MOTTO:
„Vă spun aşa: să fugiţi de specialişti, pentru că ăstora,
care chipurile cunosc totul, le scapă tocmai esenţialul:
faptul că viaţa ne surprinde tot timpul,
că - aflând tot mai multe lucruri despre ea,
ştim din ce în ce mai puţine.”
DAN PURIC
Într-o frumoasă zi de vară de pe la cumpăna dintre veacul al XIX-lea şi cel de-al XX-lea, într-un sat ca oricare altul, într-o căsuţă de ţărani ca oricare alta, o nevastă îmbrăcată în straie populare şedea pe o laviţă din lemn şi torcea lână din furcă şi fuior. În acelaşi timp, cu piciorul drept legăna o copaie în care se afla un copilaş neînţărcat şi cânta, lin, un cântec de leagăn.
La un moment dat uşa casei se deschise brusc şi înăuntru dădu buzna un bărbat îmbrăcat în costum de stofă englezească, purtând într-o mână o geantă neagră din piele, şi strigă: Femeie, ştii ce faci tu aici? Folclor!
Se spune că femeia s-a speriat atât de tare încât n-a mai cântat deloc în zilele următoare.
X
„Dacă fac critică literară, o fac din lipsă de ocupaţie.[…] Fac critică, de obicei negativă, pentru că spiritul meu este vizibil aplecat către rău, ca să necăjesc, ca să-mi măsor virtuozitatea de a contrazice, ca să fac farse, ca să bucur pe invidioşii, geloşii, rivalii şi iubita părăsită a autorului” (Eugen Ionescu, „Nu”). În prefaţa cărţii lui Nichita Stănescu, „Necuvintele” (Editura Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2009), Daniel Cristea-Enache recunoaşte că în general criticii sunt „capabili de imaginaţie parcă numai în registrul contestaţiei. Excepţiile sunt puţine şi se cunosc bine”.
Nu vreau să cred că aceste aserţiuni se potrivesc tuturor criticilor literari. Nu împărtăşesc ideea de inutilitate a criticii literare exprimată de Eugen Ionescu în volumul din care am citat şi nici pe de-a-ntregul opinia lui Daniel Cristea-Enache. Vreau doar să spun că criticul literar ar trebui să bată discret la uşa autorului, să deschidă uşa cu delicateţe şi să-i şoptească la ureche, într-o manieră edulcorată, ce face bine, ce nu face bine şi ce ar trebui îndreptat.
Cunosc artişti cu potenţial care în urma unor comentarii mai dure la adresa poeziei lor s-au descurajat atât de tare încât s-au retras precum o ţestoasă în carapace şi n-au mai scris o vreme. Oricum, n-au mai publicat.
Sufletul unui autor de literatură, în mod special al poetului, este foarte sensibil, delicat, şi nu ar trebui bruscat, ci, dimpotrivă, ajutat să zboare. „Poezia ţine de partea cea mai ascunsă, cea mai intimă a fiinţei noastre. Poezia echivalează aproape cu o rugăciune. În poezie te cufunzi pentru a te întoarce cu frumuseţe. În rugăciune intri pentru a te integra absolutului”. (Zoe Dumitrescu-Buşulenga).
E drept că intimitatea fiinţei poetice se bucură de adevăr. Şi adevărul e că nu toate alcătuirile literare au valoare artistică. Însă adevărul enunţat fără iubire nu-i decât un idol căruia nu e bine nici să i te închini, nici să-i slujeşti, arată Monahul de la Rohia în Jurnalul Fericirii.
Dar oare critica literară este deţinătoarea adevărului? „Mă îndoiesc straşnic că un critic literar poate surprinde esenţa unei opere. Aceasta nu însemnează – deocamdată – că o substanţă lirică nu poate fi intuită, cunoscută. Dar nu poate, în nici un caz, să fie intuită cu prejudecăţi. Şi un critic literar este un domn care are prejudecăţi. Criticul îşi pune întâi prejudecăţile şi apoi subordonează cartea prejudecăţilor. Prejudecăţile se numesc criterii, metode, dogme, principii, sensibilitate estetică rafinată, gust literar educat, istorie literară şi alte umbriri ale operei de literatură” (din nou Eugen Ionescu). Cu aserţiunile din acest citat sunt întru totul de acord.
