Saşa Pană
Saşa Pană, pseudonimul literar al lui Alexandru Binder (n. 8 august 1902, Bucureşti - d. 22 august 1981, Bucureşti), este un scriitor evreu român, prezent în literatura română de avangardă din prima jumătate a secolului XX.
Fiu al medicului David Binder, după studii de specialitate începute la Iaşi şi terminate la Bucureşti, Saşa Pană obţine în 1927 diploma de medic militar. Vocaţia lui era însă literatura, teritoriu în care disponibilităţile sale intelectuale vor contribui decisiv la desăvârşirea lui de animator al mişcărilor literare de avangardă din România, începând cu dadaismul, trecând apoi spre o orientare suprarealistă. Debutează cu volumul de poezii simboliste "Răbojul unui muritor" în 1926. Trei ani mai târziu, cu mijloace financiare proprii, Saşa Pană scoate revista de avangardă "UNU" şi înfiinţează o editură sub aceeaşi siglă, unde va tipări cărţile proprii şi volume ale unor confraţi de generaţie, promotori ai creaţiei avangardiste, ca Urmuz, Tristan Tzara, Stephan Roll, Ilarie Voronca, Vasile Dobrian şi alţii. La fel ca majoritatea avangardiştilor români, Saşa Pană publică numeroase proze de mici dimensiuni, situate la frontiera dintre povestire, reportaj, poem în proză şi articol cu caracter de manifest. Formula "automatismului psihic pur", prin care André Breton definise suprarealismul, îşi face simţită prezenţa în volumele intitulate "Diagrame" (1930), "Echinox arbitrar" (1931), "Viaţa romanţată a lui Dumnezeu" (1932). Într-o scenografie mentală plasată la hotarul dintre stare conştientă şi vis, poetul, aflat în postura de "secretar al inconştientului", stenografiază cu voluptate mesajul unei "halucinaţii binefăcătoare", aureolat de "briza reveriei". În cărţile publicate ulterior, "Cuvântul talisman" (1933), "Călătorie cu funicularul" (1934) şi altele, scriitorul îşi distribuie substanţa poetică în două registre: unul, al programului avangardist "subversiv", va fi branşat permanent la energia "incendiului reţinut în cuvinte", celălalt, cu componentele unui temperament echilibrat, este dispus în tonalităţi minore, elegiace. Ceea ce puțini au remarcat este că Sașa Pană a contribuit cu versuri în propria sa revistă doar în ultimul an de apariție. După desființarea revistei, editura ”UNU” (fondată în 1929, din câte se pare) a continuat să funcționeze până în anii '40, când este denumită "Orizont", până în 1947- 48, când toate editurile din țară vor fi desființate și înlocuite cu editura de Stat.
Între noiembrie 1944 şi martie 1947, Saşa Pană a publicat revista proletară "Orizont" din care au apărut 42 de numere. După volumul "Poeme fără de imaginaţie" (1947), a publicat mai multe volume de proză cu un caracter general proletar sau umoristic. În 1966 apare o primă antologie din opera sa poetică, "Poeme şi poezii", ce cuprinde şi o serie de inedite grupate sub ciclul "Culoarea timpului (1948-1965)", care va fi completată şi publicată în volumul din 1977 intitulat tot "Culoarea timpului". La 3 ani după "Poeme şi poezii" apare la aceeaşi editură o antologie din prozopoemele sale. În 1973, cu 8 ani înaintea morţii sale, Saşa Pană publică un volum de memorialistică de aproape 700 de pagini intitulat "Născut în '02". În 2006, a apărut postum la Editura Dacia din Cluj-Napoca o ediţie îngrijită de Ion Pop ce conţine volumele Viaţa romanţată a lui Dumnezeu, Diagrame şi Echinox arbitrar. În 2009 va apare la aceeaşi editură "Sadismul adevărului".
Saşa Pană a fost şi autorul unor traduceri valoroase din operele lui Paul Eluard, Jean Cassou, Loys Masson.
A locuit din 1933 până la moarte în imobilul situat pe strada Dogari (Dogarilor) la nr. 36.
Sasa Pana- Colaj 1977
Sasa Pana - Zodie
Bolborosiri de otrava
Clocot de gând rau
De lespezi se loveste steaua mortii
Casa cu bocet
Grinda norocului s-a rupt acolo
Un tipat un ulcior spart
Broboada tacerii pe hornul înghetat
Afara de secretul mortii
Fata ascundea în suflet o petunie
Acasa au ramas fotografiile
Paul Paun-raritati poetice ..
În noaptea aceea, pentru prima oară
lumea s-a oprit într-o respiraţie adâncă
şi în inima ei, ca o largă prăpastie
s-a deschis aşteptarea.
Treaz de o lumină tristă, interioară
cu gesturi atente, prelungi
cu umbre, cu dansuri,
călcam pe locuri reci, lunecoase, adânci
ca pe un oraş înecat
purtător de oglinzi şi blesteme.
Aveam
o misterioasă întâlnire cu noaptea
atunci
când pentru prima oară lumea s-a oprit
ca să mă aştepte.
Îi spuneam în gând
noapte, logodnica mea,
ce mult iubesc lumina ta de fantomă,
ce mult iubesc, în libertatea singurătăţii tale
arborii fără rădăcină ai delirului
ce mult iubesc, în ploile tale negre, suferinţa.
Eşti uneori palidă de febre
şi eu
sunt atunci un om al febrelor, al morţii;
eşti uneori
caldă ca subsuorile femeilor
profundă ca pădurile agitate de vânt
şi eu iubesc atunci întâmplările neaşteptate
şi forţele de fier ale naturii.
Eşti uneori lumina asta tristă, interioară
când lucrurile curg în jurul meu şi fug însetate,
când fruntea trece printr-o oră mai rotundă,
mai umană,
când vântul îmi vorbeşte în somn ca într-o cutie de rezonanţă,
când buzele-mi sunt albe.
Atunci, îmi place să ştiu
că port pe ele o sămânţă incendiară
îmi place să ştiu
cum s-o arunc peste această lume impură.
Dar cu o voce arsă de emoţii i-am spus
sunt poet
ca şi cum mi-aş fi spus numai mie
şi pe obraz, sub flacăra lunii,
genele grele umbreau
o descrescândă orgă, tremurătoare.
Text : Adrian G cu Yigru Zeltil
-->
Răspunsuri