Motto 1:
„Copilă, tu crede ce poeţii scriu
Căci lor li s-a dat o putere
Să-audă mai bine, să simtă mai viu
Întregă a lumii durere.”
(Coşbuc)
Datorită acestui motiv –
Motto 2:
„Deşi mă ceartă exegeţii
eu îi iubesc pe toţi poeţii”.
(subsemnatul)
Până nu demult visam să ajung un poet notoriu, cu premii importante în palmares, cu volume publicate în mii de exemplare şi traduse în mai multe limbi, cu solicitări de interviuri, cu invitaţii la evenimente literare de anvergură.
Animat de astfel de iluzii, am descoperit întâmplător, pe rând, câteva site-uri literare, şi am crezut că voi face furori pe- acolo cu poeziile mele. Însă în săptămânile ce au urmat, pe măsură ce lecturam, zi de zi, creaţiile postate de alţi autori (unele adevărate capodopere), entuziasmul mi-a scăzut atât de mult încât, la un moment dat, am început să mă desconsider ca poet şi mă gândeam chiar să renunţ la a mai posta. Dar tocmai în acel moment un om de omenie, pe deasupra şi erudit, redactor-şef la o revistă literară şi la un site literar (pe care îl ştiam de vreo două-trei luni, de pe acel site) mi-a propus funcţia de redactor al site-ului şi funcţia de editorialist al revistei, iar la scurt timp după aceea şi funcţia de redactor-şef adjunct. (Mărturisesc că nici până în ziua de azi nu am înţeles din ce motive, dar profit de această ocazie ca să-i mulţumesc). În urma propunerii mi-am recitit câteva dintre poezii, cu ochii unui om proaspăt trezit din leşin, şi inima mi-a venit la loc. Apoi, meditând la întâmplările relatate, printre gândurile mele şi-au făcut loc, pe rând, cele ce urmează.
x
Fiecare om este înainte de toate un suflet care poartă cu el o poveste, un suflet ce ascunde o lume cu sentimente, cu trăiri, cu stări de spirit acumulate de-a lungul anilor, pentru veşnicie, din împliniri şi eşecuri, din educaţia primită şi cultura dobândită, din contemplarea detaliilor creaţiei divine, din introspecţie, din bucuriile şi necazurile semenilor, dar mai ales din propria suferinţă. De aceea, probabil, spunea un filosof că atunci când stai de vorbă cu un om stai de vorbă cu nemurirea lui.
Iar poetul este înzestrat cu un al şaselea simţ – talentul alcătuitor de frumuseţe artistică (denumit în Evanghelie „talant” - dublet al cuvântului „talent”, ambele provenind din latinescul „talentum”). Talentul nu este identic la toţi poeţii: unii îl au într-o măsură mai mare, alţii într-o măsură mai mică, după cât li s-a dat de Sus. (Însuşi Iisus destăinuie într-o pildă că un om a primit un talant, altul- doi şi un al treilea- cinci talanţi). Şi cu talentul, atâta cât îl are, poetul, când îi şopteşte muza că e momentul, pătrunde în interiorul sufletului său (psihologic vorbind – în subconştient şi în inconştient), de unde extrage nectarul şi pelinul acumulate de-a lungul vieţii şi, trecându-le prin filtrul raţiunii (psihologic vorbind – conştientul), le dă forma îmbinării cuvintelor într-o manieră estetică.
Cititorul de poezie păţeşte invers: lecturând, coboară prin raţiune în propriul suflet, unde versurile scrise de poet cu o anume emoţie, cu o anumită tensiune, îi activează propriile stări de spirit de aceeaşi natură, până atunci latente. Poezia îi merge la suflet, cum se spune.
Iată de ce, cred, nu se pot face clasamente între poeţi. Între poezii da, se pot face clasamente, pot fi organizate concursuri de poezii şi sunt, evident, chiar binevenite asfel de iniţiative. Există poezii mai reuşite şi poezii mai puţin reuşite, în funcţie de „numărul” talanţilor, de „calitatea” inspiraţiei şi de „cantitatea” transpiraţiei. Un poet mai puţin talentat poate beneficia la maximum de un moment de inspiraţie şi, muncind ceva mai mult, dă viaţă un poem valoros, după cum un poet mult mai înzestrat nativ, dar indolent uneori, poate alcătui şi poezii slabe. Însă poeţii nu pot fi ierarhizaţi, deoarece nu se pot face clasamente între sentimente sau între profunzimile sentimentelor. Preferăm anumiţi poeţi pentru că regăsim mai mult în creaţia lor propriile noastre stări de spirit. Şi apoi fiecare autor are în ansamblul operei sale poetice un mănunchi (mai vast ori mai restrâns) de poezii valoroase şi apreciate ca atare.