Bunăoară, am constatat cu amărăciune la critica literară contemporană că este, în mare parte, excesiv de preocupată, pe alocuri de-a dreptul obsedată, de prozodie şi de regulile construcţiei stilistice şi că ignoră sau uneori chiar contestă instituţia licenţei poetice. Criticilor în cauză li se scurge printre degete substanţa artistică. Ei examinează poziţionarea arborilor din pădure, varietatea soiurilor de arbori şi arbuşti, numără arborii, măsoară înălţimea, diametrul lor şi cantitatea de lemn încorporată, dar nu văd înclinarea arborilor în bătaia vântului, nu aud susurul izvoarelor şi ciripitul păsărelelor, nu simt mireasma frunzelor şi-a ciupercilor, nu gustă din dulceaţa fructelor de pădure, nu se pot bucura de frumuseţea pădurii în ansamblul ei. În orice caz, nu în totalitate. Eu unul nu mă consider nu-ştiu-ce poet sau critic literar. Dar iubesc poezia şi îi iubesc şi pe poeţi, indiferent dacă au nume sonore sau dacă nu vor aşterne vreodată pe hârtie trăirile lor, indiferent dacă au mai mult sau mai puţin har artistic. Consider, ca şi Platon când vorbeşte despre frumuseţe, că poezia nu trebuie neapărat cunoscută, ci mai ales RECUNOSCUTĂ. La fel şi POEŢII.
Din punctul meu de vedere, şi sunt ferm convins de asta, ierarhia valorilor în creaţia de gen liric a literaturii este următoarea: locul I- emoţia (inima poeziei); locul II- mesajul (raţiunea poeziei); locul III - stilistica (trupul); şi, în fine, abia locul IV, şi doar în cazul poeziei clasice- prozodia (haina).
În această ordine de idei, o poezie reuşită din punct de vedere stilistic şi prozodic dar care nu transmite cu emoţie un mesaj moral are valoarea unei voci răguşite de soprană celebră, în timp ce o poezie cu scăpări stilistico-prozodice dar care comunică un mesaj moral ferm şi emoţionant se aseamănă cu o sticlă murdară pe dinafară dar care conţine un vin nobil, vechi şi gustos. Şi-apoi imperfecţiunea face parte din farmecul creaţiei artistice. În ceea ce mă priveşte, dacă o poezie, un roman etc. îmi merge la suflet, nici un critic de pe lume nu mă poate convinge că acea poezie sau acel roman n-are valoare artistică.
Pe de altă parte, dacă mesajul pe care vrea să-l transmită un poet nu e înţeles de către unii cititori, înseamnă că poetul nu a scris poezia pentru acei cititori, nicidecum nu înseamnă că poezia respectivă nu e bună. De exemplu, mesajul unei poezii religioase, oricât ar fi de reuşită poezia, va fi respins de un cititor sau de un critic literar ateu, în timp ce un cititor sau un critic literar credincios poate percepe aceeaşi poezie ca pe o capodoperă. Chiar şi pentru o poezie considerată unanim slabă de către critică, se vor găsi, din varii motive, destui cititori care să o guste. „Este just că e mult mai greu să spun de ce îmi place o carte, decât să arăt motivele pentru care nu îmi place, îmi vine şi mie să cred că există un farmec al unei trăiri inefabile la care eşti sau nu sensibil, la care participi, la care ai sau nu ai aderenţe. Poate că o carte îmi place întrucât cuprinde o experienţă similară cu cele pe care le-am trăit eu.” (acelaşi Eugen Ionescu).
Aşa cum am arătat, este importantă şi intensitatea emoţiei cu care se scrie. Se poate întâmpla ca o poezie săracă în metafore sau care încalcă reguli ale prozodiei să transmită emoţii mai puternice decât una foarte elaborată. Dar pentru a percepe pe deplin aceste emoţii, altfel spus pentru a-l înţelege pe autor, e necesar, din nou, să te dezbraci de prejudecăţile stilistico-prozodiece. Spre exemplu, Scrisorile lui Eminescu nu conţin multe metafore, dar mesajul lor şi tensiunea emotivă cu care au fost concepute străbat veacurile. O bună parte din opera lui Ioan Alexandru (inclusiv Imnele) şi din cea a lui Nichita Stănescu (inclusiv ciclul „Noduri şi semne”) este alcătuită din poezii care se caracterizează prin încălcarea regulilor prozodiei: aritmie, măsuri diferite chiar şi în aceeaşi strofă, asonanţe, alternarea (aparent aleatorie) a tipurilor de rimă, folosirea (aparent aleatorie) a cezurii. Tehnica utilizării incidentale a elementelor de prozodie în cuprinsul aceleiaşi poezii se regăseşte şi la Arghezi (inclusiv în „Flori de mucigai”), la Labiş (inclusiv în „Moartea căprioarei”), la Ion Barbu (inclusiv în „Oul dogmatic”) etc. Aceşti poeţi nu au fost prea atenţi la prozodie şi bine au făcut, pentru că „unii autori, râvnind la o prozodie perfectă a poeziei, i-au alterat puritatea.” (Ion Barbu) .
