EMINESCU- 125 DE LA INTRAREA ÎN NEFIINȚĂ
Eminescu a rămas în ochii noștri ca un colos care odată cu trecerea timpului devine uriaș, precum piramidele egiptene. La nașterea lui, Dumnezeu a fost darnic cu el, înzestrându-l precum pe zei, cu cele mai alese însușiri. El a fost și este un ORFEU al românilor, câtându-le suferințele, iubirile și dorurile lui ancestrale. Muzicalitatea versurilor lui este intraductibilă, cantabilitatea lor alunecă spre bocet și romanță. Rămânând un magister perpetuus pentru noi, Eminescu se identifică cu Luceafărul străbătător de timp și spații, „ aceste lumi eterne”, care nu pot fi înnegurate de trecerea timpului. El stă alături de Homer, Shachespeare, Gothe, Dante, Pușkin, Hugo etc, săltând poporul român din mocirla timpului. Vizionarismul său asupra nației a fost și a rămas de o crudă actualitate. A veștejit rapacitatea imperialistă a epocii, pe politicienii care au făcut umbră pământului, pe cei ce i-au uzurpat țăranului drepturile. Poetul a fost și a rămas „o prezență arhetipală benefică în desfășurarea de istorie și spirit ale neamului său”, îmbrăcând „mii de forme, de ipostaze, care-l apropie de oricine îi rostește numele și îi citește opera”.
Mihai Eminescu ne aparține nouă, tuturor românilor. Cine îl atinge pe Eminescu, atinge fibra nației noastre. Moartea lui a însemnat renașterea noastră. Adevărata poezie începe cu el, el a fost Cristul care a descătușat lirismul din strânsorile înaintașilor, din ofurile și ahurile Conăcheștilor și Văcăreștilor, din văicărelile heliadiste, din versurile lui Bolintineanu și din poleiala versurilor lui Alecsandri.
De la Eminescu încoace limba română a căpătat aripi de vultur, înălțându-se ca o imensă cetate imaginară în sufletul nostru.
Prof. ION IONESCU-BUCOVU
-->
Răspunsuri