Textul original provine de la Wikipedia, Enciclopedia libera. Traducere şi adaptare de Bogdan Mateciuc (AM). CopyLeft sub licenta Creative Commons.
[…] continuare COPYLEFT – CONCEPTE (5)
COPYLEFT APLICAT ÎN AFARA CONTEXTULUI LICENŢIERII
DREPTURILOR DE AUTOR PENTRU SOFTWARE (a)
Artă — documente
Copyleft-ul a inspirat şi domeniul artelor (în special acolo unde se consideră că noţiunile tradiţionale ale proprietăţii intelectuale stingheresc creativitatea şi/sau cooperarea creatoare şi/sau distribuirea facilă a creaţiilor artistice), cu apariţia unor mişcări gen Libre Society şi case de discuri open-source. De exemplu, licenţa Free Art este o licenţă copyleft care se poate aplica oricărei lucrări artistice.
Licenţele copyleft pentru alte materiale decât softul includ licenţele Creative Commons ShareAlike şi licenţa pentru documentaţie gratuită GNU (prescurtat, GNU FDL, GFDL sau FDL). GFDL poate fi folosit pentru a aplica copyleft-ul lucrărilor care nu dispun de un cod sursă identificabil (în timp ce cerinţa GPL de a lansa codul sursă nu are sens atunci când codul sursă nu se distinge de codul compilat sau codul obiect sau codul executabil sau codul binar dintr-o lucrare). GFDL nu face distincţie între o „copie transparentă” şi o „copie opacă”, folosind o definiţie diferită de „codul sursă” şi „codul obiect” din GPL.
De remarcat că noţiunea de copyleft, pentru a avea sens, necesită într-un fel un loc unde copierea nestingherită şi ieftină este obişnuită (fişiere de calculator sau fotocopii, etc.) sau, cu alte cuvinte, un loc în care cineva poate da mai departe fără „a pierde” ceea ce dă (cum ar fi informaţiile): de exemplu, copyleft-ul este mai dificil de implementat pentru acele arte caracterizate prin producţia de obiecte unice, care nu pot fi copiate pur şi simplu – decât dacă există teama că originalul unic s-ar putea deteriora.
Să ilustrăm aceasta printr-un exemplu: să presupunem că avem o expoziţie a unor picturi celebre, de exemplu unele dintre numeroasele copii şi lucrări derivate realizate de Andy Warhol pornind de la propriile creaţii, şi să presupunem că cineva care are acces la aceste picturi (fără a deţine drepturi de proprietate integrale asupra lor) decide să le „îmbunătăţească” cu nişte efecte grattage şi peinture brulée (fără a uita să-şi semneze contribuţiile cu un spray cu vopsea), atunci nu există nici o cale (legală) de a-l opri pe acest individ dacă el poate fi considerat deţinătorul unei licenţe copyleft integrale pentru aceste picturi.
[Nu sunt sigur dacă acesta e un exemplu bun şi nici nu ştiu dacă afirmaţia de mai sus cu copierea nestingherită şi ieftină e corectă. E posibil să ai un „copyleft integral” pe un obiect care nu-ţi aparţine. Desigur, aceasta poate stârni discuţii interminabile despre definiţii. Să presupunem totuşi că poţi avea într-un fel un „copyleft integral” asupra unui obiect care aparţine altcuiva. Deci, aşez pictura pe un perete. Am grijă să nu te poţi apropia fizic de ea şi nici s-o atingi. Ce poţi face? Faci cele mai bune copii posibile. Dacă asta înseamnă să angajezi un specialist scump, asta e. Nimic din definiţia copyleft-ului nu menţionează copii la preţ scăzut. Realizezi nişte lucrări derivate. Fotografii, video, etc. În cazurile cu care suntem obişnuiţi, ai acces la originalul artistului? Nu îşi păstrează el originalele, făcând şi distribuind în schimb copii? Practic, tu îţi exerciţi drepturile de copyleft pe nişte copii?]
Acesta – şi alte exemple – pot arăta că, copyleft-ul nu este piatra filosofală ultimă care ar rezolva definitiv toate aspectele legate de proprietatea intelectuală: în special în artă, care are şi o tradiţie a creaţiei ca proces solitar (alături de, dar destul de separat, de o tradiţie a creativităţii cooperative), „implicarea comunităţii” nu este întotdeauna de dorit.
va urma […]
-->
Răspunsuri