Nu pot să nu aduc în discuţie aici foarte pertinentele şi concludentele observaţii ale domnului George Petrovai (un erudit exeget pe care îl admir în mod deosebit): „Indiscutabil că la starea ce caracterizează toate geniile (Aristotel era de părere că toţi oamenii de geniu sunt melancolici!), contribuie în egală măsură factorii inhibitori şi sensibilitatea, ambele cu mult mai pronunţate decât la omenii obişnuiţi, pentru unii dintre aceştia din urmă ele nefiind decât semne de slăbiciune, de care se ruşinează şi pe care caută să le ascundă de semeni.
Nu şi pentru Jean Jacques Rousseau, care iată cum se prezintă pe el şi frământările sale sufleteşti în primul volum al Confesiunilor: <<Totul mă intimidează...Frica şi ruşinea mă stăpânesc atât de mult, încât aş vrea să fug din ochii tuturor oamenilor...>> Ceea ce s-a şi întâmplat atunci când prietenii influenţi i-au aranjat o audienţă la rege, suveranul fiind dispus să-i acorde o pensie - deşi era într-o situaţie materială dificilă, taman în ziua audienţei Rousseau a preferat să plece într-o excursie, astfel compromiţând aranjamentul.
Despre Platon la fel se ştie că era un melancolic cu inhibiţii accentuate şi că dovedea atâta prudenţă, încât părea un fricos. Ce să mai spunem de Schopenhauer cu plângerile lui nesfârşite, care – ne informează P.P. Negulescu în Geneza formelor culturii – <<îşi explica faptul că pesimismul nu rămânea la el o simplă concepţie teoretică, zicând că dezvoltarea inteligenţei măreşte la infinit capacitatea de a suferi a oamenilor, fiindcă le ascute sensibilitatea>>.
Tot Negulescu ne spune în Geneza formelor culturii că la originea procesului creator stă emoţia estetică şi că felul produsului rezultat din acest proces depinde de raporturile pe care misterioasa chimie a sufletului le stabileşte între cei trei factori fundamentali: pornirile afective, jocul imaginaţiei şi discernământul critic.
Cu precizarea că pornirile afective costituie punctul de plecare atât în artă cât şi în ştiinţă sau filosofie. Creaţiile poartă amprenta ştiinţifică sau filosofică atunci când discernământul critic se ridică mult peste ceilalţi doi factori ai vieţii psihice; când imaginaţia o ia înaintea discernământului avem de-a face cu opere de artă mai bogate în fond şi mai puţin izbutite în formă, când raportul se inverseză, rezultă superioritatea fondului în faţa formei, iar echilibrul celor doi factori psihici duce la capodopere sau opere desăvârşite din ambele puncte de vedere”. (din articolul „AFLAREA ÎN TREABĂ, O CONSTANTĂ A MAJORITĂŢII CĂRŢILOR LANSATE” – Confluenţe literare (confluente.ro), Ediţia nr.1794 din 29 noiembrie 2015)
X
Mai mult, în epoca noastră, profund ancorată în materialism şi în egocentrism, mulţi critici literari nu reuşesc să treacă peste propria vanitate şi să perceapă îndrăzneala, entuziasmul şi avântul acelora dintre oameni „care iubesc aiurea, năvalnic şi care miros a Paradis”, cum îi definea unul dintre confraţi pe poeţi. Aceşti critici nu studiază poezia din inima ei, ci o privesc de deasupra, cu infatuare şi aroganţă. Sau, cum ar spune bătrânul filosof antic, ei cunosc foarte bine poezia, dar nu mai sunt capabili s-o recunoască...
„E probabil ca în vremea mult mai complexă în care trăim, în care durate felurite există alături, conştiinţa unui poet să aibă neşansa să întâmpine conştiinţele mai înapoiate ale contemporanilor, fără ca cuvântul înapoiat să aibă nimic peiorativ – conştiinţe angajate în timpurile lor particulare. Atunci se produce neînţelegerea.” (Ion Barbu, Note pentru o mărturisire literară). Uneori criticul poate face foarte bine parte dintre acele conştiinţe contemporane mai înapoiate (fără a implica peiorativul cuvântului „înapoiat”), cum se exprimă Ion Barbu în lucrarea indicată mai sus.
În fine, dar de fapt înainte de toate, să nu uităm că autorii de literatură crează pentru cititorii obişnuiţi, nu pentru critici.
EPILOG:
„Critici voi, cu flori deşerte,
Care roade n-aţi adus –
E uşor a scrie versuri
Când nimic nu ai de spus”.
(Eminescu, Criticilor mei)
Florin T. Roman
-->
Răspunsuri