ATLASUL LUI ORPHEUS
Roman (fragment)
Cap. 1. Poveștile doamnei Caliope
Vișinii își arcuiau ramurile încărcate de cerceluși rubinii pȃnă aproape de pămȃnt. În curtea umbroasă, pavată cu pietre late de rȃu, printre care crescuseră ici și colo smocuri aspre de iarbă, o femeie în etate se odihnea pe unul din fotoliile de răchită așezate în jurul unei măsuțe rotunde. Pe măsuță se aflau, alături de ochelarii de vedere cu lentile groase: o ceașcă de cafea, un teanc de desene litografiate, cȃteva partituri muzicale dintr-o ediție interbelică și un caiet cu scoarțe de piele roșie. Femeia probabil tocmai ațipise, cȃnd un scȃrțȃit de balamale neunse o făcu să tresară și privi în direcția porții de la stradă. Un băiat înăltuț, avȃnd un cocoș enorm, negru, care se zbătea iritat la subraț, intră în curte.
- Sărumȃna doamnă Caliope, vă rog scăpați-mă de monstrul ăsta, abia l-am prins la noi în bătătură, cred că m-a și ciupit de mȃnă.
- Vai, Ernesto, vino să te dau cu niște spirt, ia arată-mi mȃna. N-am apucat să astup gaura aia din gard, așa este, îmi cer iertare.
Băiatul eliberă cocoșul, care se îndepărtă cȃrȃind nemulțumit, și pătrunse în casă în urma doamnei Caliope. Fu întȃmpinat la intrare de un hol generos, cu tavan foarte înalt, pe pereții căruia zări două tablouri mari în ulei, cu ramă impozantă, aurie. Unul din tablouri înfățișa un călăreț în straie naționale, celălalt părea să îl reprezinte pe același personaj într-o postură de atelier, dar tot în ițari și cu căciulă mocănească pe cap.
- E tatăl meu, zise doamna Caliope. Etnograf și pictor amator.
- Ce interesant, zise Ernest. Cu ce se ocupă un etnograf?
- Culege cȃntece, jocuri, legende, costume naționale din popor.
- Cum adică le culege?
- Le clasifică, le consemnează într-o carte și le transmite noilor generații care vor veni. Pentru că nescrise, ele pier, se uită, căci oamenii nu se mai îndeletnicesc cu formele tradiționale de cultură odată cu apariția cinematografului, a televiziunii și a internetului.
- Și tatăl dumneavoastră a scris astfel de cărți?
- Da, dragă Ernest, a scris. Dă-mi mȃna. Doamna Caliope turnă cȃteva picături de spirt medicinal pe antebrațul lui Ernest, care se strȃmbă de usturime. Acum cred că n-o să mai ai probleme, n-o să se infecteze. Știai de pildă că în munții noștri există o comoară a dacilor?
Ernest făcu ochii mari.
- Nu, n-am auzit. Chiar e adevărat? Există comori?
- Vezi că nu știi? Asta deoarece oamenii uită. Mai demult știau toți, dar acum, nu știu dacă mai există unul sau doi bătrȃni pe la munte care își mai amintesc de asta. Și după ce vor muri și ei, totul o să fie uitat. Aici intervine etnograful.
Ernest își mută din nou privirile asupra tabloului cu călărețul, și după cȃteva clipe zise, aparent fără nici o legătură cu subiectul:
- Îmi împrumutați și mie, vă rog frumos, una din cărțile scrise de tatăl dumneavoastră? Vine vacanța de vară și mă cam plictisesc pȃnă la plecarea la Năvodari în tabără.
- Ernest dragă, ești sigur că asta vrei să citești în vacantă? Tratatele de etnografie și folclor nu sunt cea mai potrivită lectură pentru un băiat în clasa a noua, cred eu. Dar nu vreau să te dezamăgesc. Uite, aici pe masă este caietul cu însemnările tatălui meu, frunzărește-l cȃteva minute, și dacă crezi că îți place, îți împrumut și alte cărți.
