Nu-mi place ceaţa parcă mă doare, ploaia îmi place, torenţială sau mocăneasca, nu contează. Ceaţa îmi îngustează orizontul, casele arată altfel, nu văd, trebuie să-mi imaginez, mereu să-mi imaginez ce e dincolo de ea. Mă doare ceaţa şi mă îndeamnă să fug, pereţi albi mişcători care te învăluie, te cuprind. Mă pipăie pe faţă, mi se strecoară pe gât, pe sub guler, sărut rece şi umed la rădăcina părului, miroase a noapte în miezul zilei, iar noaptea are chip de dimineaţă. De fiecare dată povestea din ceaţa e alta, e roşie uneori, ba alteori e lăptoasă şi grea, e gri închis, înfricoşătoare, pluteşte ori e transparentă, o prinzi în pumni şi-o ascunzi în buzunare, o calci în picioare. Ceaţa e magică, e lumea mişcătoare în care intrii şi ieşi fără să ştii, fără să înţelegi unde începe şi unde se termină, e labirintul prin pereţii căruia treci fără să simţi. Pe nesimţite, ceaţa apasă, nu-i grea şi totuşi doare. Şi atunci rămân, aşa cum se spune... în ceaţă...
Răspunsuri