deja acasă, ca-ntr-o familie mai mare. Familia asta, știa totul și aproba sau dezavua ceea ce se petrecea în spatele gardurilor. În capătul străzii, Nea Ion Fluerea, un om înalt și osos, aspru cu copiii și nevasta. Urmau bunicii mei, Nae Ochenatu și Alexandra lui Buciulica. Bunica „fugise” la șaisprezece ani după băiatul frumos, înalt, cu ochi albaștri și sprâncele negre și stufoase. Tanti Sanda, vecina lor, o femeie mărunțică și inimoasă, a rămas în amintirea noastră, a copiilor străzii, îmbiindu-ne cu poala de floricele de porumb. Cele mai bune floricele de porumb pe care le-am mâncat vreodată! În capătul opus al străzii, din spatele gardului, ne urmărea, cu ochi vigilenti, tanti Aretina. Până să-i înțeleg umorul, îi purtam pică, pentru că, de fiecare dată când mă întâlnea, îmi spunea… „unde te duci, urito?” Și toată lumea râdea! Pe cuvânt, dacă înțeleg adulții ăștia, îmi spuneam!
Fiecare casă avea povestea ei, fiecare om era un personaj.
În ultima zi de școală, târam după mine ghiozdanul greu de cărțile pentru anul viitor. L-aruncam pe cuier și acolo avea să stea mult timp de-aici în colo! Mă așteptau trei luni de vacantă! Iu-hu! O să-mi întâlnesc prietenii și-o să mă joc cât o să vreau, o să citesc toate cărtile din biblioteca comunală și o să lenevesc în dimineți răcoroase de vară!
Biblioteca era ea însăși, un personaj. Unul tare drag! Când întram în camera micuța, ticsită de cărți, totul dispărea în jur: eram doar eu și Ele. Sau mai degrabă, eu și miile de personaje, coborâte dintre coperți. Prindeau viata si traiam impreuna aventuri de neuitat.
Descoperisem un drog și căpătasem dependență. Era suficient să citesc prima pagină și evadam într-o altă dimensiune, unde totul era posibil. Era un mod de a descoperi lumea, alta decât cea mărginită în care trăiam. Când ajungeam la ultimul capitol, închideam cartea și lăsam să treacă o zi…o noapte. Intârziam despărțirea de prieteni dragi.
Visam să fac cândva lucruri uimitoare și să devin un erou de roman.
A trecut vremea! Nu mai puteam trăi viețile altora! Și o trăiam pe-a mea, frumoasă sau mizerabilă, cuminte sau nebunească.
Doar speranța mocnea undeva în adâncul sufletului…am să devin un erou…
Copilăria rămâne singura noastră șansă de a pătrunde în taina lucrurilor…și a vieții!
A trecut de-atunci o veșnicie, parcă! Casa părintească a îmbrăcat haină elegantă, eu mi-am adunat cărți pentru propria mea bibliotecă iar strada, asfaltată acum, are multe case semețe în plus. Dar are o tristețe pe care doar eu i-o simt. O tristețe si o durere mută…i-au fost sacrificați copacii!
-->
Răspunsuri
Cred ca pot reprezenta amintirile unei intregi generatii!
Parfum, culoare, melancolie. Frumos textul dvs. Felicitări, doamnă!
Va multumesc frumos!
18 paragrafe, 71 de linii
Mihaela Dănilă - AMINTIRI ESTIVALE 2
Multumesc frumos!