Ernest ridică de pe masă caietul cu coperte moi de piele. Paginile erau acoperite cu un scris caligrafic și ordonat, intercalate cu desene și schițe executate cu o mȃnă sigură și talentată. Nu exista un sumar la sfȃrșitul caietului, așa că răsfoi la întȃmplare și citi cȃteva titluri: Blesteme, vrăji, făcături, argintul viu; Moroi, strigoi, vȃrcolaci; Zmeul, zburătorul; Comori, închiderea și deschiderea comorilor, jocul comorilor. Se adȃnci în lectură și nici nu observă cum bătrȃna ațipise din nou, în timp ce umbrele înserării se alungeau către casa lui, situată pe latura dinspre răsărit a curții doamnei Caliope. Atunci auzi glasul mamei care îl striga îngrijorată:
- Ernesto, unde te-ai băgat? Răspunde măi băiatule și vino acasă că se face noapte!
*
Primele întrebări metafizice i-au încolțit în minte lui Ernest pe când era în clasa a șasea. Se hârjonea cu băieții pe coridorul întunecos al școlii generale și un bătăuș dintr-a șaptea, Leo Pȃndar pe nume, îl imobilizase cu spatele la perete; ei bine, tocmai în clipa aceea l-a fulgerat gândul: „Cine sunt eu? De ce dintotdeauna, de când mă știu, eu sunt eu - și ceilalți sunt sunt diferiți, sunt alții? Și cum se face că niciodată n-am putut să văd lumea decât prin ochii mei? De ce gândurile mele se nasc doar în capul meu? De ce e o graniță atât de inflexibilă între mine și ceilalți? Care e locul meu în lume? Deci: cine sunt eu?” Și cum se opintea el să scape din strânsoare, aplică involuntar un procedeu de judo, kaiten-nage, imobilizându-l pe adversar într-o poziție dureroasă cu mâna dreaptă răsucită la spate, din care, din nefericire, a trebuit să-i dea totuși drumul după un anumit interval de timp. În tot acest timp cȃt l-a ținut cu mȃna la spate a fost nevoit să-i suporte privirea încărcată de ură a lui Leo, privire care îi transmitea fără cuvinte un mesaj neechivoc: „așteaptă numai, așteaptă tu… va veni și vremea mea…” În clipa în care l-a eliberat, Leo l-a pocnit cu toată puterea cu capul de perete. Ernest avea însă, din fericire, o căciulă groasă pe cap, din acelea rusești cu clape.
I-a relatat mamei sale după un anumit timp de reflecție dilema în care se afla, adică faptul că nu putea să armonizeze în sinea lui conștiința de sine cu realitatea obiectivă înconjurătoare. Mama l-a privit speriată și i-a interzis categoric să se mai gândească la asemenea lucruri. Voia doar să știe: ea cum reușise să depășească criza de identitate. Căci era absolut convins că toată lumea va trebui la un moment dat să rezolve această criză, va trebui să-i facă față.
Cu trecerea anilor, cugetând mai departe la acest sentiment de înstrăinare metafizică, i s-a părut din ce în ce mai evident că sinele său rămâne același în identitatea lui, căci putea să spună încă „eu” referindu-se la puștiul din clasa a șasea. S-a împăcat până la urmă cu răspunsul banal, acela că „eu sunt eu”, dar întrebarea subiacentă a răsărit imediat în minte: „cum am apărut pe lume?”
Din toate dilemele sale existențialiste, Ernest nu s-a ales cu nimic altceva decȃt cu dușmănia neîmpăcată a lui Leo, al cărui amor propriu de războinic fu terfelit în fața Ramonei și a celorlalte fete care jucau șotronul în curtea școlii. Negăsind nici un răspuns la aceste mistere de nepătruns, Ernest pierdu în curȃnd orice urmă de interes pentru filozofie și mistică, rezumȃndu-se la a gusta din plăcerile de moment pe care i le oferea viața și la a profita de oportunitățile de fiecare zi. Pe Leo l-a evitat după aceea din răsputeri, dar cȃteodată îi întȃlnea privirea crăncenă în care citea același gȃnd: „așteaptă… n-am uitat…”.
*
-->
Răspunsuri
Multumesc, foarte potrivita si expresiva ilustratie!