În rest, se poate spune despre poeţi că sunt la fel, diferă doar epoca istorică în care s-au născut, spaţiul cultural în care au evoluat, şansa sau neşansa de a întâlni oameni providenţiali, de a fi evidenţiaţi şi mediatizaţi.
Într-adevăr, există şi genii, oameni aleşi de Dumnezeu, care primesc la naştere mii de talanţi pentru a constitui repere în viaţa unor popoare sau în istoria umanităţii. Dar în literatură nu putem să-l punem nici măcar pe Eminescu deasupra celorlalţi poeţi români. Putem, eventual, să-l punem în centrul literaturii române şi într-unul din punctele esenţiale ale literaturii universale. Putem chiar afirma, iertată fie-mi comparaţia, că precum Iisus a împărţit istoria în două, Eminescu a împărţit literatura română în două. Însă oamenii înzestraţi de divinitate cu genialitate sunt capabili de multă suferinţă. Toţi ar vrea să aibă geniul lui Eminescu, dar câţi ar vrea oare să aibă şi destinul lui?
Încă ceva. Avem voie să spunem despre un poet că ne place sau nu opera sa, că din această operă ne place o poezie anume sau nu. Avem voie să studiem biografia unui poet, să apreciem sau să detestăm una sau unele dintre faptele vieţii sale. Dar nu avem dreptul să-l judecăm pe omul cu suflet de poet pentru întreaga sa viaţă. („Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi”- ne atenţionează Mântuitorul).
x
Am găsit pe site-urile literare multă iubire, sinceritate, bucurie de a trăi, multă credinţă, nădejde, profunzime sufletească, multă înţelepciune. În numele acestor virtuţi mi-am făcut o mulţime de prieteni, dintre care pe mulţi, culmea, nu-i cunosc decât din poezii. Dar oare nu-i îndeajuns? De fapt, cred că mi-s prieteni toţi poeţii, mai ales că nu am dat încă peste vreunul din creaţia căruia să nu-mi meargă la suflet măcar două-trei poezii. Mai mult decât atât, comentariile la poeme denotă că meschinul, invidia profesională, răutatea, nu-şi prea găsesc locul aici. Probabil pentru că poetul şi cititorul de poezie sunt, prin definiţie, capabili de multă dragoste, în timp ce omul viclean nu are cum să înţeleagă „aiurelile astea”. Iar în această lume din ce în ce mai mercantilă, din ce în ce mai agitată, atât poetul cât şi cititorul de poezie sunt de-a dreptul eroi şi site-urile literare constituie adevărate oaze de contemplare, de visare, de vorbire cu Dumnezeu, cu semenii tăi şi cu tine însuţi.
Pe scurt fie spus, de pe site-urile literare am învăţat să iubesc mai mult. Şi am mai învăţat încă ceva: că ţara noastră (includ aici şi Basarabia) are resurse artistice inepuizabile şi că lumea nu se va sfârşi atâta timp cât vor exista poeţi şi poezie.
Iată de ce de acum înainte nu mă voi mai considera un poet bun, nici un poet slab. Mă voi considera pur şi simplu poet. Iar dacă se va întâmpla ca poeziile mele să placă multor suflete, îmi voi aminti mereu de această pildă: Îngerul florilor coborî într-o zi la tămâioară şi îi spuse: -Tămâioară dragă, ce floare frumoasă eşti tu! Ce petale gingaşe ai! Şi ce parfum plăcut mirositor răspândeşti! Dumnezeu m-a trimis să te întreb ce cadou ţi-ai dori din partea Lui. După ce se gândi puţin, tămâioara răspunse: -Puţină iarbă, să mă pot ascunde.
Florin T. Roman
-->
Răspunsuri
În fiecare om se aprinde câte o lumină, mai mare sau mai mică, în funcție de stare sufletească de moment. Dar când simte adânc, puternic un sentiment, o bucurie, acea lumină devine mare, minunată! Unii oameni pot ”prinde” în ce scriu, pictează sau cântă acea lumină. În poezie se numesc poeți... Admir ce-ați scris și vă felicit pentru cum gândiți și ce simțiți!
Excelent spus și... cât de adevărat!!
Starea de-a respira lumina cuvântului.... și-a deveni una cu respirația...... excelent, dragul meu....
Mulţumesc, dragi prietene poete!
Nu este poet cel care scrie poezie! Este poet cel care simte şi trăieşte o poezie. Foarte frumos şi real tot ce aţi scris.
Subscriu!