Anotimpurile visarii

[Arbatel Filotheanu]

 Cum Esenţa noastră este Beatitudinea, iar Sufletul nostru parcă ar fi rotunjimea unui Curcubeu în spaţiile vaste ale încîntării , tot astfel şi tăcerea întinderilor necuprinse de gînduri ne cheamă şi ne îndeamnă spre înlăuntru...Eu nu ştiu nimic despre tine , ci doar o sumă de gînduri tropăind alandala cînd nu trebuie, precum o herghelie de cai nestăpînită de mîna omului peste văi şi printre dealuri.Parcă aş vrea şi parcă nu mi-ar păsa dacă te apropii de mine cu dragoste tresăltînd dimineaţa şi seara, pentru că în cursul zilei mintea îţi este ocupată cu alte trebi, care de care mai prioritare.Eu chiar nu ştiu nimic despre tine, dar mi-am facut oarece impresii de-a lungul vremii despre cum ar trebui să fii ca să-mi vindeci rănile pe care tot tu mi le-ai produs prin intermediul uneia sau alteia. Vezi,prea- gingaşo, cînd privim întîmplările vieţii de la înălţimea ochilor noştri aproape orbi, vedem o parte de neîmpliniri şi vise în desfăşurare, o parte de frustrări şi nedumeriri, precum şi multe, multe fragmente din învăţături pe jumătate înţelese şi pe nici un sfert aplicate...Dar cînd privim mai de sus, nu de la catedra trufiilor pămîntene, ci din amvomul sensurilor adînci ale inimii, parcă ni se dezvăluie sacralitatea fiecărui gest, a fiecărui cuvînt, a fiecărei fapte bune pe care am împlinit-o de-a lungul drumului. Să te caut pe tine prin toate ungherele minţii, prin toate capcanele egoului şi întortochierile dezolării, a fost un efort disperat adeseori, plictisitor cîteodată, frustrant mai mereu şi doar foarte rar m-a încîntat acest joc pe care aş putea să-l categorisesc în multe feluri, dar acum te voi surprinde poate spunîndu-ţi că îmi pare a avea un anume tîlc, să-i zicem metafizic, de n-o fi prea pretenţios acest termen aici. Dar toate acestea s-au simţit de la nivelul pămîntului, pentru că în vise am trăit altfel.Parcă mă uitam de sus şi vedeam o mulţime de gesturi pe care aici, în această lume, le-aş fi plasat în cutia banalului cel mai anost, dar din perspectiva celor de sus, aceleaşi gesturi, cum ar fi seceratul sau prepararea hranei sau culesul fructelor, ca să nu mai spun dragostea trupească, arătau de parcă ar fi fost, ar fi fiind sau ar trebui să fie nu doar pentru ochii noştri aproape orbi, ci pentru inimile noastre ceva de-a dreptul sfînt, dacă poţi să crezi cu mintea ceea ce inima oricum ştie că este înzecit de adevărat ! Să-mi atingi mîna într-un gest care aparent a fost întîmplător în chiar prima zi sau în a treia minută cînd ne-am văzut sau ne-am revăzut în viaţa aceasta, a fost ca şi cum m-ai fi acceptat să te admir ori ai fi acceptat omagiul pe care încîntarea mea ţi-l împărtăşea pe muţeşte, cu toate că imediat după aceea am şi exprimat în cuvinte această încîntare.Nu e de ici, de colea să-ţi încînte sufletul cineva, mai ales într-o zi de nelinişte cumva jenată de ea însăşi.Sau, cum spune poetul : “ Nu e ploaie care să nu dea viaţă florilor pe coastă sau în vale.” Şi ar fi o exagerare din partea mea să spun că acel gest ar fi produs altceva decît o oarecare plăcere, nu ieşită din comun, dar acum cînd scriu despre toate acestea, vreau să-ţi arăt şi altă perspectivă.Dacă ne privim din Înalturi, sîntem proiecţiile a două principii polar opuse, şi cu toate că e posibil ca pe tine să te lase complet rece fiinţa mea, iar mie să-mi dispară încîntarea peste cîteva zile din varii motive, vreau să-ţi spun că dacă vei reuşi fie şi pentru puţină vreme să simţi sacralitatea unor gesturi mărunte,mă refer la simţirea autentică, nu autosugestia cum că parcă ai simţit ceva, atunci vei fi înţeles de ce îngerii îşi dau atîta osteneală cu noi spre a ne salva pe noi de noi înşine ! Eu nu ştiu nimic despre tine, pentru că dincolo de aparenţa unui trup de femeie tînără şi încîntătoare , eşti ceva ca o esenţă a sufletului meu, atîta cît pot să simt acum, în etapa în care mă aflu,o esenţă care s-ar proiecta în afara mea şi sub forma ta , dar şi sub alte forme, dacă fiinţa ta mi se va refuza spre adorare.